Chester nu are chef de secolul XXI

TIPĂREȘTE

Sintetizând la sosirea în țară, Chester a fost cea mai frumoasă surpriză pe care am avut-o în excursia făcută pe meleaguri britanice. Clădirile cu aspect medieval şi hărmălaia veselă care umplea străzile m-au făcut să îndrăgesc acest oraş. Venind cu trenul dinspre Ţara Galilor am fost întâmpinat de priveliştea inconfundabilă a unui oraş fortificat. Aspectul lui belicos se dusese demult căci mulțimea de siluetele plimbându-se alene pe întăriturile de odinioară îi dădeau o imagine de promenadă la înălțime. Soarele, atât de zgârcit cu razele-i pe meleagurile Albionului, traversa plin de energie bolta şi vremea era incredibil de frumoasă pentru luna martie pe aici. Poporul nu aşteptase invitație specială şi ieşise cu mic cu mare inundând terasele şi parcurile.

Chester-ul este un oraş a cărui istorie începe de la un castru construit de romani. Chiar şi străzile actuale urmăresc aceleaşi drumuri create de pionierii armatei Romei imperiale. Apoi s-a ridicat o fortăreață mai întinsă decât celelalte din marea insulă britanică. Că aici se voia a fi capitala provinciei este mai mult decât o presupunere, este o speculație. Cum este şi că pe aici a trecut sfântul Augustin în pelerinajul său prin ținuturile velşilor sau că legendarul rege Arthur a purtat în acest loc a noua sa bătălie. Documentar însă îl aflăm ca ultima citadelă cucerită de către normanzii lui William Cuceritorul.

Călătorul poposind în acest loc este surprins de arhitectura oarecum inedită, cu case cu parfum victorian şi enorme incinte care în aceeaşi perioadă au avut o intensă activitate productivă. Revoluția industrială nu avea cum să ocolească Chester-ul, depozitele, căile ferate şi canalul datorându-i apariția. Nu lipsesc nici edificiile neoclasiciste, amintind de perfecțiunea căutată de antici. Dar indiferent că acoperişurile sunt descrise de linii drepte, unghiuri ascuțite sau curbe voluptoase inevitabil coşurile de fum sunt grupate asemeni unor țevi de eşapament. Culorile variază, monotonia cromatică nefiind prezentă, chiar dacă maroul roşcat al cărămizilor câştigă clar în fața albului ca de marmură şi pierde în fața dualismului negru-alb. Spațiile verzi nu abundă, dar după fiece gard se observă verdele crengilor unor arbori sau arbuşti. Ţăcănitul camerei foto devine aproape un laitmotiv în căutarea mea disperată de a păstra cât mai mult din atractivul peisaj citadin.

Aglomerația creşte în progresie geometrică odată ce mă îndrept spre centru. Strada se umple brusc de lume, carosabilul fiind cucerit încet şi sigur de pietoni. Atât în stânga, cât şi în dreapta se înmulțesc casele decorate cu aranjamente geometrice făcute de bârne din lemn negru pe albul de var al pereților. Combinația te duce cu gândul la evul mediu, la epoca marelui Will şi a reginei fecioare Elisabeta I, dar ghida de la unul dintre conacele vizitate în această săptămână mi-a spus că ea aparține timpurilor mai apropiate, mai concis pe când domnea regina Victoria. Citind pe Wikipedia mi s-a confirmat informația şi o părticică din farmec parcă s-a spulberat. Dar amănunte de genul acesta interesează mai mult istoricii, călătorul ostenit vrând doar să-şi bucure privirea cu pitoreasca înfățişare a unui oraş care nu vrea să ştie că suntem în secolul XXI.

Iar aceeaşi amnezie o au poate şi cei câțiva tineri care-mi apar înainte, înfăşurați în veşminte purtate de strămoşii lor cu sute de ani în urmă. Sunt luat pe nepregătite şi nu apuc să-i imortalizez decât priviți din spate, un scut rotund şi mare rămânând principalul argument fotografic, mult mai spectaculos decât încălțămintea sau jambierele. Am ajuns deja la la Poarta de Est, amplasată pe locul porții de intrare în cetatea romană Deva Victrix, dar construită mai târziu, în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. Poarta are farmecul ei, nu prin simplitate ci prin ceasul amplasat fix în mijlocul ei. El a fost făurit în 1897, în cinstea jubileului de diamant al reginei Victoria de doi ani mai târziu. Şi nu doar Wikipedia, ci şi gazdele ne spun că în Anglia doar Big Ben-ul este mai fotografiat. Înclin să le dau dreptate, în jurul meu aproape toate lumea oprindu-se cu telefonul pregătit pentru a poza. Urc sus pe poartă, exercițiu destul de dificil pentru mine, nu din cauza vârstei ci a micului geamantan pe roți pe care-l târâi în urma mea, neavând unde să-l parchez la gară. Poarta continuă în ambele părți cu alei late folosite de cei doritori de plimbare la înălțime.

În ciuda înfățişării lor exterioare de muzeu magazinele, băncile şi celelalte instituții au interiorul cât se poate de modern şi integrat în prezent. Aşa că nu trebuie luat ad literam "Manufactura de lână din Edinburgh", marfa prezentă în magazin purtând etichete ale unor branduri cunoscute şi cu prețuri foarte actuale. Înainte de a ajunge la Chester Cross, un reper în aspectul fascinant al oraşului, schimb macazul luând-o spre dreapta, către catedrală.

Punct de neomis în orice vizită în Chester, catedrala înglobează o multitudine de stiluri care s-au impus în Anglia de-a lungul secolelor, de la cel normandic până la englezescul gotic perpendicular, tributar geometriei euclidiene. Exteriorul, dantelat suplimentar de contraforți, pare dominat totuşi de o rigiditate a liniilor intersectate în unghiuri drepte şi astfel îşi dezvăluie lipsa de suplețe pe care o dezvoltă în general goticul. Planul complicat, un adevărat labirint pentru cel venit prima dată, si coridoarele claustrofobice pe care le urmezi pentru a ajunge în incinta principală îți par o piatră de încercare în tentativa de a o admira. Interiorul este luminos, mulțumită ferestrelor generoase continuate în jos de coloane multiple masive. Partea cea mai cunoscută şi apreciată este corul cu decorațiunile sale croşetate în lemn, creat în decursul a câteva sute de ani. Pe pereți se înşira icoane din mozaic, dar în culori terne, destul de departe de strălucirea celor din biserica San Marco din Veneția sau de la Ravenna.

Mă întorc spre Chester Cross, pe lânga fosta biserică Sf. Petru, având acum o activitate puțin schimbată. Clădirea este caracterizată de un cubism medieval, cu aceleaşi planuri perpendiulare care se integreaza în stilul gotic dând multor biserici engleze un aer aparte. Peste drum casele specifice Chester-ului, vopsite în alb şi negru, prezintă un alt aspect particular oraşului. Mai precis, în dreptul primului etaj se întind spații pietonale, ceva asemănător logiilor din Bologna, dar din lemn şi la înălțime. Scopul este acelaşi, protecția trecătorilor, dar aici nu de soare, ci de ploaie, care în Anglia este din belşug. Astăzi nu este cazul, soarele răsfățându-ne cu căldură şi lumină, chemând trecătorii să umple mesele aşezate în fața restaurantelor direct pe stradă.

Renunț să merg până la râul Dee şi mă îndrept către ruinele amfiteatrului roman, cel mai mare din Britania, datând din sec I dH. În arenă două grupuri numeroase de gladiatori urlă cu frenezie, lovindu-şi scuturile cu sabiile scurte. Coifurile şi platoşele scânteiază în soare spre mândria luptătorilor neînfricați, care din când în când îşi scot telefoanele pentru a se imortaliza în poziții marțiale sau belicoase. Pe margine grupuri de părinți aplaudă zgomotos micii piticoți în postură de urmaşi ai lui Spartacus sau poate Russell Crowe.

Nu acord prea multă atenție demonstrației de luptă şi intru la Sf. Ioan Botezatorul, cea mai veche biserică a oraşului şi prima catedrală a Chester-ului. Interiorul este simplu şi impozant, un adevărat colț desprins din Evul Mediu timpuriu, adică exact ceea ce aştepți să vezi în acest oraş medieval. Soarele pătrunde prin spațiile generos lăsate de ferestrele proiectate în stilul romanesc şi biserica este inundată de lumină. Intrarea este blocată căci se pregătesc pentru serviciul religios, dar nu se supără când un străin obosit urmărit îndeaproape de un mic geamantan pe roți apare pentru a face nişte fotografii şi a-şi cumpăra cărți poştale. În spatele bisericii ruinele lăsate în urma abandonării mănăstirii alcătuiesc un peisaj desprins din tablourile lui Turner. Numai că maestrul ar fi stat mai mult până lumina ar fi venit exact cum dorea. Eu nu-mi permit să stau atât de mult şi plec mai departe spre parcul Grosvenor.

Zilele insorite nu abundă în Anglia, în concluzie parcul se bucură de atenția multor oaspeți bucuroşi de oportunitatea apărută. Cu câtă plăcere m-aş fi alăturat lor pentru o plimbare pe aleile acoperite cu pietriş fin care şerpuiau printre arbori şi tufişuri. Nu este o veritabilă grădină englezească, unii arbuşti ornamentali suferind corecții estetice efectuate cu foarfecele, însă aspectul nu a avut decât de câştigat.

Ma întorc cu tristețe în gară, dar cu satisfacția de a fi descoperit aceasta perlă din coroana turismului britanic. Daca inițial am fost fascinat de Oxford sau Conwy, acum pot spune cu mâna pe inimă că Chester m-a cucerit şi el rămâne oraşul meu preferat din Regatul Unit.

Să aveți un drum frumos în față.

---

VIZUALIZĂRI: 1201 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI