Haihui prin sudul Angliei (3) - o călătorie pe Căile Ferate de Vest

TIPĂREȘTE

Când spun că Anglia este altfel, am perfecta proprietate a cuvintelor. Și nu mă refer la isterizarea tabloidă ce pare că ar fi cuprins Regatul, o dată cu fatidicul 1 ianuarie 2014, tot așa cum nici isteria televiziunilor tabloidizante de pe malul Dâmboviței nu are nici o relevanță cu iarna începutului aceluiași an, 2014. Pentru că acolo, în Anglia istorică, vorbim de începutul civilizației europene moderne, la granița cu legenda. Căci, cine poate pune la îndoială autenticitatea lui Ambrosius Aurelianus, creștinul roman sub scutul generalului Artorius, care, alături de fratele său, Uther Pendragon (după alte legende, tatăl lui Arthur însuși, cel cu Masa Rotundă și rădăcinile cavalerismului), a debarcat la Totnes, ca să înlăture un uzurpator saxon de pe tronul Devon-ului? Sau că, acolo, la Totnes, Bastardul normand a pus bazele unui castel și a unui oraș care, nu mult după aceea, avea să ajungă printre cele mai bogate din Regat? Sau că, azi, Totnes, de la saxonul Totta Ness – promontoriu, după ce a fost pe nedrept deposedat de drepturile sale orășenești, a ajuns unul din centrele comunității New Age? Cu doar cei aproape 8000 de locuitori ai săi, orașul a propus o reformă inedită și curajoasă, de a se izola de o lume consumatoare de resurse și de a căuta o filozofie proprie, apropiată de natură, permacultura... Iată de ce există, azi și e recunoscută de bancheri, lira de Totnes, care asigură suportul comunității, într-un proiect mult mai larg și de neînțeles pe maluri dunărene, acela al Orașelor în Tranziție...

O, nu, să nu credeți că știam toate acestea atunci când am plănuit excursia peste Canal. De fapt, nici măcar nu știam că există o localitate cu numele Totnes... Fiindcă povestea este mult mai simplă. În documentarea vacanței, am luat în calcul o zi de relaș, acolo, în Cornwal, după escapada la Capătul Pământului. Iar ziua fusese dedicată unui periplu prin The Moors, teritorii stranii, modelate de ultima glaciațiune. Inițial, doream să vizitez menhirele, dar, după Stonehenge, am considerat că nimic altceva nu mai merită. Așa că, pe canapelele confortabile din lobby-ul de la Legacy Plymouth International Hotel (ce pompos nume!) studiam pliantele turistice. Iar ceea ce mi-a atras atenția, a fost reclama la o localitate situată la vreo patruzeci de kilometri, pe autostradă, cu un nume ciudat, Buckfastleigh.

Nu atât localitatea în sine, cât stația de tren a fost cea care a declanșat declicul. O linie ferată de demult, numită Great Western Railway, cu trenuri purtate de locomotive cu aburi, într-o retrăire a unui trecut imperial (oare nu avem și noi mocănițele noastre, de care ne batem joc cu mândrie?). Instantaneu mi-a trecut prin minte aventura lui Jerome, în tren, cu brânza – o scenă pe care o știu pe dinafară - și un hohot homeric m-a cuprins: trebuie să experimentăm liniile de vest!

A doua zi, în dimineața senină, am purces la drum, ajutați de navigația mașinii, care ne-a învîrtit puțin pe ceea ce, în mod natural, aș numi contrasens, până am ieșit pe autostradă. Dar aventura a început după ce am părăsit-o, conform indicatorului rutier și ne-am trezit în plin midwest american... Iar șoseaua, din ce în ce mai prăfuită, a sucombat lângă un magazin sătesc. Noroc cu fata de dincolo de tejghea, care m-a lămurit cum să ajung la gară: înpoi, prima la stânga, două mile înainte, prima la dreapta, pe sub pod... E adevărat că erau două poduri, așa că, după primul, a trebuit să mai întreb, dar, până la urmă, m-am trezit lângă linia ferată, pe sub care am trecut, ca să ajung la parcare. Iar totul, acolo, este conservat, deși linia a fost închisă oficial pe la jumătatea secolului trecut. De pe podul din fier care traversa șinele, am admirat locomotivele curate și gara. Amintea, vag, de cea din Sinaia, doar că lipseau munții. Probabil pentru că așa arată gările regale...

Peronul părea rupt dintr-un decor de film hollywoodian, cu valize vechi și cărucioare. Lipseau doamnele cu umbreluțe și domnii în costum, dar, prin compensație, lucrătorii din gară, de la hamali, la vânzătorul de bilete și mecanici, purtau îmbrăcămintea de epocă. De altfel, discuția cu simpaticul bătrânel de la ghișeu – de fapt, toți angajații sunt pensionari, foști amploaiați ai modernelor Căi Ferate de Vest - a părut una ruptă din filme. De la el am aflat de Totnes, capătul celălalt al drumului, de posibilitatea de a coborî din tren la Staverton, stația intermediară, pentru a ne urca în oricare altul, mai târziu, cu aceleași bilete. Dar și de prețul oarecum piperat al acestora, de 11 lire unul. Merită, a spus el, ca un personaj dintr-un roman de ficțiune, încât mă așteptam ca, oricând, ghișeul, ceasul, peronul, gara însăși să dispară și să mă trezesc proiectat într-o stație modernă, ultracomputerizată, îmbrâncit din toate părțile de hipsteri sau angajați ai multinaționalelor, în fuga lor spre un nou contract. Ca să nu pierd momentul, am cumpărat biletele, iar bătrânelul, zâmbind, a spus că nu o să regretăm și ne-a îndrumat să vizităm muzeul gării, până la sosirea trenului.

Iar keeper-ul muzeului, ce părea a fi fratele geamăn al celui dintâi, ne-a purtat, pe lângă cele două locomotive expuse, prin lumea făurarilor – cu sensul originar, de lucrător în fier – de la constructorii Titanicului, până la fabulosul pod de la marginea Bristol-ului...

Și uite așa, a trecut jumătatea de oră până la sosirea garniturii. Iar atunci, pe peron, ne-am împlinit un răsfăț: acela de a sta într-un compartiment de clasa I, cu intrare direct de afară, cum numai în filme mai vezi. Superbă senzație, să deschizi ușa de pe peron și să urci în compartimentul care, pentru câteva zeci de minute, îți va aparține, pentru că ceilalți turiști, cu zâmbetul pe buze și cu aceeași curiozitate, te lasă acolo, să te bucuri și se urcă în următorul, doar ca să te întâlnești cu ei pe holul comun, la geamul care se deschide trăgând de o panglică din piele, pe care trebuie să o blochezi în suportul special amenajat, ca o curea lată, din aceea cu pușca...

Iar trenul pleacă, încet, înțelept, pufăind și indiferent la fuga vieții moderne, pe care o întrezărești rareori, printre copacii care străjuiesc malul râului pe lângă care mergi. Din loc în loc, îți fac cu mâna muncitori de la calea ferată, care, numai ei - și șefii lor - știu ce fac acolo. Iar trenul se oprește, încarcă niște saci cu ciment și niște lucrători în salopetă, apoi pornește, greoi, ceea ce îmi amintește din nou de Jerome și de haosul de pe Căile Ferate de Sud Vest. Prilej de care am profitat să studiez vagonul, să observ ditamai biroul impiegatului, cu rafturi de lemn pline cu corespondență, dar și toaleta, ce părea una de hotel de două stele.

Nu am oprit la Staverton, și, după ce am așteptat să treacă trenul care se întorcea către Buckfastleigh, am ajuns la Totnes. Acolo, pe malul râului, aceeași gară străveche, aceleași valize expuse, aceiași hamali. Și mesele din lemn, pe marginea drumului de fier, pentru picnic-ul celor care așteaptă, între două trenuri, să își mănânce sandviciul și să își savureze berea caldă de la bistroul gării...

Acum, dincolo de romantismul scenei, nici un indicator nu indica (asta ar trebui să facă un indicator, să indice) calea către oraș. Așa că, traversând râul pe podul metalic, am ales poteca frumoasă ce ocolea apa, către un debarcader și o familie ieșită la iarbă verde. Adică am făcut-o la dreapta, acolo unde drumul se bifurca, la ieșirea de pe pod. Evident că a fost o alegere greșită, dar, zău! , hai să privim partea plină a paharului. Cărarea prin pădure, pe marginea râului, a fost superbă, am ocolit efectiv tot orașul, pe dinafară și am ieșit undeva, la câțiva kilometri de centru, pe care i-am străbătut, prin soare, pe trotuar, depășind cu mândrie coloana de mașini blocată din nu știu ce motiv.

Dar intrarea în centru a fost senzațională, pentru că centrul în sine este fabulos. De altfel, am regăsit pe internet o fotografie cu strada principală și cu clădirea ce o podește, în bun stil medieval, fotografie făcută prin anii ’70 ai secolului trecut. Cu excepția formelor mașinilor, nimic nu s-a schimbat. Plin de turiști – cred că populația sa se dublează în sezon – cu magazine tipice, ascunse în cotloane de stradă, cu podul peste Dart, cel mai aproape de mare, cu castelul normand (aparținător, azi, de fundația English Heritage), cu biserica Sf. Maria, cu al său turn, Totnes este o bijuterie. Iar oamenii sunt aparte, deloc reci sau plini de ifosele Albionului, dornici să te ajute, dacă te-ai rătăcit în curtea bisericii și nu ai nimerit ieșirea, pe scările înguste ce amintesc de Strada Sforii din Sibiul transilvan. Cum, de altfel, s-a dovedit și oficianta de la biroul de turism, pe care am întrebat-o cum se poate ajunge la gara veche, altfel decât ocolind tot orașul. Și care, după ce ne-a explicat, ieșind chiar din clădirea unde își avea biroul, ne-a întrebat dacă mai putem adăsta o clipă, doar cât să ne povestească despre Totnes, orașul lui Uther Pendragon... Și să ne dea o broșură din care am aflat toate detaliile pe care le-am menționat în introducere. Iar momentul, care, mie, mi s-a părut delicat – dar, asta, doar din cauza paranoiei presei românești – al dezvăluirii propriei noastre identități, de la malurile Dunării (acel loc damnat, de unde vin toate relele Europei, după cum citim în presă), s-a transformat în bucuria descoperirii, atunci când ea, oficianta de la biroul de turism, s-a arătat încântată de țara unde își petrece vacanțele Prințul de Wales. „Să nu uitați să povestiți acolo de Totnes”, ne-a spus ea, înainte de a ne ura drum bun...

Și am ajuns la gară ușor, pe lângă râu, paralel cu strada principală și întâlnindu-ne cu localnici porniți spre picnic. E adevărat, fiind mai centrală, poteca aceasta a fost și mai murdară, dar, din nou, ne-am bucurat de ocolul complet pe care l-am dat orașului, cu prilejul aventurii.

Drumul cu trenul, înapoi, spre Buckfastleigh, l-am făcut într-un vagon cu locuri la comun, de data aceasta, ca să experimentăm și veselia celor de la middle class... Cât de haios era controlorul, în uniforma lui veche, cu cleștele de perforat biletele, ce îmi amintea de anii liniștiți ai copilăriei. Pentru că biletele însele, după cum spusese trufaș bătrânul de la ghișeu, la plecare, erau speciale, din cele de odinioară, din carton tare, nu din hârtia aia lucioasă și plină de zgârieturi pentru calculator...

Nu degeaba H. G. Wells, un englez, a imaginat strania poveste a călătorului în timp. Pentru că ei, englezii, chiar știu să călătorească în timp. Trezirea către lumea modernă a fost grea, dureroasă chiar, în lumina seacă a autostrăzii.

---

VIZUALIZĂRI: 2581 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI