Cişmigiul, într-o dimineaţă de primăvară.

TIPĂREȘTE

În această dimineaţa mi-am adus aminte că luna asta se împlinesc patru ani de când am devenit membru afa. Patru ani în care am scris mult, am citit şi mai mult, mi-am făcut prieteni virtuali şi în carne şi oase pe care-i iubesc şi respect, am participat la întâlniri, într-un cuvânt am dat un sens timpului liber. M-am gândit să sărbătorim evenimentul şi cum se anunţa o zi frumoasă într-un şir de multe altele friguroase, ne-am hotărât să ne plimbăm prin Cişmigiu acum, la început de primăvară. Mă simţeam vinovată că am lăsat anii să treacă, împovăraţi de rutina zilnică şi nu mi-am oferit de mulţi ani această bucurie simplă. Mi-am adus aminte de parcul Ueno din Tokio, cu nimic mai frumos decât Cişmigiul dar în care mii şi mii de japonezi vin în aprilie să vadă cireşii în floare. Am coborât din troleibuz la staţia din faţa intrării principale de pe bulevardul reginaElisabeta, am mers puţin pe trotoar şi chiar înainte de a intra în grădină, ochii mi-au fost atraşi de covorul verde cu margini de albăstrele, punctat din loc în loc cu tufe galbene de forsythia.

Localizare.

Cişmigiul se întinde pe o suprafaţă de 15.5 ha în inima Bucureştiului. Este mărginit de două artere principale: la sud bulevardul regina Elisabeta cu două intrări în parc, la nord calea Stirbei Vodă cu intrarea în trepte şi pe laterale trei intrări dinspre str. Valter Mărăcineanu- Brezoianu şi în partea opusă cinci intrări de pe Schitu Măgureanu care e o stradă în pantă. Traseul de jur împrejurul parcului este de 1.4 km. Cişmigiul este mărginit de două construcţii emblemă: liceul Lazăr (al doilea ca vechime în Bucureşti, construit în 1860) pe bul. Elisabeta şi palatul Kretzulescu (construit la începutul sec XX în stil renascentist francez). Faţă în faţă cu parcul Cişmigiu, pe bulevardul Elisabeta nr. 47 şi 49 sunt două clădiri monumentale: Primăria Bucureşti şi Arhivele Nationale (în restaurare). Cişmigiul este cel mai vechi parc public din Bucureşti (vechea denumire de grădina Cişmigiu, este încă utilizată de cei mai în vârstă) şi este declarat monument istoric.

Ce trebuie ştiut.

Prima atestare documentară a unei bălţi pe locul Cişmigiului de azi datează din timpul lui Matei Basarab, sec. XVI. Balta era plină de stufăriş şi ţânţari şi era ascunzătoare de tâlhari şi hoţi. Pe locul pe care astăzi este parcul Cişmigiu, acum 300 de ani era proprietatea unui negustor pe nume Duru. În mijlocul proprietăţii numită gradină din cauza numărului mare de copaci se afla balta pomenită în hrisoave care nu seca niciodată din cauza izvoarelor de sub ea. În fiecare primăvară Dâmboviţa a cărei albie trecea pe acolo se revărsa până spre actualul Cerc Militar. Erau inundate puţurile oamenilor şi izbucneau epidemii. În 1799, Alexandru Ipsilante dă dispoziţie ca cişmigiul (echivalent cu inginerul hidrotehnist de azi şi care pe atunci se ocupa de cişmele) să construiască două, din care populaţia să ia apă curată în special în timpul revărsărilor Dâmboviţei. Aceste cişmele au fost amplasate una pe Strada Boiangii (în târgul Dinlăuntru, lângă Curtea Veche) şi alta aproape de mânăstirea Sărindar (pe locul căreia se află acum Cercul Militar). S-a construit o casă pentru Marele Cişmigiu şi pentru lucrătorii de la ape şi de atunci zona bălţii a început să fie numită Cişmigiu. În 1830 Pavel Kisselef în calitate de administrator al armatei ruse în Tara Românească a hotărât asanarea bălţii care în continuare era focar de infecţii. În locul ei urma să apară o grădină publică dar nimic nu se putea face fără schimbarea cursului Dâmboviţei. Lucrările de asanare a bălţii au început în 1837 de către arhitectul Fraiser. Domnitorul Gh. Bibescu materializează ideia unei grădini publice în 1848. El nu şi-a dorit una oarecare ci una care să rivalizeze cu cele din capitalele occidentale. A reuşit. L-a angajat pe peisagistul W. Mayer fost director al grădinilor imperiale din Viena care a conturat aleile principale ale grădinii în stil englezesc, nu vienez. Pentru nivelarea locului unde a fost balta au fost descărcate zeci de mii de care cu pământ. A adus şi plantat arbori din Viena. (platani, magnolii, rodendroni, frasini, sălcii plângătoarei). Dealungul aleilor, Karl Meyer a plantat specii arborescente spre a feri publicul de căldura verii bucurestene si de praful orasului. Pentru odihnă s-au prevazut colţuri izolate, linştite, cu bănci comode, adevărat paradis timp de un secol jumătate pentru liceenii chiulăi de la Lazăr sau Sava. Câţiva ani mai târziu grădina a fost împrejmuită şi s-au montat zeci de ˝ canapele˝ băncuţe de lemn fără spătar. Inaugurarea oficială a grădinii a avut loc în 1856 în prezenţa domnitorului Barbu Stirbei. Începând cu 1883, iarna pe lacul îngheţat se permitea gratuit patinajul şi se organizau concursuri. Au fost aduse lebede şi pelicani care s-au acomodat pe porţiunea de lac destinată lor. În 1879 a fost construit un chioşc de ziare care mai există şi astăzi. Arhitectul Ion Mincu a construit restaurantul Monte Carlo a cărui fotografie luată de pe net o voi posta aici. Restaurantul a fost distrus de bombardamente şi ceeace s-a reconstruit nu mai corespunde arhitecturii epocii. În partea de nord a grădinii, la Cetate s-au păstrat ruinele unor ziduri din 1750. De la această cetate se spune că un tunel secret de scăpare lega locul în care azi se află palatul Kretzulescu de râul Dâmboviţa.

Sculpturile din Cişmigiu

Cişmigiul poate fi considerat un muzeu în aer liber, aici fiind adunate lucrări ale celor mai mari sculptori români, în principal în rotonda scriitorilor dar şi pe aleile parcului. În rotonda romană care a fost construită în 1943, sunt expuse busturile lui N. Balcescu, . V. Alecsandri, I. L. Caragiale, I. Creangă, G. Coşbuc, M. Eminescu, B. P. Haşdeu, St. O. Iosif, Titu Maiorescu, Al. Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, Al. Odobescu. Sculptorii care au realizat aceste lucrări au fost C. Baraschi, I. Jalea, C. Medrea, O. Hahn dar şi alţii. În Cişmigiu mai sunt amplasate şi alte monumente de valoare patrimonială: monumentul de marmură al eroilor francezi de Jalea; monumentul scriitorului Traian Demetrescu sculptat de Filip Marin care înfăţisează o fată oferindu-i scriitorului un buchet de flori; monumentul Maicăi Smara scriitoare şi pedagogă, numită educatoare a poporului, sculptor Mihai Onofrei; izvorul Sissi Stefanidi în care o mamă îndurerată de moartea fiicei toarnă apă cu ulciorul, sculptură executată de Dimitriu Bârlad; monumentul obelisc al filantroapei Elena Perechyde născută Marghiloman care e înfăţişată ajutând o mamă cu copil, sculptor O. Spathe. Se mai pot vedea busturile scriitorului junimist Th. Serbănescu, făcut de sculptorul Filip Marin şi Gh. Panu, publicist, numit semănătorul de idei, cu un bust făcut de Gh. Horvath. Aşezarea acestor monumente este perfect integrată în designul parcului dându-i un plus de frumuseţe. Din reţelele de alimentare ale cişmelelor oraşului a mai rămas numai izvorul Eminescu amplasat spre intrarea Ştirbei Vodă unde vin bucureştienii să ia apă proaspătă.

La pas prin Cişmigiul de azi.

Am intrat din bulevardul regina Elisabeta şi prima construcţie pe care am văzut-o a fost vechiul chioşc de ziare care datează din 1910 şi despre care am scris mai sus. Cu lipituri de afişe puse unul peste altul, rupte de vânt şi pline de grafitti, acest chioşc parcă îşi plânge vremurile de glorie când domni eleganţi cu joben, monoclu şi baston cu cap de argint veneau să cumpere Universul. Am trecut de aleea plantelor perene şi am mers dealungul părţii din drepta lacului până la primul pod, numit Podul Mare de piatră de pe aleea platanului. Aici este un chioşc de construcţie veche cu dulciuri şi răcoritoare ieftine. Sunt amenajate locuri de joacă cu topogame şi scrâncioburi pentru copii. Am depăşit intrarea din piaţa Valter Marăcineanu şi am ajuns la Podul de Nuc, splendidă împletitură făcută să reziste timpului. Întreaga această zonă din dreapta lacului este aproape lipsită de monumente dar de aici poţi admira peisajul în frumuseţea lui. Şirurile de bănci aşezate pe aleile care mărginesc lacul sunt locul în care fără taxe de intrare sau programare, pensionarii se pot odihni sau, în singurătatea lor, înfiripa o conversaţie. Depăşim platanul secular din dreptul intrării din Şipotul Fântânii şi ajungem în dreptul grădinii cu trandafiri, din păcate neinfloriţi încă aşa că nu pot produce decât o fotografie cenuşie şi banală. Grădina are mici stâlpi de piatră legaţi între ei cu lanţuri pe care se agaţă şi înfloresc trandafirii. Chiar în faţa grădinii cu trandafiri se află monumentul obelisc al Elenei Perekyde născută Marghiloman, pe care acum l-am văzut pentru prima oară. În apropierea ieşirii spre strada Ştirbei am admirat bustul poetului Traian Demetrescu. Lacul lebedelor încă fără apă îşi aştepta păsările care fiind sensibile la frig, stau în adăposturi până ce nopţile vor avea temperaturi acceptabile. Ajunşi în faţa izvorului Mihai Eminescu a fost prima dată în care l-am găsit fără clienţi. De regulă sunt 5-6 oameni veniţi cu damigene sau sticle de 5 l. să ia apă. Tradiţie? Ecologie? Economie? Nu am mai urcat treptele spre ieşirea din parc spre Ştirbei Vodă şi am început să prospectăm alte locuri ale Cişmigiului. Am trecut de cartea de piatră dedicată eroilor aviatori americani căzuţi în 1944 şi am urcat la Cetatea aflată la extremitatea nord-vestică a parcului spre strada Schitu Măgureanu. De acolo priveliştea grădinii era încântătoare. În chioşcul în care cândva cânta fanfara militară ne-am tras puţin sufletul. Am ajuns în inima Cişmigiului în faţa restaurantului Monte Carlo. Acest restaurant care s-ar vrea o replică a celui construit de I. Mincu nu e decât o intruziune urâtă într-un ambient de epocă. Am trecut pe lângă debarcaderul gol pentru că bărcuţele nu au fost încă lansate la apă şi am admirat fântâna arteziană din mijlocul lacului (1910). Ori obosisem, ori ne atrăgea aroma, am intrat să bem o cafea la terasa Debarcader. De aici perspectiva asupra lacului, fântânii arteziene şi aleilor înverzite a meritat preţul ridicat a două cafele. Ultima sistematizare a Cişmigiului a avut loc începând cu 1910 când arhitectul peisagist F. Rebhun a schiţat lacul cu debarcader şi mai târziu imensul covor floral din centrul parcului, neîntrerupt de alei şi decorat de imensele vase de ceramică cu flori. Tot el este autorul aleilor mărginite de un rând dublu de tei toaletaţi astfel încât să asigure umbră trecătorilor. Am coborât să vedem monumentul izvorul lui Sissi Stefanide şi ne-am întors pentru rotonda scriitorilor numit şi rondul roman construit în 1943. Acesta e o platformă circulară cu diametrul de 20 m în jurul căreia pe o alee sunt expuse 12 busturi de scriitori români, toate sculpturile fiind declarate monumente istorice. O suită de panouri solare asigură iluminarea pe timp de noapte. Am oprit câteva clipe în dreptul colţului şahiştilor, tablagiilor şi jucătorilor de dame. Aceeaşi animaţie, aceeaşi împătimire în joc, aceiaşi chibiţi pe care îi văzusem acum 60 de ani. Scuze, animaţia era aceeaşi, oamenii erau alţii. Cu Movila, o ridicătură de pământ escaladată de copii am intrat în partea animată a Cişmigiului. Aici sunt puse în evidenţă două izvoare, probabil din cele care alimentau fosta baltă a Cişmigiului. Terase, cafenele, un chioşc rotund, vechi, de fier în care se vinde pepsi şi vată de sticlă, locuri de joacă pentru copii sau pentru câini, un alt loc cu aparate fitness gratuite în aer liber realizează o atmosferă veselă de iarmaroc. Măcar de-ar fi fost atât! Ochii mi-au fost zgâriaţi de şirul de tonete, nu una-două, nu zece-douăzeci, ci poate o sută care străjuiesc ca nişte soldaţi aleea principală. Deocamdată erau închise. Nici nu vreau să mă gândesc cum va arăta Cişmigiul când în aceste tonete se vor vinde mici, cârnaţi, eşarfe indiene din Turcia, floricele şi vin fiert. În aceste condiţii de lipsă de bun gust clasamentul din 1934 a Cişmigiului ca cea mai frumoasă grădină publică din Europa, rămâne o amintire nerepetabilă. Ca să nu fiu rea, kitschuri din astea am văzut şi în alte capitale, ca de ex. un circ în faţa primăriei din Bruxelles sau văcuţe tărcate de gips amplasate pe bulevardele metropolelor. Eu, -dar bineînţeles cine sunt eu? - dacă era musai să se încaseze taxe pe închirierea tonetelor şi să se fructifice vadul comercial, aşi fi îngrădit o zonă mai puţin importantă din parc, spre liceul Lazăr de exemplu, aşi fi asfaltat-o şi aşi fi înşirat acolo, rânduri, rânduri, tonetele. Înafară de toaletele ecologice gratuite foarte moderne şi curate nu aşi fi stricat cu nimic această minunăţie de grădină, iubită şi respectată de generaţii de bucureşteni. Am ieşit din parc trecând pe lângă ceasul placat cu aur, (achiziţionat în 2010 şi care a costat 90000eu), de data asta lângă liceul Lazăr. În Cişmigiu în următorii ani se vor face investiţii de 2 mil. eu din granturi norvegiene nerambursabile. Ca impresie generală Cişmigiul nu mai oferă atmosfera aristocrato- burgheză din prima jumătate a secolului trecut rămasă numai în fotografii şi în amintirea câtorva printre care mă număr şi eu. În perioada comunistă s-a continuat linia antebelică în care în Cişmigiu era interzis accesul vânzătorilor ambulanţi, gardienii veghiind la ordine, linişte şi curăţenie. Cişmigiul, şi-a pierdut din eleganţă şi frumuseţe fiind livrat otova tumultoasei societăţi de consum. Uitând repede de aceste palme de prost gust aplicate pe faţa bătrânei grădini, am rămas în minte cu frumuseţea aleilor, a covorului floral, a lacurilor şi monumentelor. Am aruncat o ultimă privire spre covorul verde cu margini albăstrui care se întindea până la cetate, ne-am urcat în troleibuz şi ne-am întors în lumea preocupărilor mărunte.

În loc de încheiere.

Despre Cişmigiu pe amfost acolo s-au scris numai două reviewuri şi acestea cu ani în urmă. Textul pe care l-am scris a fost doar un pretext pentru punctare şi aducere la zi a amintrilor. Fotografiile vorbesc mai mult. Regret calitatea lor dar ceeace aparatul slăbuţ sau nepriceperea mea nu reuşesc să imortalizeze în cadru, puteţi voi completa vizitând Cişmigiul. Nu lăsaţi să treacă anii fară a vă oferi bucuria simplă dată de grădina Cişmigiu primăvara. Amfostacolo!

---

VIZUALIZĂRI: 1989 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI