Toast pentru un viitor „resort”

TIPĂREȘTE

Introducere

Bag de seamă că a devenit o tradiție ca, de Rusalii, să ne retragem acolo unde Oltul iese din munți, într-un defileu aparte, la Cozia. Poate că locul are un spirit al său, iscat din păgânismul miilor de ani de dinaintea ridicării castrului roman de la Arutela, cel care păzea intrarea în teritoriul misterios al munților Daciei. Nu întămplător, al treilea Basarab a ctitorit acolo mânăstirea Nucet; Cozia, pre limba strămoșilor săi, deși sunt convins că Mircea nu mai avea habar de cumana pe care, probabil, Întemeiatorul o vorbea, măcar la curte. Azi, șase veacuri mai târziu, noi păstrăm acest nume de sorginte turanică, fără să știm, mulți, realitatea sa medievală paradoxală. Căci cumanii din Carpați erau catolici, în timp ce Mircea, după Vlaicu Vodă – știți, dilema religioasă și doamna Clara – a clădit ortodoxia la coborârea din Alpii transilvăneni...

Complicat, zău!

Dar nu schimbă cu nimic atmosfera unică, de începuturi, care irumpe încă, în ciuda aglomerației, a mașinilor parcate retrograd sau, mai nou, a zecilor de pelerini care, în ținute tot mai lejere, defilează prin fața locașului de cult, către bazinele de la mai mirenei „Case Românești”.

Iar trecerea vremurilor se vede și în complexul hotelier de pe malul Oltului, cel pe care l-am văzut în gloria de demult – în anii penultimului deceniu al secolului trecut – apoi în decăderea aristocratică ce a urmat aproape douăzeci de ani, pentru ca să observ, cu mirare, transformarea sa în „resortul” ce se vrea în anul de grație 2016.

Hotelul Oltul

Din cele trei, este cel mai cochet, poate și prin poziționarea lui, paralel cu râul; asta cu condiția să prinzi o cameră cu vederea spre râu. Acum, rezervarea se face telefonic, din timp, dar nu la recepție, ci la Dispeceratul de cazare – o stranie centralizare într-o epocă a forțelor centrifuge descentralizatoare (până și stabilii până la ridicol britanici s-au lăsat ademeniți de mreaja acestor forțe și au părăsit UE), cu ruga ascunsă să nu auzi de la celălalt capăt al firului că toate camerele sunt ocupate, fie de biletele la tratament, fie de cantonamente, fie de conferințe aiurea. Și te bucuri, ca în anii de glorie ai turismului roșu să afli că sunt locuri, ba chiar camera ta – da, acea cameră pe care o închiriezi de fiecare dată, cu vederea spre răcoarea râului – este liberă și o poți reține, cu condiția să confirmi, tot telefonic, în preziua sosirii. Nu înțeleg de ce nu se folosește internetul, în această vară de început de mileniu, mai ales că România este recunoscută pentru calitatea – și viteza – acestui serviciu...

Acum, puțin cam scump, față de alte dăți. Adică 160 de lei pe noapte, cu micul dejun (pentru două persoane) inclus. Ceea ce înseamnă două hârtii tipărite, cu data inscripționată cu pixul, în valoarea de 20 de lei de persoană pe zi... Anticipând, deși la un preț la care poți lua un meniu decent de prânz la orice restaurant, micul dejun a fost bun. Doar că... Să nu anticipăm atât de mult...

La ora 12, în ziua sosirii, ne-au sunat la telefon să ne întrebe dacă suntem gata de cazare, camera fiind gata. Asta a fost un plus. Mulțumim, dar suntem încă pe drum. Când am ajuns, însă, ne-am lovit de ceea ce bănuisem că se va întâmpla: parcarea celor trei hoteluri – mare, vă rog să mă credeți – era complet ocupată de cei veniți la bazinele termale și, mai ales, la noul (relativ) Aqua Park. Ba chiar se dădeau niscaiva lupte la barieră, ca pe vremurile lui Mircea, între bietul păstrător al barierei și unii șoferi nervoși, care, cât pe ce să explodeze atunci când acela mi-a deschis intrarea, după ce a aflat că am loc de cazare. Iar norocul se pare că mi-a surâs în acel început de amiază, căci am dibuit unicul loc de parcare, chiar aproape de intrarea în hotel. Evident, mi-am spus, în acel weekend vom face doar plimbări de voie, per pedes, ceea ce nu prea a convenit jumătății familiei care își dorea o escapadă la mall-ul din Râmnicu Vălcea. Dar, uneori, sunt necesare sacrificii și, într-adevăr, decizia s-a dovedit salutară, deoarece locurile de parcare au fost mai prețioase decât apa pe Marte în acel sfârșit de săptămână.

După drumul la Dispeceratul de cazare, unde am și plătit sejurul – un prim semn de întrebare, deoarece, poate aș fi vrut să plătesc la plecare – ne-am îndreptat spre lobby-ul hotelului, pe lângă intrarea de la Aqua Parc. Ne-a întâmpinat o atmosferă de Eforie Sud combinată cu Saturnul anilor ’90, pe care am savurat-o cu nostalgia tinereții apuse apoi, strecurându-ne printre pensionari, trupuri în costume de baie sau familiști care strigau peste capetele celorlalți „am pus mâna pe șase sezlonguri, puteți merge la masă și ne vedem după” – cu bucuria unei victorii pe care numai veteranii de la Rovine o pot înțelege, am răzbit în hol. Acolo, aceeași mulțime pestriță și veselă, voci suprapuse, canapelele ocupate, în bunul stil litoral de demult. Și o coadă imensă la recepție... Vag am auzit că nu mai sunt decât două camere și am avut un fior rece... Până să mă prind că, de fapt, coada era pentru obținerea râvnitelor brățări albastre, pentru Aqua Parc, iar cele două camere se refereau la ultimii care nu se cazaseră încă – noi fiind penultimii... Am preluat camera – exact aceea! – am aflat că telecomanda era deja în cameră – o noutate! – dar, în același timp, am primit o hârtie pe care trebuia – ni s-a zis – să o păstrăm ca pe sfintele moaște, pentru că pe acea hârtie trebuia să ne dea femeia de serviciu OK-ul la plecare; altminteri, dacă nu am fi găsit-o pe acea onorabilă doamnă sau dacă – Doamne ferește! – am fi plecat așa, ca niște belferi, probabil că ne-ar fi urmărit cu jandarmeria... Nu am avut curiozitatea asta, așa că două zile mai târziu, cuminți, ne-am conformat, doar cât să ne amuzăm la atitudinea aceea din anii ’80, cea care ne-a umplut sufletele de nostalgie cât am stat aici. Bine, ținând cont de haosul cauzat de hoardele care brăzdau holul hotelului în lung și în lat, majoritatea outsideri doritori de o baie în bazinele termale, bănuiesc că măsura era una benefică, și protectoare în ale bunurilor hotelului, până la urmă. Deși eu văd o problemă managerială în a face față afluxului foarte mare de turiști.

Hotelul este renovat și se simte dorința de mai bine. Casa scării este curată, iar etajele au fost separate cu uși și geamuri din termopan. Aceleași două lifturi, la care se așteaptă ceva; dar și aceeași ciudățenie, prin blocarea unuia dintre ele, fix între orele opt și nouă, când coboară majoritatea turiștilor la masă, de aceleași femei de serviciu care cară în ambele sensuri așternuturile curate sau murdare. Bănuiesc că, în anii comunismului, hotelul nu a fost dotat cu lift de serviciu – deși mă miră, la un complex atât de mare – dar, chiar și așa, managementul ar fi putut să impună un program de utilizare convenabil pentru activitățile menajere.

Camera este, și ea, renovată. Dulapul-șifonier a fost mutat de pe hol în cameră, într-un locaș din rigips – nu am înțeles logica, prin micșorarea spațiului interior. Patul are saltele noi și veiozele, dacă ar fi fost puse în priză, chiar sunt funcționale. Televizor, masă, fotolii și răcitor – nu frigider, dar merge, mai ales că era gol... Geamurile sunt din termopan și, atuul hotelului, balconul destul de mare, în care te poți relaxa, fără teama de a fi văzut de vecini.

Un minus, evident, care ține tot de componenta umană... Lipsa unui element banal, dar de nelipsit pe timp de vară: plasa de țânțari. Ce e atât de greu? Sincer, o montam eu, că știu cum, zău!

Vorbind de componenta umană... Pe principiul „munții noștri aur poartă”... Spuneam, mai devreme că, deși la un preț piperat, micul dejun este în regulă. De fapt, o dată ce reușești să te așezi la o masă în restaurant, primești un meniu cu vreo 7 tipuri de mic dejun normal plus câteva pentru cei care țin post; suficient de unde să alegi. Cafea și ceai, la pachet, ouă fierte, ochiuri sau omletă, brânzeturi, mezeluri diverse, roșii, ardei, castraveți. La alegere și de o calitate care ar da lecții unor hoteluri de lux de aiurea.

Doar că...

Intri în restaurantul hotelului, dimineața – programul este matinal și scurt, așa cum stă bine celor cu obrazul subțire – și găsești numai mese ocupate sau cu bilete pe care scrie numele și numărul de zile de masă... Cauți disperat un ospătar – mai precis, alergi după unul, pentru că, interesant, sunt mulți, se mișcă ilogic de repede și ineficient – și, când agăți unul, întrebi unde te poți așeza, cu bonurile tale scumpe. Acela se uită prin preajmă, arată o masă în dezordine, unde se vedea de la o poștă că cei înscriși pe biletele cu pricina mâncaseră deja și ne spune că acolo este în regulă. Apoi pleacă. Presupun că a făcut asta deoarece ochii lui erau prea sensibili ca să ne vadă pe noi debarasând. Spun asta deoarece, la fix după ce am scuturat fața de masă, a reapărut, cu meniul de care vorbeam și cu zâmbetul pe buze. Nu, nu era retardat, căci nu am fost noi singurii supuși acestui tratament vioi; mulți alții, mai experimentați decât noi, curățau mesele, înainte de a se așeza.

Aqua Parc

O inovație reușită, care atrage clienții. Clădirea este legată de hotel și poți ajunge la „stația de taxare” din interior. În plus, a fost închisă promenada de pe malul râului, pentru a se face conexiunea cu bazinele mai vechi ale hotelului și cu zona de plajă. Asta este fain, insă, cred eu, ar fi fost necesară o investiție în construirea unui palier separat pentru promenadă, căci plimbarea asta, pe malul Oltului făcea parte din relaxarea cotidiană. Aici, însă, văd din nou incapacitatea umană de a face față unui turism occidental.

În Aqua Parc se intră pe baza unor brățări magnetice care îți oferă fie accesul unic – iar acea brățară trebuie lăsată la ieșire – fie acces multiplu de-a lungul întregii zile (iar diferența de preț este de numai 5 lei). În interior sunt mai multe bazine termale, prevăzute cu tot felul de jeturi de apă care pornesc, pe rând, la intervale de 15 minute, câteva topogane, la care, însă, accesul este permis din timp în timp și numai cu omul autorizat la cârmă... La exterior, la fel, bazine diverse și topogane. În interior se poate lua masa și diverse băuturi, alcoolice sau non-alcoolice. Bine, aici mai intervin gibonii care lasă dozele de bere pe marginea bazinelor, deși locul este plin de coșuri de gunoi. Mă rog, deși săritul în apă este interzis și oamenii de ordine își fac datoria, se mai găsește câte o mămică extra grijulie care își îndeamnă odorul să sară cu curaj pentru că, nu-i așa, cum să te legi de plodul care își învață dreptul de a fi nesimțit câțiva ani mai târziu doar pentru că, la vârsta la care tocmai mămica extra grijulie ar fi trebuit să îi deosebească binele de rău, primește educația demnă de domnul Goe?

Din nou, componenta umană...

Ceea ce mi se pare bizar este modul în care se eliberează brățările, la recepția hotelului, pentru toată lumea. Nu am nimic cu cei din afară care doresc să se bucure de apă și de șezlonguri – chiar dacă, la 8.30 (deși complexul se deschide la 9) vezi afară o coadă fremătândă care abia așteaptă să dea năvală la semnalul trompetei, ca în supermarketurile care fac promoții – pentru că, până la urmă, oricare dintre noi poate fi în locul lor. Doar că, măcar pentru chiriașii hotelului și la prețul amintit mai devreme, ar trebui găsită o altă cale; în loc să te pună să stai la coadă cu toată lumea. Poate o comandă telefonică, poate un birou separat, în hotel, acolo unde au acces numai cei cazați... Știu, pare elitist, dar, totuși, vorbim despre un turism occidental, nu?

Concluzie

Față de anul trecut, am constatat un mare salt înainte. Dar, tocmai pentru că saltul a fost mare, componenta umană nu i-a făcut față. Sunt încă multe lucruri de rezolvat aici, dacă managerii complexului vor să aibă succes. Mă rog, câștiguri, cu siguranță, au. Sper, însă, să nu se rezume doar la atât. Așa cum am spus cu altă ocazie, complexul hotelier de la Căciulata poate deveni un „resort” de nivel continental, care să atragă turiști de pretutindeni.

Timpul nu numai că nu este pierdut, dar ne privește cu bunăvoință. Mingea este la fileul managerilor.

---

VIZUALIZĂRI: 2153 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI