Mari centre religioase din inima Portugaliei

TIPĂREȘTE

Portughezii sunt un popor de oameni foarte credincioşi. Nimic nou (sau inteligent) în această afirmaţie; nu e decât o introducere – deloc inspirată – menită să explice puzderia de biserici, mănăstiri şi sanctuare romano-catolice care împânzesc ţara. O parte din aceste centre religioase se găsesc în inima Portugaliei şi despre trei dintre cele mai importante o să vă relatez în cele ce urmează. Le-am vizitat pe parcursul a doua zile, din „baza de explorare” stabilită la Fátima.

Vă mărturisesc de la bun început că Tomarul, cu combinaţia sa de castel şi mănăstire, m-a uimit şi fermecat. Se află la periferia orăşelului cu acelaşi nume, foarte aproape de autostrada A13 (E1) care face legătura între Lisabona şi Porto, la 140 km de capitală şi 200 km de Porto. După ce am depăşit casele albe scunde cu flori la ferestre, am ajuns pe culmea unui deal la o esplanadă vastă de pământ de unde se deschide o privelişte desprinsă parcă dintr-un basm cu feţi frumoşi şi zmei: o scară lată, creneluri şi turnuri dantelate şi o fortăreaţă cu ziduri masive din piatră, dar cu o cruce în vârf. Căci ansamblul Tomar este atât cetate a templierilor, cât şi „Convento de Christo”.

Povestea Tomarului este strâns legată de unul dintre cele mai importante şi totodată misterioase ordine călugăreşti militare, Cavalerii Templieri, înfiinţat în anul 1119 şi care a jucat un rol important în Reconquista portugheză. Pentru eforturile lor, cavalerii au fost răsplătiţi în 1159 cu terenul pe care, un an mai târziu, însuşi Marele Maestru al ramurii portugheze, Gualdim Pais, a pus piatra de temelie a cetăţii ca sediu al Ordinului. Alegerea locului, spune legenda, s-ar fi datorat inspiraţiei divine şi artei geomanţiei practicată de Pais, mai precis existenţei în zonă a şapte mici ridicături de pământ („lugar dos sete montes”), cu trimitere la cele şapte coline ale Ierusalimului şi Romei.

Templierii au devenit astfel stăpâni peste o regiune bogată iar puterea lor a crescut în asemenea măsură încât, la insistenţele Papei Clement V, care dorea desfiinţarea Ordinului, regele Dinis a fost nevoit să ia măsuri: a preferat totuşi să salveze ramura portugheză transferându-i în 1314 averile nou formatului Ordin al lui Christos. În secolul al XV-lea, influenţa acestuia a atins apogeul sub conducerea Marelui său Maestru – infantele Dom Henrique de Avis, duce de Viseu, mai cunoscut ca Henric Navigatorul (1394-1460), considerat inventatorul caravelei şi iniţiatorul marilor descoperiri geografice, prin explorarea coastei de vest a Africii, a insulelor din Atlantic şi deschiderea de noi rute de navigaţie.

Banii Ordinului au servit în mare măsură la finanţarea acestor expediţii, după cum şi bogăţiile aduse din incursiuni au fost folosite la desăvârşirea construcţiei Tomarului şi la ridicarea impunătoarei Mosteiro dos Jerónimos din Lisabona. În 1834 Tomarul a fost secularizat iar ramura portugheză a Ordinului a fost desfiinţată. Se pare că ea continuă să funcţioneze totuşi în secret.

Complexul de la Tomar a fost construit pe parcursul a patru secole şi combină elemente romanice, gotice, renascentiste şi manueline. Văzut din exterior, arată ca un poligon cu 16 laturi, cu metereze, ferestre rotunde şi o turlă cu clopot. Turnul central de observaţie a constituit o inovaţie arhitecturală a templierilor şi servea unor scopuri defensive, la fel şi turnurile laterale de formă rotunjită, mai rezistente la atacuri decât cele pătrăţoase. Întreg ansamblul cuprinde un labirint de încăperi, galerii şi terase cu panorame spectaculoase ale dealurilor cultivate din împrejurimi.

Rotonda romanică a bisericii datează din a doua jumătate a secolului al XII-lea. Înăuntru te întâmpină coloane cu capiteluri romanice cu motive vegetale şi animaliere. Picturile, frescele şi sculpturile care ilustrează viaţa lui Hristos dar şi simboluri ale puterii regale sunt de inspiraţie gotică şi renascentistă şi au fost adăugate la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea. Nava bisericii, începută în timpul lui Henric Navigatorul, a fost continuată într-o combinaţie de stil gotic târziu cu renascentist, specific portughez, care avea să fie numit de specialişti manuelin.

Garguiele, pinaclurile şi sculpturile în formă de frânghii marinăreşti, specifice acestui stil, se pot observa şi în claustre (curţile interioare). Claustro do Cemitério sau Claustrul Cimitirului, în stil gotic, pe două nivele, datează din epoca lui Henric Navigatorul şi era locul de înmormântare al călugărilor şi cavalerilor Ordinului. Din aceeaşi perioadă este şi Claustro da Lavagem sau Claustrul Spălătoriei, unde erau curăţate hainele călugărilor. Claustro de Santa Bárbara reprezintă în schimb o adăugire din secolul al XVI-lea şi din el se poate observa celebra fereastră în stil manuelin, o capodoperă care îmbină motive vegetale (frunze de lauri, maci, ghinde) cu simboluri marinăreşti: sfere armilar, ancore şi frânghii înnodate. Deasupra ei a fost sculptată crucea ordinului lui Christos. Claustro de Dom João III, construit în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, făcea legătura între chilii şi biserică şi este considerat unul din cele mai valoroase exemple de artă manieristă portugheză.

Turul complet cu audioghid poate dura între 60-90 de minute. Noi am zăbovit mai bine de două ore, încântaţi de cele văzute, iar la final am poposit pentru împrospătarea forţelor la cafenea, unde meniul era aşezat în mâna unui călugăr... din carton.

Uriaşa construcţie se înalţă la periferia orăşelului cu acelaşi nume, care înseamnă „bătălie”, la mică distanţă de autostrada A19 şi la 13 km de Leiria. Alături, în curtea vastă, se află un centru de informare care pune la dispoziţia vizitatorilor pliante. Regele João I este cel care a ridicat edificiul, în semn de recunoştinţă faţă de ajutorul divinităţii pentru victoria obţinută împotriva regelui Castiliei în bătălia de la Aljubarrota din 1385. Din acest motiv l-a închinat Sfintei Marii a Victoriei – „Santa Maria da Vitória”. Statuia lui Nuno Álvarez Pereira, cel care a condus armata portugheză în bătălie, se găseşte în faţa bisericii.

Construcţia a durat 145 de ani, din 1388 până în 1533, lucru deloc de mirare având în vedere multitudinea de foişoare, contraforturi şi decoraţiuni delicate în piatră, o adevărată fantezie flamboiantă ce îndulceşte impresia generală de masivitate menită a induce un sentiment de încredere şi loialitate faţă de naţiunea portugheză şi de regalitate. Nu mai puţin de şapte arhitecţi au lucrat pe parcurs la desăvârşirea construcţiei, considerată o capodoperă a stilului gotic târziu şi manuelin. Fabuloasă este poarta principală în stil manuelin, pe care sunt sculptate 78 de statui, dispuse pe şase rânduri, înfăţişând regi, sfinţi, profeţi şi îngeri din Vechiul Testament.

Interiorul, nu foarte ornamentat, cuprinde mai multe capele. Capela do Fundador sau Capela Fondatorului include mormintele încastrate în nişe ale regelui João I, soţiei şi descendenţilor lor, ca şi ale lui Henric Navigatorul şi altor prinţi şi înalţi prelaţi. Capelas Imperfeitas sau Capelele Neterminate au fost construite cu intenţia de a adăposti panteonul familiei regelui Duarte (1391-1438) şi au rămas neacoperite, iar pilonii bogat sculptaţi creează o senzaţie extraordinară sub cerul liber. În Sala do Capitulo sau Sala Capitulară, remarcabilă prin arcele nesusţinute în formă de stea, doi militari stau permanent de gardă la mormântul soldatului necunoscut, închinat victimelor din Primul Război Mondial. Claustro Real sau Claustrul Regal este o adăugire din a doua jumătate a secolului al XV-lea, cu arcade manueline. Într-un colţ se află o fântână mai veche, în stil gotic. De dimensiuni mult mai mici şi cu un aspect mai sobru este alăturatul Claustro dom Afonso V.

Batalha m-a impresionat profund prin măreţia şi frumuseţea arhitectonică, ca şi prin atenţia acordată conservării monumentului, semn al respectului pe care portughezii îl au faţă de trecutul lor militar şi religios.

O experienţă de o cu totul altă factură am avut în acest sanctuar religios modern. Cel mai important loc de pelerinaj al Portugaliei se află într-o mică localitate înghesuită printre dealuri şi văi intensiv cultivate. Povestea de la Fátima este cunoscută şi o amintesc pe scurt. În 1917, între mai şi octombrie, Fecioara Maria s-a arătat în mai multe rânduri în faţa a trei copii ieşiţi cu oile la păscut la „Cova da Iria - Grota Sfintei Irina”: Lucia Santos şi verii ei Jacinta şi Francisco Marto.

Se ştie de asemenea că o parte din profeţii, cunoscute sub numele de „al treilea secret”, sunt cu mare grijă ascunse de Vatican. Lucia s-a călugărit (cei doi fraţi au murit în timpul epidemiei de gripă spaniolă din 1919) şi a avut alte două viziuni, în 1925 şi 1931, în aceasta din urmă Hristos arătându-i-se cu un mesaj pentru Biserică. Şi-a petrecut ultimii ani din viaţă într-o mănăstire din Coimbra şi după moarte (2005), chilia a fost sigilată la ordinul cardinalului Joseph Ratzinger, care avea să fie peste scurt timp ales papă sub numele de Benedict XVI, iar scrierile sale, redând – se pare – profeţii apocaliptice, ar fi în continuare ţinute sub cheie.

Dincolo de aceste speculaţii, rămân faptele: Fátima atrage an de an sute de mii de pelerini, în special pe 13 mai şi 13 octombrie, datele primei şi celei din urmă apariţii a Fecioarei Maria în faţa celor trei copii.

Vastul complex religios, a cărui construcţie a debutat în 1928, cuprinde mai multe clădiri. Cea mai importantă dintre ele este Basilica Maicii Domnului, în stil neoclasic, încadrată de două rânduri de colonade, cu o spiră centrală de 65 m înălţime încununată de o cruce din bronz; în nişa spirei a fost amplasată statuia Inimii Imaculate a Maicii Domnului. În interior, vitraliile redau în imagini apariţiile Sfintei Fecioare în faţa celor trei copii. Cele 15 altare simbolizează misterele Rozariului – 15 dintre cele mai importante mistere din vieţile lui Iisus şi Sfintei Maria, adunate de Domnic de Guzman, fondatorul Ordinului Dominican, în cartea „Rozariul”. Remarcabilă este orga cu 12.000 de tuburi. În basilică sunt înmormântaţi atât fraţii Marto cât şi Lucia Santos.

În afara basilicii, Sanctuarul de la Fátima cuprinde, aşa cum spuneam, şi alte clădiri: Capelinha das Aparições – Capela Viziunilor, ridicată pe locul unde celor trei copii li s-a arătat pentru întâia oară Fecioara; un monumet închinat Inimii Sinte a lui Iisus; mai multe monumente dedicate unor papi; în capătul opus faţă de basilică, Igreja da Santissima Trindade – Biserica Sfintei Treime, construită în 1953; casa parohială; mai multe case de rugăciuni şi reculegere.

Pentru mine, elementul cel mai notabil al întregului complex a fost însă dimensiunea uriaşă, copleşitoare a esplanadei, rivalizând cu cea de la Basilica San Pietro din Roma şi gândită pentru a adăposti simultan zeci de mii de pelerini. Într-adevăr, mulţimi de oameni vin zilnic să se roage la Sanctuarul de la Fátima iar orăşelul s-a dezvoltat exclusiv în jurul centrului religios. Şi vă pot da câteva detalii despre el, deoarece am dormit aici două nopţi.

Majoritatea vizitatorilor – pelerini portughezi dar şi spanioli şi francezi, din câte am văzut – vin în excursii organizate, cu autocarul sau trenul, de la Lisabona, situată la distanţă de circa 130 km pe autostrada A1, şi sunt cazaţi în cele câteva hoteluri mari, în sistem casă şi masă. În afară de acestea, există însă şi mai multe hosteluri şi pensiuni. Noi am stat la un hotel mic şi fără pretenţii, pe nume „Rosa Mistica”, lângă care se afla un sediu al Banco Espirito Santo. Care e legătura dintre o bancă şi Duhul Sfânt rămâne pentru mine un mister; pot doar să presupun – în chip răutăcios, recunosc – că reclamele făcute de către Cristiano Ronaldo şi José Mourinho, pe care le-am zărit peste tot pe unde am circulat în Portugalia, au adus băncii mulţi clienţi. Atmosfera de profundă evlavie domneşte peste tot: oraşul este plin de magazine cu suvenire religioase, din care am ales şi noi câteva obiecte, spre aducere aminte, sunt foarte puţine restaurante şi încă şi mai puţine dintre ele servesc băuturi alcoolice (noi am găsit cu greu unul) şi practic totul se învârte în jurul Sanctuarului – altceva nici nu e de făcut. Ceea ce şi era de aşteptat, la urma urmei.

---

VIZUALIZĂRI: 2328 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI