De la Porec la Mărășești. Prin Maribor, Graz și Vienna

TIPĂREȘTE

Încep să-mbătrânesc și, din cauza asta îmi calc pe principii : mănânc ciocolată cu alune, conduc cu viteza legală prin localități și merg la vot! În ritmul ăsta o s-ajung un tip fără voință și, cine știe, poate ajung să postez trei reviewuri pe săptămână pe AFA... oups, asta fac, chiar acuma!

Păi, mă gândesc eu că, decât să mă fac că muncesc prin casă, mai bine vă scriu ce și cum prin Croația, Austria și cum ajuns eu, acasă! Da, știu că nu vă interesează, dar, înțelegeți-mă, am și eu mândria mea, de bărbat, care nu vrea să stea cu fundu-n sus, prin casă și să frece covoarele cu oțet, da?

Dacă ar fi să mă întreb dacă m-aș întoarce în Porec aș răspunde, imediat, cu un mare DA!

Orașul nu e vreo cine știe ce metropolă dar, după cum vă spuneam aici, generează o mare stare de liniște pentru cei ce stau acolo.

Porec, care, în italiană se cheamă Parenzo, în germană Parenz, a fost mult timp sub stăpânire venețiană, de pe la 1267 cei ce-l conduceau alegând să facă parte din Republica Veneziană. Au avut ei motivele lor, sunt convins. Cert este că, în cei doi în care am fost acolo și m-am plimbat pe străduțele lui, am văzut acel stil de dolce vita, după care noi, românii, tânjim. Cafenele la tot pasul, mese scoase pe trotuar, oameni sorbindu-și, alene, cafele micuțe, în timp ce-și citesc ziarele, stiul italian, ce vreți.

Apoi, restaurante care te invită să le treci pragul prin comisionari ce stau proptiți în fața intrării și te fac din vorbe să intri să mănânci acolo.

Hoteluri bengoase, un port pentru vase de lux de cazi pe spate, multă verdeață și Marea!

Cred că v-am albit de cîte ori v-am spus că mie-mi place marea mai mult decât orice! Sper să nu dau colțul de pe lumea asta până nu apuc să-mi fac o căsuță, una mică-mică, pe malul mării! O casă din lemn, se-nțelege, cu o prispă și un balansoar, de pe vreo grindă să atârne un năvod, așa, de sanchi că nu-s pescar, iar eu să-mi bîțîi fizicul pe balansoarul ăla, uitându-mă, în zare, la nimic!

Mă rog, vrabia Mihai Viteazu', dar, ăstea sunt visele mele, ce -aveți voi cu mine, ha?

Porec-ul e vechi de vreo 2000 de ani, romanii și-au construit aici un castru. Treaba lor, așa era politica lor imobiliară, dezvoltau cvartale de locuințe pentru garnizoană. Ulterior, după ce Imperiul Roman și-a rupt gâtul, au trecut pe-aicea ostrogoții, apoi Imperiul Bizantin și, pe la 788, francii. După cum vă spuneam, la 1267 a trecut sub influența venețiană și, târziu, după căderea republcii Venețiene, a trecut sub Imperiul Habsburgic.

Interesant este că, în 1354 a fost ras de pe fața pământului de către genovezi, care luptau pentru rămânerea în prima divizie cu venețienii, iar la sfârșitul sec. al XVI-lea orașul a fost decimat de ciumă.

În timp ce toate astea se desfășurau în orașul lor, cei din Porec n-au stat degeaba ci au construit Euphrasian Basilica, dar au construit-o atât de frumos că astăzi face parte din Patrimoniul Cultural Mondial.

Am fost acolo, nu, nu parafrazez pe nimeni și o să vă postez și poze.

Tot ceea ce este bun și frumos are și un sfârșit, de cele mai multe ori brusc și nedrept. Așa și cu șederea mea la Porec, am zăcut pe mine în lenea princiară specifică-mi (vedeți începutul acestui review), până s-a terminat turneul și a trebuit să plecăm spre casele cui ne are.

Eu, unul, am încercat să mă lipesc de taptul camerei ca și cum aș fi din inventar, dar, sanchi, s-a-nțepat camerista și m-a dat afară. Apropos, am stat la un hotel extrem de frumos dar care avea niște cameriste, vorba aia : ”de urâtă, nu-i frumoasă, da-i deșteaptă, proasta dreacu'! ”

Am plecatără din Porec cu regretu-n suflet și simțiri, spre Slovenija și, mai departe, Austria, apoi prin țara vecină și extrem de prietenă, Ungaria, dupe care aveam să ne prăvălim, cu toată viteza dată de Skodele noastre, spre casele de unde plecaserăm.

Slovenija este o țară mică- micuță, curată și frumoasă. Am trecut prin Maribor, dar, fiindcă, numai și numai din voința mea, ne opriserăm la peștera Postojnska Jama, acuma a trebuit să conducem, fără stop, prin Slovenija, ca s-ajungam la locul de cazare, la Gasthoff-Hotel Jaritz din Semriach, în total vreo 380 de km. Bine, distanța în sine nu era vreo bortă-n cer, atâta doar că mă uitam în stânga și-n dreapta să văd cât mai multe, de mi-am făcut gâtul tirbușon! :D

Normal că n-am cumpărat vignetă în Slovenija și, când mai aveam 800 de metri până-n granița cu Austria, m-au oprit niște șmecheri de la AND-ul lor. Ăștia aveau un fix, m-au întrebatără despre vignetă iar le spuneam de Hagi și Steaua București. Mă rog, până la urmă, ne-am împrietnit la cataramă, am vorbit despre cum fac eu zacusca de ghebe și vinul de măceșe și, în final, ca semn al prieteniei lor, mi-au dat o chitanță. Nici eu calic, am dat 40 de euro pe chitanța aia, că, deh, nu se face să iei așa, mocca, lucruri de la oameni! :(

Gasthof Jaritz era (și este) o pensiune extrem de austriacă, dar asta nu ne-a surprins, ne așteptam să fie așa, că doar e lângă Graz. Iar Graz este un oraș tare frumos, mai ales în partea veche, în care pătrunzi chiar trecând printre porțile medievale.

Din păcate, nu prea poci să pui poze, mai toate ălea făcute prin Graz sunt cu mecla mea în prim-plan și dacă le lucrez cu Paintul, nu se mai vede ni'ca din peisagiu.

La Jaritz am stat doar o după-amiază și o noapte. Interesant este faptul că, pe la ora 23, am mers la bar și am mai cerut niște bere. Patroana ne-a explicat într-o frumoasă limbă germană, din care n-am înțeles ceva, că, întrucât la ora 24 se închide restaurantul, nu poate să ne mai dea mai mult de o halbă de bere, de fiecare. Bună și asta, faza este că, fix la ora 24 ne-a data afară, cu grație! ”Raus! ”, ne-a spus cu o eleganță desăvârșită, ne-am executat fără să crâcnim!

Mă rog, ăștia de-mi citiți postările știți că nu dau eu mare importanță hotelului unde-mi hodin corpul bântuit de furtunile vieții. O să postez fotografii dar, sincer, mie mi-a plăcut și locația și peisajul. Vă arăt poze! Dacă aveți prilejul ocaziei, nu ezitați, vă puteți odihni mișto!

Dimineața ne-am trezit și am coborât în restaurant, că voiam s-o acrim la drum devreme : sala de mese mirosea a pâine caldă de te-nnebunea! Am mâncat cele mai bune cornuri de când respir eu, pe planeta asta... și brânză... și cremwurști... și ouă ochiuri... și lapte... și... ei, nah, ce vă interesează câte kile am?!

La plecare am vrut să facem poze cu patronii, dar moșulicii ăia n-au vrut, deși eu eram proaspăt bărbierit și parfumat, bașca spălat pe dinți. Am pupat baba pe obraz și am tulit-o la mașină! Halba goală, pe care a aruncat-o după mine, e un semn de drum bun în Austria, cel puțin așa sper!

În Viena am ajuns relativ ușor și repede. ne-am cazat la hotel Etape, un hotel fără mofturi, că doar e pentru camionagii.

Am stat și în Viena o seară și o zi, n-am plecat până n-am vizitat Schloss Schonbrunn, vizită de care vă povestii acu' cîteva săptămâni. Am fost și la Prater și, firesc, la SteffanDom. Despre Viena o să vă povestesc mintenaș, peste vreo săptămână-două, că am ce!

În general, drumul l-am făcut cam pe fugă, deși, sincer, am fi amânat intrarea în țară, de plăcerea hălăduielii, dar, cine nu muncește nu primește și anume salariu, așa că, am bușit o scurtă pauză de vreo 4 ore la Parndorf dupe care, Ungaria, Gyor, Budapesta, Szeged, Arad. și Deva. Pauză de somn, o altă noapte, dupe care Sibiu-Brașov și Mărășești, doar cu o scurtă pauză în Focșani, să mă descotorosesc de cel care mai era în mașină cu mine.

Cam ăsta fu drumul de venit dar, mă gândesc eu, pentru cei care vor să-l facă exact ca mine, numai că invers, e bun de notat traseul. Zic și io!

Dacă aș mai face drumul ăsta? Ha, când plecăm?

---

VIZUALIZĂRI: 3817 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI