Solothurn - oraşul celor 11

TIPĂREȘTE

Prima impresie despre Elveţia a fost „prea multe clişee… totul e prea… aşa cum te aştepţi”. Adică imaginea idealizată a lumii. Oameni şi animale trăind în pace şi armonie, într-un mediu perfect. Abia când m-am apropiat mai tare am văzut că văcuţele acelea care le colorează peisajele sunt ţinute pe dealuri cu garduri electrice, dar care sunt aşa de discrete încât te aştepţi oricând să vină la tine. Bine, doar par inumane, de fapt elveţienii sunt foarte preocupaţi de protecţia animalelor, au legi multe si restrictive referitoare la drepturile animalelor. În cazul unora eşti chiar obligat să ai familii sau cel puţin doi, pentru că animalele merită să aibă prieteni. Dacă crezi că poţi deţine un singur cal… te înşeli.

Am văzut doar o parte a Elveţiei, avioanele te duc acum la destinaţii prea precise, dar a fost bucăţica cea mai frumoasă din câte spuneau cei de a căror invitaţie m-am bucurat. Elveţia e o ţară foarte intresantă, unică în Europa.

Deşi nu se întinde pe o suprafaţă foarte mare, e împărţită în 26 de cantoane, independenţă şi neutralitate păstrate de secole, europeni fără a adera la Uniunea Europeană. Deşi franceza, germana, italiana şi retroromana (un fel de latină) sunt limbile naţionale, pentru a se înţelege între ei vorbesc adesea engleza. Toleranţi la alegerea religiei, sunt mai puţin toleranţi la alegerea numelui copiilor. Una din regulile lor care m-a amuzat este ca atunci când dai un nume copilului, acesta trebuie să se regăsească pe o listă aprobată. Poate… înţelegeţi de ce.

Vizita mea a avut ca ţintă zona de vest, partea din zona munţilor Jura, adică zona în care ceasurile sunt principala preocupare şi industria de baza care susţine o bună parte a economiei lor. Explicaţia pe care ei o dau acestei pasiuni pentru meşteşugul ceasurilor este ca iernile sunt lungi, iar oamenii fiind muncitori, aveau nevoie de o preocupare care să le ocupe timpul. Apoi au făcut din pasiune o meserie, iar din ceasuri, un brand de ţară.

Precizia elveţiana nu are legătură doar cu ceasurile, mi s-a părut totul foarte exact. Orarul trenurilor, circulaţia pe drumurile publice, modul de a construi fără se se vadă grămezi de materiale de construcţie sau moloz, modul de a planifica excursiile noastre. Totul era gândit în aşa fel încât parca intuiau nevoile noastre chiar înainte ca noi să le conştientizăm.

Atelierele pe care le-am vizitat erau aşa de curate, fără urmă de praf, totul imaculat, organizat, maşini puţine, dar noi şi curate. Erau departamente în care din motive tehnice, aerul era controlat şi purificat de 6 ori pe zi, temeperatura, umiditatea aerului erau păstrate constante indiferent de anotimp sau de vremea de afara. Mi se părea că sunt într-o navă spaţiala, iar Pamântul e la ani lumină distanţă şi nimic nu contează, îţi construieşti mediul aşa cum vrei. Nimic imposibil, nimic prea complicat.

Vă spun toate astea ca să întelegeti spiritul elveţienilor aşa cum l-am perceput eu. Adică fac ceea ce fac, pentru a arăta că pot. De fapt mi s-au părut uşor îngâmfaţi şi deşi se laudă cu faptul că sunt toleranţi, mi s-a părut ca sunt greu de mulţumit. Caută prea mult perfecţiunea şi nu acceptă greşeli.

O scurtă oprire, de o zi şi o noapte am făcut în oraşul Solothurn zis şi oraşul celor unsprezece. 11 ce? o să vă întrebaţi. 11… orice. Numărul e omniprezent în oraş. Au chiar o bere care se produce local şi a cărei nume e Ӧufi, adică într-un dialect local, unsprezece. Sunt 11 muzee, 11 fântâni, 11 capele şi biserici. Cea mai reprezentativă dintre ele Catedrala St. Ursus. Constructorul ei, Gaetano Matteo Pisoni din Ascona a dezvoltat această temă a numarului unsprezece, astfel ca regăsim 11 clopote, 11 altare, faţada are 3x11 metri, avem 3 rânduri de câte 11 trepte, iar clădirea a fost construita normal… în 11 ani.

Străduţele din zona istorică a oraului din piatră cubică sunt mai mult străbătute de pietoni şi biciclişti decât de maşini. Dimineaţa, la prima oră, se făcea aprovizionarea, iar fiecare magazin avea în faţa intrării cutii din carton şi hârtie. La ore exacte se aduna hartia pentru reciclare. Probabil în alte zile sunt alte materiale. Noi am prins hârtia. :D

Nu ai nevoie de mult timp. O oră, maxim două ţi ajung pentru a străbate toate străduţele din vechiul oraş. Magazinele cochete de dulciuri ne-au furat privirea mai mult ca orice altceva. În zilele de miercuri şi sâmbătă, vechiul oraş devine locul de prezentare pentru fermierii şi localnicii care vor să îşi vândă marfa produsă. Tot în centrul vechi găsiti Natural History Museum, dacă aveţi chef să vedeţi animale împăiate şi insecte, Old Arsenal Museum, unde puteţi vedea arme, armuri şi echipament militar din trecut.

Râul Aare care străbate oraşul este navigabil în acea zonă. Vă puteţi bucura de o coroazieră până la Biel. Cam două trei ore cu vaporaşul.

Ne-a prins foamea prin centrul vechi aşa că am facut o oprire la Cantinetta Bindella, un restaurant cochet cu specific italian din zona veche a oraşului chiar lângă Muzeul de Istorie a Naturii. Totul a fost atent prezentat, iar farfuriile arătau incredibil, chiar daca eu personal nu m-am împăcat prea bine cu combinaţiile lor de viţel cu sos de lămâie, sau pepene galben cu caşcaval. E o cultură culinară rafinată, iar rafinamentul se dobândeşte în timp. Înţelegeţi şi voi, că aş fi vrut să stau mai mult… :)

Dar mi-a plăcut că peste tot pe unde am mers ne-au arătat tradiţiile, cultura lor arhaică, ceea ce este specific zonei. Imaginaţi-vă o fermă veche, în care decorul a fost păstrat intact, ca acum o sută de ani când văcuţele erau mulse manual, pe jos piatră, pe sus bârne de lemn, cu o masă aranjată ca intr-un restaurant de 5 stele, şi meniuri pregătite de chefi bucătari. Dar asta e o altă poveste.

Le-am făcut pe toate pe fugă, pentru că programul nu ne-a permis mai mult. Dar ce-am văzut, împart cu voi. Elveţia mi s-a părut o bijuterie pe care n-ai voie s-o ţii doar pentru tine.

E un contrast, e o contradicţie, e a tuturor şi a nimănui.

---

VIZUALIZĂRI: 1212 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI