Butrint - felii de istorie

TIPĂREȘTE

Situl arheologic Butrint este probabil cea mai cunoscută atracție turistică a Albaniei. Se află situat în sudul țării, aproape de granița cu Grecia, ceea ce-l face relativ ușor accesibil turiștilor cazați în Corfu sau în Parga, spre exemplu. Evident că și pentru noi a fost una dintre puținele certitudini pe agenda vacanței balcanice de vara asta, mai ales că ne stabiliserăm reședința la nici 20 km, în Sarandë.

Ca de obicei, nu m-am dus cu temele nefăcute, am citit un picuț, dar și mai mult m-am uitat la poze! :) Și am tras o concluzie înțeleaptă: frate, pietroaiele ăstea se pretează să le facem o vizită chiar și pe canicula a' mai mare, că le văd binișor umbrite de copaci, nu ca altele, săracele, să le bată soarele-n creștet de dimineață până la apus! Așa că am decis să ne culturalizăm la orele acelea proscrise pentru plajă și bălăceală. Despre Plaja Oglinzii și, mai ales, despre cea a Găinii Albe v-am povestit deja; după prânz, am depășit deci Ksamil-ul, unde aveam să ne reîntoarcem când dogoarea soarelui se va mai domoli și, după doar câțiva kilometri - „ați ajuns la destinație, destinația dumneavoastră se află pe partea stângă” (după cum ne-a informat atotștiutoarea Helga). Bine, noi am adăstat deocamdată în parcarea de pe partea dreaptă a drumului; nu mai știu exact, dar parcă zic că fără să ni se pretindă niciun chior...

Chiar în față se face Canalul Vivari, lat de vreo 100m și lung de 1 km și ceva, ce face legătura între mare (Golful Butrint) și lacul omonim. Canalul ăsta poate fi traversat cu un fel de bac destul de rudimentar (de parcă ale noastre ar fi mai breze!), iar după vreo 25-30 km drumul te scuipă fix la granița cu Grecia. Gata-gata să-l scap pe Tati pe canal, aproape că îl convinsese un nene cu o barcă să ne ducă la Castelul Triunghiular de dincolo și nu-mai-știu-unde, „totul pentru doar... nu-mai-știu-câte lekë”! ”Hai să vizităm Butrintu' și-om vedea pe urmă! ”, vorbi Înțelepciunea cu vocea-mi.

Situl arheologic se află pe o peninsulă de formă aproximativ ovală, cu o suprafață de 17 ha, ce se insinuează spre est, între canal și Lacul Butrint. Face parte dintr-o zonă mai mare, de cam 9400 ha, numită Parcul Național Butrint, ce cuprinde toată zona învecinată, incusiv Ksamilul cu cele 4 insulițe ale sale, declarată din 2003 wetland area (zonă umedă) de importanță internațională. Această arie se caracterizează printr-o mare diversitate în ceea ce privește habitatul ei necuvântător: peste 800 specii de plante, dintre care 16 sunt considerate în primejdie și 12 rare; 246 feluri de păsări, 105 de pești și 39 de mamifere, unele aflate în special conservation status.

Ruinele au fost descoperite de către Misiunea Arheologică Italiană condusă de Luigi Ugolini, care a scos la lumină mare parte dintre vestigii de-a lungul a 11 ani (1928-1939). Acest fapt a contribuit enorm la completarea puzzle-ului istoric al ariei mediteraneene, ceea ce a dus la includerea nucleului urban în patrimoniul UNESCO începând cu anul 1992.

Istoria orașului se pierde în epocile mult prea îndepărtate ale Bronzului și Fierului (oricum, pentru mintea mea e greu să pătrundă dimensiunea acelor timpuri). Legendele spun însă că Buthrotum a fost întemeiat de o parte a populației care a plecat în exil după căderea Troiei; poetul roman Vergiliu povestește în Eneida cum Eneas a trecut pe aici în drumul său spre țărmul Italiei de azi. Cel puțin începând cu sec. 4 î. H., se știe cu certitudine că Butrintul a fost grecesc, pentru ca 300 de ani mai târziu să fie cucerit de romani. În sec. 5 d. H. vin bizantinii, iar orașul devine reședință episcopală. Mai o invazie barbară, mai un cutremur și faima Butrintului pălește încetul cu încetul, pierzându-și importanța. Apar și venețienii pe scenă, dar folosesc micuța peninsulă doar ca avanpost pentru apărarea insulei Corfu, ca furnizor de pește pentru oșteni și de fân pentru cai. La începutul sec. 19, orașul este cucerit de temutul Ali Pașa, care își instalează garnizoana într-un castel, pe o insuliță învecinată. După moartea acestuia, Butrintul rămâne sub stăpânire otomană până la Declarația de Independență (1912).

Ne îndreptăm cu elan către casele de bilete, situate chiar la intrarea în sit, pe partea stângă. Putem plăti cash sau cu cardul (alegem ultima variantă) 500 lekë (aproape 4 euro) de persoană și primim cele două bilete cu cod de bare, ce au imprimate pe o parte fie o imagine aeriană cu peninsula, fie cu celebrul mozaic al baptisteriului. Dintr-un stativ, ne alegem câte un pliant în limba engleză (mai există în franceză, germană, italiană, cehă, poloneză, macedoneană și, desigur, albaneză); în interior descoperim o hartă deșteaptă a sitului, cu cele mai importante obiective desenate, alături de o legendă. Scanăm biletele la un aparat special, turnicheții se deblochează și pătrundem în incintă.

În dreapta ne întâmpină Turnul Venețian, robust, pătratic, construit în sec. 15-16 în scop defensiv, desigur. Nu e cine știe ce de admirat la el, așa că ne îndreptăm pașii către aleea umbroasă ce se deschide chiar în fața noastră, dar numai după ce studiem asiduu un panou cu toate obiectivele arheologice din Parcul Național Butrint, în număr de 10 (situl nostru este doar unul dintre ele) ! Nu facem prea mulți pași, că descoperim pe dreapta, la umbră deasă, un loc special amenajat cu câteva tarabe, unde meșteri populari își expun creațiile. Chiar și aici e un panou explicativ, cum că „păstrarea tradițiilor” etc, etc. Nu ne apropiem prea tare, avem un țel și-un scop.

Ooo! În sfârșit, pietroaie! Și ce pietroaie! Zona e destul de întinsă, iar aleea pe care pășim este mărginită de pâlcuri de plante aromatice, exact ca-n grădinile botanice: rozmarin, salvie... Ne uităm pe hartă și pricepem că ne aflăm la fostul Sanctuar al lui Asclepios. Prindem din urmă un grup de pensionari italieni și ascultăm o vreme explicațiile ghidului (ritmul lor este totuși enervant de lent și, după sanctuar, o luăm înainte pe cont propriu). Șirul sudic de ruine, construite din piatră mai măruntă, aparțin perioadei romane, în timp ce zona nordică, ridicată din blocuri mai mari de piatră - celei elenistice. Există și în acest punct panouri explicative cu hărți ce încearcă să reconstituie imaginea locului, așa cum trebuie să fi fost cu vreo 2 milenii jumate în urmă.

Aceasta e zona descoperită prima dată de Luigi Ugolini și aceasta se pare că a fost zona sacră a vechilor greci. Altarul închinat harului curativ al lui Asclepios (sec. 4 î. H.) se păstrează în stare bunișoară, la el ajungem pe o punte de lemn ce traversează o baltă cu apă cam tulbure și plină de broaște; nu pot să nu remarc totuși o oarece stranie poezie în acest decor! Încerc să-mi imaginez măreția apusă a locului, pioșenia cu care veneau aici bolnavi din toate colțurile Eladei, încărcați de daruri pentru zeu și preoți, speranțele cu care adormeau în casele de oaspeți învecinate spre a visa indicii care să-i conducă spre vindecare... Arheologii italieni au descoperit în această arie și alte statui de zei, înfățișându-i pe Apollo, Artemis, Athena, Zeus, dovadă că nu doar Asclepios era venerat în Butrint. În imediata vecinătate a sanctuarului, a fost ridicat un teatru impresionant (s-a găsit o inscripție pe una din pietre, ce atestă faptul că a fost construit din donații), folosit pentru procesiuni de vindecare, dar și ca scenă pe care se jucau drame și comedii.

Unele dintre cele mai importante descoperiri din perioada elenistică au fost documentele ce atestă eliberarea sclavilor, inscripționate în pietrele din vecinătatea sanctuarului. Era o practică obișnuită se pare ca stăpânii să-și elibereze periodic sclavi pentru a-l îmbuna pe Asclepios (sau pe alți zei). Există multe informații prețioase în aceste așa-numite manumission, nu doar legate de nume de sclavi sau de stăpâni de sclavi, ci și de modul de guvernare a orașului sau despre condiția femeii în acea epocă. Referitor la acest ultim aspect, spre deosebire de restul Greciei Antice, femeilor din Butrint li se permitea să dețină și să elibereze sclavi, iar la moartea soțului, sclavii reveneau văduvei și nu fiului mai mare.

Urmăm puntea de lemn spre dreapta și ajungem la baza vechiului teatru roman, ridicat pe locul celui grec, căruia i-a fost adăugat un monumental decor sudic, cu arcuri și coloane (se știe că teatrele grecești erau circulare, pe când cele romane de forma unui semicerc, având o scenă în față). Cucerit în anul 228 î. H. de Iulius Caesar, Butrintul a cunoscut maxima sa dezvoltare sub domnia lui Augustus, când se numea Colonia Augusta Buthrotum. Romanii au întărit zidurile de apărare, au construit temple, fântâni, terme, vile. Orașul s-a extins mult dincolo de Canalul Vivari, micuța peninsulă rămânând centrul politic, administrativ, economic și cultural al urbei, unde doar câteva elite își aveau reședințele. S-a construit și un apeduct-pod ce făcea legătura cu cartierele de dincolo de canal.

Mergem mai departe și descoperim în vecinătatea teatrului - ruinele forului roman (ridicat, de asemenea, pe locul vechii agore grecești). Acesta era un spațiu deschis, decorat cu statui de marmură (cu părți din acestea ne vom întâlni mai târziu la muzeu) și mărginit de clădiri somptuoase, destinat dezbaterilor publice, încheierii afacerilor etc. În partea de nord erau 3 altare, dintre care se știe că unul era închinat zeiței Minerva. Forumul roman a fost distrus de un cutremur devastator la sf. sec. 4 d. H., zona fiind reocupată de clădiri modeste în perioada medievală.

Cărarea pavată cu piatră (hmm... o fi chiar de pe vremea romanilor?! cărarea da, însă piatra nu prea) ne poartă pașii mai departe - la umbra binefăcătoare a pădurii - către următorul obiectiv: gimnasium. Imaginea mi se pare cunoscută (v-am zis că m-am uitat la multe poze!) și extrem de romantică: un fragment de zid de cărămidă, de formă arcuită, cu 3 nișe ogivale în miezul său, ținând în brațe un bazin cu apă verzuie... E probabil imaginea care apare în majoritatea prezentărilor referitoare la situl arheologic Butrint. Îl pozăm din toate părțile, dar citim și informațiile de pe panou. Care zic despre sistematizarea orașelor romane, cu străzi care se intersectează în unghiuri drepte, delimitând așa-numitele insulae între ele (unități de aceeași mărime). Zona prezentată aici se pare că reprezintă doar un fragment de insulă, iar restul de zid care ne încântă privirile a făcut parte dintr-un altar păgân transformat ulterior într-o basilică.

Spre dreapta sau spre stânga? Indicatoarele zic că la dreapta ne așteaptă ruinele vilei romane, iar la stânga cele ale baptisteriului. Alegem a doua variantă. Desigur, ceea ce găsim la fața locului nu are nicio legătură cu splendidele imagini virtuale vizionate anterior! Incinta circulară, delimitată de ziduri știrbe, presărată cu resturi de coloane reprezintă mai degrabă un motiv de dezamăgire decât de încântare. Dar probabil că vina este a mea, căci citisem că superbul mozaic este în cea mai mare parte a timpului acoperit cu un strat gros de nisip pentru a-l proteja de acțiunea nocivă a repetatelor inundări, a intemperiilor și a oxigenului atmosferic! Și e logic să fie așa, dar tot am suferit un pic...

Mozaicul babtisteriului din Butrint este considerat unul dintre cele mai mari și mai bine conservate din tot fostul spațiu romanic. Aparține creștinismului timpuriu și a fost destinat să transmită mesaje clare de salvare și viață veșnică tuturor celor ce ar fi ales să se boteze în această religie. De exemplu, dinspre centru (unde se află cristelnița, sub forma unui mic bazin), pornesc înspre periferie 8 (numărul salvării și eternității) cercuri concentrice desenate cu diferite simboluri geometrice, florale sau animale: păuni ciugulind boabe de struguri = salvarea în Paradis; cocoși înfruntându-se = învierea; peștii = păcătoșii salvați de Hristos etc. Nuanțele sunt blânde și calde, tonuri de maro deschis, crem și gri. Doar la câțiva ani și pentru scurte perioade de timp mozaicul este descoperit, întru încântarea turiștilor norocoși.

O deschizătură semi-ogivală lasă să se vadă munții de dincolo de canal, precum și grosimea impresionantă a zidurilor de apărare, de sorginte romană în această zonă. Ne întoarcem în interiorul cetății și urmăm indicatorul către ruinele fostei basilici episcopale de secol 5-6. N-au mai rămas decât zidurile exterioare, impresionante ca dimensiuni (de unde putem să realizăm importanța Butrintului pe harta creștinismului timpuriu). Prin ochiurile goale ale ferestrelor sclipește vesel cerul senin de vară...

Citim despre ea că inițial era formată din 3 intervale separate prin șiruri de coloane, iar podeaua era pavată cu mozaic. În perioada medievală, a fost substanțial reconstruită și modificată, adăugându-i-se piloni groși de piatră și o absidă semicirculară; peste mozaicul între timp deteriorat au fost așezate lespezi mari de piatră (o parte din acestea au supraviețuit până în zilele noastre).

În imediata apropiere a basilicii, există și rămășițele unei fântâni închinată nimfelor, ce datează în sec. 2 d. H. Tot aici era principala intrare în oraș (din sec. 3 î. H. până în sec. 14 d. H.), numită în perioada venețiană și Poarta Turnurilor, deoarece era flancată de 2 turnuri, unul rotund și altul pătratic. Și tot de aici pornea apeductul-pod construit de romani peste Canalul Vivari, care s-a distrus încet-încet în perioada medievală.

Ieșim din nou în afara zidurilor și mergem o vreme pe o alee, paralel cu lacul. Admirăm peisajul de peste ape, dar și semeția zidurilor străvechi, pe care pare că se sprijină cerul. Un alt panou informativ ne atrage atenția că am ajuns în zona cu cele mai vechi fortificații, din perioada elenistică (sec. 4 î. H.). Ne minunăm de geniul ingineresc al vechilor greci, de felul cum blocurile mari de piatră sunt perfect îmbinate, fără fir de mortar! De cum a rezistat această construcție sute și mii de ani și probabil o să mai reziste! De Poarta Lacului, un dreptunghi desăvârșit tăiat în acest zid desăvârșit!

Tot pe lângă lac ne continuăm drumul și ajungem la alt simbol al sitului arheologic Butrint: celebra Poartă a Leilor, numită astfel după blocul de piatră din partea de sus, decorat cu un basorelief înfățișând un leu ce devorează capul unui taur. Se vede clar că acest bloc și alte câteva au fost adăugate ulterior (se pare că prin sec. 5) pentru a micșora poarta și a o face mai ușor de apărat. Se crede că acestea proveneau dintr-un vechi templu și ar putea data la înc. sec. 6 î. H. Dincolo de poartă, în interiorul cetății, sunt niște ruine, fără plăcuță explicativă (citesc mai târziu într-o cărticică despre Butrint că ar fi vorba de rămășițele unui izvor, pe care romanii îl asociau cultului nimfelor).

Revenim către partea centrală a peninsulei, un pic supraînălțată, pe care grecii o numeau Acropole și pe care venețienii au construit un adevărat castel. În prezent, acesta găzduiește Muzeul Butrint, care poate fi vizitat cu același bilet ca și restul sitului. Locul e plăcut, turnul crenelat se profilează frumos pe albastrul cerului, iar de pe micul platou se văd frumos împrejurimile. Muzeul e organizat pe toată suprafața primului nivel, la care ajungem după ce coborâm niște trepte. Deși am parcurs cea mai mare parte a traseului la umbră, totuși este foarte cald afară, rezervele de apă ni s-au terminat de mult, creierii mai au puțin și ne dau în clocot în cap; de aceea, răcoarea de aer condiționat dinăuntru ne izbește mai mult decât plăcut și petrecem multă vreme admirând exponatele (în mare parte artefacte scoase la lumina zilei de-a lungul săpăturilor arheologice) și citind toate explicațiile de pe pereți, deși informația este redundantă. Poze nu e voie să facem, nenea supraveghetor e destul de vigilent. Muzeul are și o secțiune exterioară, unde sunt expuse statuile grecești și romane (sau ce a mai rămas din ele).

Încăperile din partea de sus a turnului nu se vizitează, dar se poate urca pe scara exterioară, de unde se văd și mai frumos împrejurimile și curtea interioară a castelului. Când cobor, descopăr un stand ambulant cu ceva cărți și broșuri și îmi cumpăr și eu un suvenir.

Coborâm către ieșirea din sit (aceeași cu intrarea). Mi-a rămas o pată pe creier (vila romană) și, deși sunt obosită și însetată, nu renunț; Tati cedează nervos, zice că se duce să caute apă de băut. O iau pe lângă turnul venețian, cel pe care l-am întâlnit prima dată când am ajuns, apoi cărarea mă poartă pe lângă rămășițele anemice ale vechiului zid de apărare. Vila asta pare să fi fost un adevărat palat, la cât de întinse sunt ruinele. A fost construită în sec. 5, a aparținut unui senator și a avut o sală de recepții de formă triunghiulară. Ce să zic, impresionant!

... La castelul de dincolo de canal n-am mai ajuns, nici la ăl' al lui Ali Pașa de pe insuliță, nenea cu barca trebuie să fi fost tare dezamăgit, dar ne ajunsese pe ziua respectivă! Tot ce doream era apă, și pe interior, și pe exterior!

Mi-a plăcut mult situl arhelogic Butrint, cred că-și justifică pe deplin renumele. E ca și cum ai gusta din mai multe felii de istorie! Iar felul cum obiectivele sunt puse în valoare mi-a plăcut și el. Panourile explicative (în albaneză și engleză) conțin informații nici prea succinte, nici prea elaborate, însoțite de desene și scheme care te ajută să înțelegi mai bine „cum era”. Pliantul gratuit cu hartă e util și el și pe spate are câteva cuvinte despre sit. În plus, locul e umbros și plăcut, ca un mare parc, frumos amenajat, există câteva spații de odihnă și/sau de picnic, coșuri de gunoi, toalete curate (fără plată; am lăsat totuși 100 lekë îngrijitoarei, care mai că nu mi-a pupat mâinile!). Totul e bine întreținut, chiar e o plăcere să petreci câteva ore acolo! Recomand din suflet!

Rog web a adăuga: https://www.youtube.com/watch?v=mdR1LlpNue8

---

VIZUALIZĂRI: 4472 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI