Puțini pași pe urmele Maicii Domnului. Partea I: bisericile din Nazaret

TIPĂREȘTE

Nostalgia pricinuită de lectura articolelor doamnei @Carmen Ion, apropiatul praznic al Adormirii Maicii Domnului, dar și conștiința faptului că lăcașurile din Țara Sfântă nu se perimează și nu se schimbă prea mult în decursul timpului, așa cum o dovedesc atâtea scrieri devenite istorie, încât oricând pot fi prezentate publicului sub aceeași formă și înfățișare, m-au îndemnat să reiau subiectul călătoriei mele în Israel, deși au trecut de atunci patru ani.

În aceste împrejurări, este lesne de înțeles că obiectul acestei rememorări îl reprezintă lăcașurile sfinte legate de numele și viața Maicii Domnului. N-am avut șansa să le cunosc pe toate câte se află în Israel, cele la care voi face popas pe parcursul rememorării sunt doar cele pe care le-am văzut eu însămi, pentru că... am fost acolo. Am să le prezint nu în ordinea călătoriei noastre, căci raportându-ne la momentele vieții Preasfintei Fecioare Maria, Născătorea de Dumnezeu, s-a întâmplat să le vizităm exact în ordinea inversă a parcursului vieții Sale, adică de la Adormire, spre Naștere, pentru că itinerariul firesc al acestei călătorii a fost inversat de agengia turistică parteneră din Israel, pentru motive independentre de voința noastră, dar obligatorii pentru siguranță și confort.

Așadar, pornim la drum cu rememorarea, de acolo de unde s-a născut Sfânta Fecioară Maria – orașul Nazaret și ne vom opri acolo unde s-a sfârșit drumul Ei pământesc, orașul Ierusalim.

Nazaretul zilelor noastre este un oraș înfloritor, cel mai mare oraș din Galileea și chiar dacă nu se bucură de oportunitățile Haifei pentru a fi un mare centru industrial, are o economie înfloritoare, cu preponderență turistică și comercială, care îl face nelipsit din orice itinerariu de călătorie în Israel. Cu certitudine nu mai este micul sat de meșteșugari de pe vremea copilăriei lui Hristos, o așezare stearpă cocoțată pe un vârf de munte nu mai înalt de 3-4 sute de metri (Muntele Nazaret), fără pământ roditor și cu doar o sursă de apă, o biată așezare atât de neînsemnată, încât nu e menționată în niciunul din hrisoavele oficiale ale stăpânitorilor romani din secolului I. Ceea ce nu înseamnă că situl nu are o istorie milenară, descoperirile arheologice din zonă demonstrând că zona a fost locuită încă din preistorie.

Orașul cu două fețe, cum îi plăcea ghidei noastre să-l numească, una veche și tradițională la poalele muntelui omonim – Nazaretul de Jos, alta nouă (inaugurată în 1956) și cosmopolită pe pantele aceluiași munte–Nazaretul de Sus (Nazareth Illit), este astăzi o atracție turistică și de pelerinaj nu doar pentru că reprezintă unul din sanctuarele creştine cele mai importante din Orientul Mijlociu şi chiar din întreaga lume, dar și pentru autenticitatea și multiculturalitatea sa.

În legătură cu zona urbană a Nazaretului, ar fi de spus că orașul de sus, Nazareth Illit, este populat în proporție de peste 80% de evrei și că mare parte a acestora sunt foști rezidenți români, dintre cei repatriați prin anii 70-80. De aceea, după cum ne spunea ghida, nu e surprinzător ca în timpul unei discuții oarecare, pe stradă, într-un magazin sau la un restaurant, cineva să intre în vorbă cu tine pe românește și să afli că respectiva persoană a trăit cândva în România. De altfel, până în 2010, dacă am reținut bine, primarul Nazaretului a fost un evreu originar din România și, după spusele aceleași respectabile doamne, a fost unul destoinic. La momentul vizitei noastre, un musulman preluase șefia Primăriei.

Potrivit unui recensământ din 2009, în zona metropolitană Nazaret, care cuprinde și celelalte șapte localități limitrofe, trăiesc cca 210.000 locuitori, un mozaic demografic alcătuit din 60% arabi și 40% evrei de diferite confesiuni. Creștinii arabi și evrei reprezintă cca 31% din populație. Preponderența rezidenților arabi, în cea mai mare parte palestinieni, îndreptățește desemnarea (neoficială) a Nazaretului drept ”capitala arabă a Israelului”. Comparându-l cu Ierusalimul, unde proporția etniilor conlocuitoare este exact inversă, am putea admite că multiculturalismul tolerant este o caracteristică a ambelor orașe. Realitatea însă e alta: Nazaretul este orașul din Israel cu cele mai multe proteste publice, mitinguri și demonstrații cu caracter etnic și rasial, nu de puține ori degenerate în confruntări sângeroase.

Din fericire, la momentul vizitei noastre, orașul era cu totul pașnic și deschis explorării. Cu toate acestea, deși am avut și o noapte de cazare la ”Gardenia Nazareth Hotel”, în Nazareth Illit, n-am avut ocazia să cunosc pe viu prea mult din oferta turistică a acestui oraș. În afara lăcașurilor de cult vizitate și a explicațiilor oferite de ghida noastră, pentru mine imaginea urbei a rămas destul de limitată și estompată. Dar puținul ce îmi stăruie în amintire, am să-l împărtășesc pe scurt cu domniile voastre, cititorii.

Așadar, într-o frumoasă dimineață însorită de aprilie am pornit de la Gardenia Nazareth Hotel spre orașul de jos. Drumul în coborâre pronunțată a fost foarte pitoresc pentru că zona părea a fi un mare cartier rezidențial, cu multe vile, pâlcuri de pini și eucalipți, grădini, parcuri, peluze și magazine mici, dar elegante, ațipit într-o atmosferă de pace blândă, senină, netulburată de puținii trecători și mașini aflate în trafic.

Ajunși la poalele povârnișului și debarcați din autocar în zona pieței centrale a orașului, aflată în jurul unui sens giratoriu la intersecția a cinci artere rutiere de mare circulație, am fost surprinși de agitația dimprejur, în evident contrast cu pacea din susul muntelui: circulația pietonală lipsită de constrângeri, mașini de toate tipurile și gabaritele antrenându-și pe rând sau în cor claxoanele, localnici purtând dialog la mare distanță, fiecare în fața prăvăliei lui, nu de puține ori aflată dincolo de drum sau chiar pe o altă stradă, insistența cu care negustorii încercau să-ți deschidă apetitul pentru cumpărături, ori de câte ori te opreai în fața tarabelor lor, pline toate de roadele apetisante ale Orientului sau de strălucirea podoabelor de aur și argint, de suveniruri sau artizanat cu temă biblică.

În partea de nord a pieței ne-a atras atenția cupola unei biserici care depășea ca înălțime orice construcție din jur. ”Este Biserica romano-catolică Buna Vestire”, ne-a lămurit ghida. ”Vom ajunge îndată acolo, dar pe moment, vom face o mică oprire în scuarul din fața bisericii, în extremitatea nordică a pieței. ”

Aceasta este o zonă destul de restrînsă ca suprafață, dar frumos amenajată, întocmai ca un parc, cu palmieri, flori, bănci și pavaj de piatră. Istoria acelui loc este una de dată recentă, ne-a explicat ghida: cu ocazia pregătirilor făcute în 1997 pentru primirea Papei Paul Ioan al II-lea la Nazaret, acel spațiu, precum și o bună parte din ceea ce azi este piața cu sens giratoriu, a fost pavat și amenajat de așa natură încât să poată primi miile de pelerini creștini sosiți pentru întâmpinarea Papei și desfășurarea mesei papale. Acțiunea de modificare a pieței a stârnit indignarea comunității musulmane, întrucât reamenajarea presupunea și strămutarea sau chiar demolarea mai multor așezăminte proprietate arabă aflate în zonă. Musulmanii au decis să-și manifeste protestul ocupând piața mai multe zile în șir. Au eliberat-o, făcând loc constructorilor, abia când li s-a promis că ulterior li se va permite să construiască acolo o moschee, ce se dorea o replică la biserica Buna Vestire. Într-adevăr, Guvernul israelitean a supus consultării publice proiectul unei astfel de construcții, dar s-a confruntat cu proteste de proporții din partea comunității creștine, astfel încât, după doar câțiva ani, o comisie guvernamentală specială a oprit definitiv proiectul construcției moscheei. Comunitatea arabă a trebuit să se mulțumească cu refacerea zonei după tiparul celei de dinaintea vizitei papale și cu subvenții pentru afaceri în valoare de 3 milioane de dolari, iar din ceea ce a fost marea piață în care a fost primit Papa Paul Ioan al II-lea, a rămas acest scuar modest.

Am pornit mai departe către Biserica Buna Vestire. Intrarea în perimetrul așezământului se face prin portalul unui zid înalt placat cu gresie cafenie autohtonă. Pe partea dinspre incintă a acestui zid transformat în galerie, pelerinii pot admira o adevărată expoziție de icoane în mozaic, donate de țări cu comunități creștine de pe toate continentele, toate având-o ca personaj central pe Preasfânta Fecioară Maria. Printre ele putem admira și icoana românească donată în 2004 de o familie de români din Constanța și de călugării Mănăstirii Dervent, o imagine tradițional-bizantină a Maicii Domnului cu Pruncul, pe care o cunoaștem din bisericile ortodoxe.

Biserica Buna Vestire este construită peste grota în care, potrivit tradiției, a locuit Fecioara Maria, alături de părinții săi, Ioachim și Ana și unde I s-a arătat Arhanghelul Gavriil spre a-I vesti nașterea lui Isus prin pronie dumnezeească.

Prima biserică consemnată în documente istorice a fost ridicată aici prin secolul IV, peste ruinele unei alte biserici bizantine despre care nu există informații istorice. Ea a fost distrusă în timpul cruciadelor, dar a fost reconstruită la o scară mult mai mare șase secole mai târziu, alături de un palat Episcopal și o mică mănăstire franciscană consacrată cultului marian. Călugării franciscani au fost alungați de mai multe ori din biserică de către vremelnicii stăpînitori arabi. În anul 1955, vechea bazilică șubrezită de atâtea refaceri și consolidări a fost demolată, spre a materializa proiectul construirii unui nou așezământ. Astfel, actuala bazilică a fost inaugurată de praznicul Bunei Vestiri, 25 martie 1969, la 14 ani după ce i se pusese piatra de temelie.

Deși este o biserică romano-catolică, cheltuielile de construcție au fost suportate de întreaga comunitate creștină din lume, indiferent de rit. Și se pare că aceste cheltuieli n-au fost deloc mici, dacă e să evaluăm dimensiunile bazilicii, care o califică drept cea mai mare biserică din Orientul Mijlociu. Într-adevăr, biserica este monumentală prin proporții, turla ridicându-se la o înălțime de 57 metri. Este atât de masivă, încât n-a fost chip să-i cuprind întreaga siluetă în vizorul aparatului foto, nici măcar inscripția de pe frontispiciu care reproduce în latină cuvintele Evangheliei după Ioan: „Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi”.

Se poate intra în biserică prin oricare din cele trei portaluri frontale de bronz, marcate cu basoreliefuri reprezentând principalele momente ale creației (portalurile laterale, mai mici), respectiv ale mântuirii prin jertfa lui Hristos (portalul mare, central).

Interiorul este unul atipic pentru înfățișarea tradițională a unei biserici, cea cu pronaos, naos, abside și altar. Biserica Bunei Vestiri nu are formă de cruce, ci de paralelipiped și este structurată pe trei nivele: subsol, parter și etaj, toate trei fiind unite central de un decupaj cilindric care permite vizualizarea parțială, de la oricare nivel, a celorlalte două nivele vecine. Acest decupaj este obturat în partea superioară de impresionanta cupolă cilindrică a acoperișului.

La nivelul parterului nu găsim decât o rampă circulară, pardosită cu marmură și mărginită pe interior de o balustradă din fier forjat, iar spre exterior de zidul împodobit cu minunate vitralii colorate. Rampa înconjoară subsolul descoperit din mijlocul sălii, spre care coboară treptele unei scări scobite în stâncă și pavate cu marmură. Adevărata comoară spirituală a bisericii se găsește în acest perimetru: aici, între ruinele vechii biserici bizantine, creștinii venerează grota în care se crede că Fecioara Maria a primit vestea dumnezeieștii zămisliri. Grota este săpată în calcar moale, așa cum erau toate locuințele din vremuri biblice. Intrarea în grotă este ferecată de un grilaj metallic, mobil. Dincolo de el se zărește un altar de piatră purtând inscripția ” versum caro hic factum est” (aici s-a făcut acest verset), cu referire la locul unde stătea Fecioara Maria când îngerul I s-a adresat: ”Bucură-te ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei! … Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. ” Nu departe de acest altar străjuiește o coloană înnegrită parcă de fum, despre care se spune că marchează locul unde a stat arhanghelul Gavriil pe când îi vorbea Mariei. Grota este plăcut luminată și împodobită cu crini albi, simbolul castității și regalității.

În partea centrală a subsolului a fost amenajat un paraclis de slujire arhierească, cu altar de marmură, podea din porfir roșu și câteva strane de lemn. Mai multe candele ard neîncetat de jur împrejur, dar tonul luminii este mai stins decât în grota Bunei Vestiri.

La etaj se află sala de cult propriu-zisă, unde se săvârșesc slujbele canonice, în timpul cărora credincioșii participă la rugăciunea comună. Arhitectura acestei săli este și ea una atipică, încât e cu neputință să nu fii surprins de ea. Chiar dacă ești conștient că te afli într-o biserică, atmosfera saturată de mulțimea vizitatorilor, decorul atât de viu, cu vitralii colorate la ferestre, cu icoane mozaicate pe pereți, toate înfățișând-o în mărime naturală pe Preasfânta Fecioară Maria, cu pavajul de marmură roșie străbătut de intarsii colorate pentru evidențierea desenelor și inscripțiilor, cu deschiderea circulară centrală, dincolo de care poți să privești spre grota Bunei Vestiri, cu enorma floare de crin a cupolei tivite cu vitralii, cu impresionantul mozaic din spatele altarului având ca temă Judecata de Apoi, cu imensa orgă dimensionată în două registre, unul pe dreapta, altul pe stânga altarului, ei bine, toate acestea îți crează iluzia că te afli într-o sală de expoziție, ori de spectacol, așteptând dintr-o clipă într-alta să înceapă vernisajul sau … concertul îngeresc.

Firește, nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Iar pentru mine, vizita la Biserica Bunei Vestiri din Nazaret a fost doar contemplativă. Fără să-mi displacă, nimic nu mi-a stârnit fiori în suflet, nimic nu m-a emoționat, precum s-a întâmplat la Mormântul Maicii Domnului din Ierusalim. N-am putut să fac loc senzației că pășesc pe locurile atinse cândva de picioarele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Să fi fost efectul acelei arhitecturi voit somptuoase, dar atât de depărtate de smerenia unei locuințe săpate în stâncă? Sau poate îndoiala nerostită, totuși gândită, dacă locul unde îngerul domnului i-a vorbit Fecioarei Maria a fost chiar acela marcat în subsolul bisercii? Nu mi-am pus semne de întrebare în legătură cu locuința Mariei, am acceptat că acolo a fost cu adevărat casa Sa, pentru că dacă n-ar fi fost așa, de ce s-ar fi construit încă din antichitate o biserică peste acel ansamblu de locuințe rupestre, spre venerarea Maicii Domnului? Am avut îndoieli doar în legătură cu localizarea atât de exactă a grotei Mariei și mai ales a locului unde stătea ea și Arhanghelul Gavriil în clipa întâlnirii sfinte.

În sfârșit, după ce grupul nostru s-a reunit la ieșirea din biserică, am pornit alături de ghidă să vizităm Biserica Sfântul Iosif, care se află în partea stângă a Bisericii Bunei Vestiri, dincolo de o mică piață pavată și în capătul unui lanț de construcții aliniate în formă de T, care aparțin Mănăstirii franciscane ”Terra Santa”.

Biserica Sf. Iosif este și ea o biserică romano-catolică franciscană, construită în 1914 peste rămășițele suprapuse în straturi succesive ale mai multor biserici mai vechi.

Construcția este din piatră albă, are un turn clopotniță foarte înalt, de formă pătrată, cu câte un ceas pe fiecare din cele patru fațade ale sale. Într-o nișă a fațadei vestice este amplasat un grup statuar înfățișând Sfânta Familie în viziune catolică (Fecioara Maria, Iosif și Isus). Precizez că din motive canonice și dogmatice, pe care nu e locul să le dezbatem aici, în ortodoxie această reprezentare iconografică nu există, ba chiar este prohibită.

Intrarea se poate face fie pe ușa amplasată central pe peretele de vest al bisericii, fie pe ușa de sud, mai mică, dar mai primitoare, dacă știm că e permanent deschisă, spre deosebire de surata sa mai mare, care cel puțin la momentul vizitei noastre era închisă.

În interior, biserica este simplă, sobră și modest împodobită. Nava, prelungă și foarte înaltă, este mărginită pe ambele laturi de coloane unite în arc, care o separă de cele două coridoare laterale. Ferestrele sunt ornamentate cu vitralii care spun povestea Dreptului Iosif, cel rânduit de Dumnezeu să-I fie partener de viață Mariei. Ca în orice biserică catolică, nu lipsesc grupurile statuare pictate, printre care și unul aurit, înfățișându-I pe Iosif și copilul Isus.

Motivul pentru care pășind pe urmele Fecioarei Maria am ajuns și la această biserică, a fost credința că lăcașul a fost zidit peste casa și atelierul de tâmplărie al lui Iosif, cel care a ascultat porunca Domnului transmisă lui în somn, printr-un înger: ”Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta, căci ce s-a zămislit în ea, este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un Fiu, și-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” . Și dacă atunci ”când s-a trezit din somn, Iosif a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului și a luat la el pe nevasta sa”, și dacă aici, sub zidurile bisericii a fost casa sa, e lesne să ne imaginăm că tot pe aici au trecut și pașii Fecioarei Maria. De altfel, chiar pe peretele de lângă scara ce duce la criptă, o frumoasă icoană înfățișându-i pe Iosif, Fecioara Maria și micul Isus în atelierul de tâmplărie, evocă foarte sugestiv un moment din viața cotidiană a Sfintei Familii, la fel ca și cele trei vitralii din capela criptei bisericii: visul lui Iosif, căsătoria cu Fecioara Maria și moartea dreptului Iosif.

Pe o scară îngustă din stânga intrării se coboară în cripta Bisericii Sfântul Iosif, unde sunt conservate rămășițele unei biserici mai vechi, alături de cele ale unor locuințe antice. Este o înlănțuire de grote mici cu pereți de calcar și tavan jos, între care vizitatorii pot accesa o capelă cu altar de slujire, resturile unui baptiseriu pentru băile rituale, frumos pardosit cu mozaic în alb și negru, un pasaj înalt de doar 2 metri care duce la o încăpere mai mare, dar la fel de” înaltă”, cu deschideri spre alte grote aflate un nivel mai jos, catalogate de arheologi ca locuințe, cămări, hambare și cisterne de păstrare a hranei și a apei. Accesul în aceste spații este oprit, treptele pe care se poate coborî în ele fiind ferecate cu grilaje de fier. Lumina ce răzbate din adâncul grotelor ne înfioară cu o senzație de mister și pe moment ne simțim niște Indiana Jones.

Săpăturile arheologice au demonstrat că în vechime acolo era o vatră de locuire întinsă pe o mare suprafață săpată în calcar, cu acareturi, unelte de meșteșugărie, spații de odihnă și de rugăciune. De altfel, lângă zidurile Bisericii Buna Vestire este conservată o zonă de explorare arheologică aflată în subsol și amenajată ca muzeu, cu exponate dintre cele descoperirile în zona sitului arheologic.

În ciuda simplității ei, Biserica Sf. Iosif mi-a plăcut mai mult decât Biserica Bunei Vestiri. M-am transpus mai bine în atmosfera primului mileniu și am simțit mai autentică reconstituirea locurilor biblice.

Cu mult mai mult m-am abandonat atmosferei de sfințenie emanate atât de firesc de lăcașurile evocate în Sfânta Evanghelie, atunci când am ajuns la Biserica Ortodoxă a Bunei Vestiri din Nazaret, sau Biserica Sfântul Gabriel din Nazaret, sau Biserica Izvorului, cum mai este cunoscută.

Este o biserică greco-ortodoxă. Numele ei vechi, Keniset el Rum, se traduce ca Biserica bizantină, evocându-i astfel originile antice, încă din perioada Imperiului bizantin, dar mai ales vechimea cultului marian pe aceste meleaguri.

Se află la o distanță de aproape un kilometru depărtare de Biserica romano-catolică a Bunei Vestiri și a fost ridicată lângă o sursă de izvoare care alimentează fântâna de unde se spune că Maica Domnului venea şi lua apă pentru necesitățile gospodărești și unde, potrivit Protoevangheliei lui Iacov (unul din fiii lui Iosif din prima sa căsătorie), Fecioara Maria a avut prima întâlnire cu Arhanghelul Gabriel, pe care nu l-a văzut, doar l-a auzit vestindu-I binecuvântarea lui Dumnezeu. Firește, întâmplarea a înspăimântat-o și neînțelegând-o, a făcut-o să se întoarcă degrabă acasă, acolo unde, în timp ce lucra la o nouă dveră (acoperământ) pentru Sfânta Sfintelor din Templul Ierusalimului, îngerul I s-a înfățișat vederii și I-a vestit planul de mântuire a lumii prin Isus Hristos. Deși Iacov, ca membru al familiei lui Iosif este cel care fără doar și poate a viețuit alături de Isus și de Maica Sa, fiind astfel unul dintre cei mai buni cunoscători ai vieții Preasfintei Fecioare Maria din perioada prunciei lui Isus, Protoevanghelia sa nu a fost inclusă în canonul Sfintelor Scripturi, fiind socotită o lucrare apocrifă, fără certificare istorică precum Evangheliile. Cauza rezidă din faptul că cele mai vechi exemplare manuscrise din Protoevanghelie, pretinse copii după originalul niciodată găsit, datează din secolul IX, mult mai tărziu de timpul lui Hristos. Cu toate acestea, mizându-se pe faptul că orice expunere conține măcar un sâmbure de adevăr, Protoevanghelia lui Iacov constituie o importantă sursă pentru cercetarea vieții Sfintei Fecioare Maria, căreia de fapt pare a I se fi închinat această lucrare.

Biserica de azi este urmașa vechilor așezăminte antice și medievale ridicate în acest loc, ajunse pe rând în stare de ruină și sub vremelnice stăpâniri: cruciată, arabă, ortodoxă, franciscană. Și chiar dacă bisericile au pierit și apoi s-au rezidit, izvorul făcător de minuni al Maicii Domnului a fost totdeauna deschis accesului oamenilor.

Abia în 1750 a fost construită biserica la care ne închinăm astăzi. De-a lungul timpului, lăcașul a suferit o serie de recondiționări și renovări, la care au fost părtași și românii. Trei iconari din Moldova (Mihail, Gavriil şi Nicolae Moroşan) au pictat între anii 1977 şi 1978, interiorul acestei biserici, pe cheltuiala Bisericii Ortodoxe Române. Nu e de mirare astfel că pe pereţii sfântului lăcaș ne vom întâlni între alții și cu portretele unora dintre cei mai cinstiţi sfinţi de la noi, precum Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi şi Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Tot un dar al românilor se pare a fi și unul din împărăteștile candelabre din fața iconostasului.

Impozantul zid de incintă al sfântului așezământ este frumos deschis spre o piață vastă (Piața izvorului), din extremitatea căreia putem admira panoramic o parte din silueta bisericii, clopotnița și turla.

Pătrunzând prin frumosul portal de intrare, grupul nostru a făcut mai întâi un scurt popas în curtea bisericii, gătită și pregătită pare-se pentru apropiatul praznic al Floriilor.

Apoi, vreme de o jumătate de oră am avut timp să ne închinăm la izvorul Mariei și la icoanele Sfântului Iconostas, să luăm și chiar să gustăm apă considerată tămăduitoare de la izvor, să admirăm picturile fraților Moroșan, să descoperim inscripția în limba română de deasupra intrării care atestă paternitatea Patriarhiei Române asupra picturii executate de frații Moroșan, să gustăm câteva minute de pace și rugăciune într-una din stranele bisericii.

Izvorul Maicii Domnului se află în absida nordică a bisericii, la capătul unui coridor boltit și cu ferestre oarbe, împodobite cu marmură montată în dantelă și cu mozaic. Este un puț nu mai adânc de doi metri în jurul căruia, în partea superioară, ard neîncetat candele luminând adâncul, ca și icoanele Maicii Domnului așezate alături. Câteva trepte săpate în piatră coboară pe fundul fântânii înconjurate de grilaj, în care unii vizitatori au găsit de cuviință să arunce monezi. Un fir de apă a fost captat de la izvor și curge din peretele absidei, imediat în stânga fântânii, precum apa de la robinet. Cei care au asupra lor sticle curate le pot umple cu apă sfințită din acest loc, apoi pot merge la ieșire, unde un slujitor al locului va pune o etichetă pe sticlă, atestând că apa conținută este luată de la izvorul Maicii Domnului. Nu știu cât credeți în minuni, dar vă asigur că apa de aici e cu adevărat miraculoasă. Spun asta nu pentru că mi-ar fi ușurat vreo suferință trupeascsă, ci pentru că a fost proaspătă, gustoasă și limpede chiar și după un an. Puneți într-o sticlă, nu pet, apă de la robinet, dintr-un recipient îmbuteliat sau de la un oarecare izvor și gustați din ea peste un an. Veți simți cu siguranță gustul coclit și neplăcut al acelei ape. Spun asta din proprie experiență, pentru că obișnuiesc să-mi fac rezerve de apă prin cămară și uit să le împrospătez. După una-două luni, apa aceea e de nebăut.

Ei, la Biserica Sfântul Arhanghel Gabriel, m-am simțit ca într-o biserică de acasă. Acolo m-am simțit mai aproape de duhul Maicii Domnului și m-am dăruit mai mult contemplării dublate de rugăciune.

La ieșirea din biserică, ghida ne-a spus că pentru facilitarea accesului tuturor confesiunilor la izvorul Bunei Vestiri, la distanță de vreun kilometru și ceva de biserică, apa a fost captată și s-a amenajat o fântână sub formă de ogivă cu patru guri de curgere. N-am avut nici timp, nici motiv pentru a merge până acolo, căci apa izvorului sfânt era deja în sticlele noastre.

După ce și-a consultat ceasul, ghida ne-a mărturisit cu regret că în afara programului prestabilit ar fi vrut să ne arate și Sinagoga în care tradiția spune că ar fi învățat și ar fi predicat Isus, dar timpul era deja prea înaintat. Era ultima zi a pelerinajului nostru, trebuia să ajungem în Haifa, dar și în capitală, să facem tururile celor două orașe și câteva vizite cuprinse în program, iar seara să ne întoarcem la aeroport pentru îmbarcare în aeronava care urma să ne ducă acasă.

Venise și clipa despărțirii de părintele Iustin, care ne însoțise în toate vizitele și ne tâlcuise cuvenitele pericope evanghelice la momentul și locul potrivit. Așa a făcut și acum, la despărțire, citindu-ne din Evanghelia după Luca, cap. 4, despre predica lui Isus în Sinagoga din Nazaret:

Și după ce a încercat să explice Scriptura, stârnind nemulțumirea multora dintre cei prezenți, L-au scos din cetate și L-au dus pe marginea unui munte, cu gândul să-L arunce în prăpastie.

30. Iar El, trecând prin mijlocul lor, S-a dus.

Probabil nu la fel de triști precum Domnul am părăsit și noi Nazaretul. Autocarul ne aștepta în zona pieței centrale, de unde am pornit spre Haifa. Pe drum, imaginea orașului de jos ni s-a mai etalat o dată, de data asta cu periferii murdare, zone în plină construcție, depozite părăsite, așa, parcă să nu ne pară rău că nu l-am cunoscut îndeajuns. Oricum, orașul Fecioarei Maria și al copilăriei lui Isus nu poate fi uitat și nici prețuit îndeajuns, pentru că de acolo a început miracolul mântuirii sufletelor noastre, iar prețul acestui miracol, nu l-am plătit noi, ci Domnul Isus!

Va urma….

---

VIZUALIZĂRI: 3872 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI