Plimbare prin Marais şi împrejurimi, apoi 'Adieu, Paris! ' (XIV)

TIPĂREȘTE

Continuare de aici

Am luat repede un metrou, pentru a mă întâlni cu ceilalţi şi pentru a profita de această ultimă jumătate de zi spre a mai vizita şi alte locuri. Ne-am întâlnit în staţia Temple, apoi am pornit cu toţii să explorăm cartierul istoric Marais, care, în limba română s-ar traduce drept "Mlaştina", deoarece, cu secole în urmă, această zonă era inundată de un braţ al Senei. La începutul secolului al XVII-lea, în timpul lui Henric al IV-lea, aici şi-au ridicat locuinţele numeroşi nobili. La sfârşitul secolului al XIX-lea, aici s-au stabilit numeroşi evrei aşkenazi, veniţi din Europa de Est, care au deschis numeroase magazine. După Primul Război Mondial, în Marais s-au aşeazat şi numeroşi chinezi, iar, în ultimele decenii, acest cartier a devenit zona preferată a homosexualilor parizieni. Astăzi, Marais reprezintă una dintre zonele cele mai pitoreşti ale Parisului, datorită străduţelor sale înguste şi a clădirilor vechi, atinse de trecerea timpului.

Din Strada Temple, am făcut la stânga, pe Strada Rambuteau, care poartă numele unui conte, prefect al Senei în timpul lui Ludovic-Filip, care, înaintea lui Haussmann, a întreprins o serie de lucrări de reamenajare urbanistică a Parisului. În prelungirea Străzii Rambuteau, am pornit pe Rue des Francs-Bourgeois, numită aşa deoarece, în Evul Mediu, locuitorii săi erau atât de săraci, încât erau scutiţi de taxe. Pe partea stângă a străzii, se află Arhivele Naţionale, adăpostite într-o clădire construită în secolul al XVIII-lea, numită Hôtel de Soubise, după numele celui care a construit-o, prinţul de Soubise. În secolul al XVI-lea, pe acest loc s-a aflat palatul ducelui de Guise, şeful Ligii Catolice în timpul războaielor religioase, din care nu s-a păstrat, însă, nimic. Am putut intra în curte, înconjurată de o colonadă circulară, putând admira faţada împodobită de câteva statui.

Ne-am continuat drumul pe Rue des Francs-Bourgeois, apoi ne-am abătut un pic de la aceasta, luând-o spre sânga, pe mica stradă Elzévir, pentru a vizita Muzeul Cognacq-Jay, unde intrarea este gratuită. Acest mic muzeu are la bază colecţia celor doi soţi, Ernest Cognacq şi Marie-Louise Jaÿ, proprietarii magazinului "La Samaritaine", care a fost, cândva, cel mai mare din Paris. După moartea lor, operele de artă pe care le-au colecţionat au revenit municipalităţii Parisului, conform dorinţei lor, exprimată prin testament. Muzeul a fost inaugurat în 1929, într-o clădire de pe Bulevardul Capucinilor şi a fost mutat aici în 1990. Colecţiile muzeului cuprind picturi, sculpturi şi obiecte de artă din secolul al XVIII-lea, răspândite în încăperile imobilului cu mai multe etaje. Picturile expuse au fost realizate de mari pictori francezi, precum Jean-Honoré Fragonard, François Boucher, Quentin de La Tour, Élisabeth Vigée Le Brun, Jean-Baptiste Greuze, Jean Siméon Chardin, Antoine Watteau sau de pictori străini, cum ar fi olandezul Jacob van Ruysdael sau veneţianul Canaletto. Sculpturile aparţin unor artişti precum Jean-Antoine Houdon sau Clodion. Alături de acestea, numeroase piese de mobilier, cum ar fi paturi cu baldachin, canapele, mese de scris, obiecte de artă, precum o veioză în formă de pisică, de provenienţă chinezească, doi cocori de porţelan chinezesc, tabachiere, bomboniere şi altele.

Am revenit pe Rue des Francs-Bourgeois, am lăsat în partea dreaptă Biblioteca istorică a oraşului Paris, aflată într-o clădire impunătoare, şi, la intersecţia cu Rue de Sévigné, pe partea stângă, am găsit Muzeul Carnavalet, consacrat istoriei Parisului, de la origini până în secolul al XX-lea, intrarea fiind tot gratuită. În curtea muzeului, ne-a întâmpinat o statuie a lui Ludovic al XIV-lea. Clădirea în care se află muzeul a fost construită în secolul al XVI-lea de Pierre Lescot şi a trecut, apoi, în posesia mai multor persoane, una dintre acestea fiind doamna de Kernevenoy, văduva unui gentilom breton, al cărui nume, deformat, va genera forma Carnavalet, sub care a rămas cunoscută. În 1866, clădirea a fost achiziţionată de către municipalitate, din iniţiativa baronului Haussmann, apoi, din 1880, ea a devenit muzeul de istorie al oraşului Paris. Ordonate pe epoci, am putut vedea sculpturi din Evul Mediu, una dintre ele reprezentând "Cina cea de taină", picturi ale unor personaje importante din secolul al XVI-lea, precum unii regi, ca Francisc I sau Henric al III-lea, regina Catherine de Médicis, ducele de Guise, fragmente ale statuii originale a lui Henric al IV-lea de pe Pont Neuf, sfărâmată în timpul Revoluţiei, interioare cu mobilier specific diferitelor epoci, tablouri înfăţişând personalităţi şi scene din timpul Revoluţiei Franceze, foarte bine reprezentată în cadrul muzeului, bonete frigiene, texte tipărite cu "Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului", tablouri inspirate din epopeea napoleoniană, uniforme militare, fotografii de pe la 1900 cu scene din viaţa pariziană şi multe altele.

În capătul Rue des Francs-Bourgeois, am ajuns în celebra Place des Vosges, una dintre cele mai elegante pieţe publice din Paris. Aici, în 1559, a avut loc turnirul în timpul căruia Henric al II-lea a fost rănit mortal, o lovitură de lance străpungându-i ochiul, de către Gabriel de Montgommery, căpitanul gărzii sale scoţiene. Din iniţiativa lui Henric al IV-lea, aici a fost construită o piaţă de formă pătrată, numită Place Royale, ale cărei laturi sunt formate din splendide clădiri cu două etaje, aproape identice. În 1800, piaţa a fost rebotezată Place des Vosges, în onoarea departamentului Vosges, primul care îşi achitase impozitele. În mijlocul pieţei rectangulare se află un scuar înverzit, cu patru fântâni şi cu o statuie ecvestră a lui Ludovic al XIII-lea.

La mică distanţă, se află o altă piaţă celebră, Place de la Bastille, aflată chiar pe locul în care s-a aflat temuta închisoare Bastilia, cucerită de parizieni la 14 iulie 1789 şi dărâmată apoi, ca simbol al absolutismului monarhic. În centrul pieţei se află Colonne de Juillet, o columnă dedicată victimelor revoluţiei din 27-29 iulie 1830. Soclul de marmură al columnei adăposteşte rămăşiţele acestora, precum şi ale parizienilor căzuţi în timpul următoarei revoluţii, cea din 1848. În vârful columnei, înaltă de 50 de metri, se află "Geniul Libertăţii", o statuie din bronz aurit, realizată de Auguste Dumont, înfăţişând o divinitate înaripată, cu stea în frunte, ţinând în mâna stângă un lanţ sfârâmat, iar în dreapta flacăra civilizaţiei. Dincolo de coloană, poate fi văzută faţada rotunjită, din sticlă, a celei de a doua opere a Parisului, Opéra Bastille, construită din iniţiativa lui François Mitterrand şi inaugurată în 1989, cu ocazia bicentenarului Revoluţiei Franceze.

Mergând pe Rue Saint-Antoine, am trecut pe lângă statuia lui Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, nemuritorul autor al "Bărbierului din Sevilla" şi al "Nunţii lui Figaro". În apropiere, am putut admira o frumoasă clădire în stil baroc, construită în secolul al XVII-lea, cu o rotondă după modelul Panteonului de la Roma, care a fost, la început, Biserica Sfânta Maria a Îngerilor, aparţinând cultului catolic. În 1802, prim-consulul Napoleon Bonaparte a încredinţat clădirea cultului reformat, căpătându-şi numele de Temple du Marais.

Am revenit în Place des Vosges, unde, la numărul 6, la etajul al doilea, se află Casa lui Victor Hugo, adică apartamentul său de 280 de metri pătraţi, pe care l-a ocupat în perioada 1832-1848. Inaugurat în anul 1903, muzeul, în care intrarea este tot liberă, nu reprezintă reconstituirea fidelă a fostei locuinţe a lui Hugo, ci caută, pe parcursul celor şapte camere, să evoce cronologic viaţa marelui reprezentant al romantismului francez. Primele încăperi sunt dedicate copilăriei şi tinereţei sale, aici fiind prezente şi portretele părinţilor săi. Urmează Salonul roşu, care evocă anii petrecuţi în acest apartament, prin numeroasele manuscrise, tablouri, precum şi prin bustul său de marmură, realizat de David d’Angers, reprezentându-l pe scriitor la vârsta de mijloc, fără cunoscuta sa barbă. Salonul chinezesc, numit aşa de la numeroasele porţelanuri şi alte chinezării care îl împodobesc, este dedicat exilului său din timpul domniei lui Napoleon al III-lea. El şi-a petrecut aceşti ani pe două insule engleze din Canalul Mânecii, Jersey (1852-1855) şi Guernsey (1855-1870). Ultimele săli evocă perioada de după revenirea sa la Paris, până în 1885, anul morţii sale. Una dintre acestea reconstituie camera în care şi-a dat sufletul, situată în Paris, pe Bulevardul Eylau, numit, după moartea sa, Victor Hugo. După ce am aruncat o privire asupra Place des Vosges, de la una dintre ferestrele apartamentului, am ieşit, trecând pe lângă apartamentul de la primul etaj, care adăposteşte numeroase manuscrise, stampe, desene care i-au aparţinut lui Hugo şi care pot fi consultate de cercetători.

Ne-am întors cam pe acelaşi traseu, adică Rue des Francs-Bourgeois şi Rue Rambuteau, pentru a lua masa într-un restaurant chinezesc pe lângă care trecusem, numit "Le Mandarin de Rambuteau", în care, după cum spunea firma de la intrare, erau servite specialităţi chinezeşti, vietnameze şi thailandeze. Am luat câte puţin din mai multe feluri de mâncare, unele ne-au plăcut mai mult, altele ceva mai puţin, având unele arome cu care nu prea eram obişnuiţi.

Am ajuns, apoi, la Centrul Pompidou, unde rămăsese nevizitat atelierul lui Brâncuşi, închis în timpul vizitei noastre acolo. Nu voiam, însă, să părăsim Parisul fără a trece din nou pe acolo. De data asta l-am găsit deschis, ajungând acolo în intervalul orar potrivit, de la 14,00 la 18,00, intrarea fiind liberă. Atelierul lui Brâncuşi se afla, iniţial, în Montparnasse şi a fost lăsat prin testament statului francez de către artist, în 1956, cu un an înainte de moartea sa. Brâncuşi a pus, însă, condiţia ca toate piesele din atelierul său să rămână dispuse aşa cum erau în timpul vieţii sale. Aşa că, atunci când atelierul a fost mutat în Beaubourg, alături de Centrul Pompidou, amenajarea sa interioară a rămas aceeaşi. Atelierul ocupă un spaţiu restrâns şi înconjurat de verdeaţă. Pentru a fi păstrată impresia de intimitate a locului, toate piesele aflate în atelier sunt adunate în zona centrală, în spatele unor mari vitrine, iar publicul vizitator are acces pe un culoar ce înconjoară spaţiul expoziţional. În atelier pot fi văzute atât opere terminate, cât şi altele rămase într-un stadiu de început. Am putut vedea aici aşezate una lângă alta, numeroase variante sau elemente ale unor opere celebre brâncuşiene, cum ar fi "Coloana Infinitului", "Masa Tăcerii", "Poarta Sărutului", "Pasărea Măiastră", "Domnişoara Pogany"... Alături de roadele geniului lui Brâncuşi se află şi uneltele acestuia, atât de asemănătoare cu cele aflate în atelierul unui meşter popular obişnuit: fierăstraie, ciocane, bărzi, rindele, nicovale. Deşi numeroasele obiecte expuse sunt adunate într-un loc atât de restrâns, ele ţin cont, parcă, de o armonie superioară, fiecare dintre ele ocupând spaţiul ce i-a fost hărăzit de către un demiurg ale cărui intenţii nu le putem, întotdeauna, descifra.

Am ajuns, din nou, pe malul Senei, pentru a ne plimba puţin pe Île Saint-Louis, aflată în imediata vecinătate a surorii sale mai mari, Île de la Cité. Această insulă naturală are forma aproape perfectă a unui paralelogram şi poate fi străbătută în câteva minute. Am cumpărat câte o îngheţată grozav de bună de la celebra firmă "Berthillon", care, de mai bine de jumătate de secol, este una dintre cele mai renumite din lume, folosind doar ingrediente naturale.

Am trecut pe malul stâng al Senei, traversând Podul Tournelle, pe care se înalţă o statuie a Sfintei Geneviève, patroana spirituală a Parisului, operă a sculptorului Paul Landowski. Mergând în lungul cheiului, pe lângă buchinişti, am trecut prin preajma Institutului lumii arabe, aflat într-o clădire modernă, care îmbină influenţele arhitecturale occidentale cu cele arabe. Acest "Beaubourg arab", cum este supranumit, cuprinde şi un muzeu permanent ce este inclus în Paris Museum Pass, pe care noi nu l-am vizitat, din lipsa timpului.

Mai încolo, am ajuns şi la Jardin des plantes, o grădină botanică deschisă publicului, aparţinând Muzeului naţional de istorie naturală, pe care, tot din lipsa timpului, nu l-am putut vizita. Jardin des plantes a fost înfiinţată în 1635, ca Jardin du roi, iar, în secolul următor, a fost condusă, timp de aproape 50 de ani, de către marele iluminist Buffon, cunoscut mai ales ca naturalist, autor al "Istoriei naturale", dar şi ca matematician şi scriitor. În timpul Revoluţiei, ea şi-a primit numele actual, aflându-se, pentru un an, sub conducerea lui Bernardin de Saint-Pierre, autorul celebrului roman "Paul şi Virginie". Intrând în grădină, am trecut pe lângă statuia marelui naturalist Lamarck, apoi ne-am plimbat aproximativ o oră pe alei, printre flori de o frumuseţe extraordinară, având toate culorile imaginabile. Florile erau stropite din abundenţă de nişte pompe care se roteau, stropind inclusiv aleile şi trecătorii ce nu se fereau la timp. Alături, se află şi o menajerie, una dintre primele din lume, în care astăzi au mai rămas doar animale de talie mică, majoritatea fiind mutate în grădini zoologice mai moderne.

În apropierea Jardin des plantes se află şi Gara Austerlitz, de unde, fiind destul de târziu, am luat un metrou pentru a ne întoarce la apartament şi pentru a ne pregăti de plecare. Întrucât avionul spre ţară pleca dimineaţa, pe la ora 8,00, din Beauvais, noi trebuia să luăm un autobuz din Porte Maillot, care avea plecarea pe la 5,00. Problema era că Porte Maillot era în capătul celălalt al Parisului, iar metrourile nu circulă noaptea. Transportul în comun în Paris, noaptea, este asigurat de autobuzele Noctilien. În una din zilele anterioare, reuşisem să facem rost, dintr-o staţie de metrou, de un pliant cu traseele acestor autobuze, în care era trecută şi frecvenţa cu care circulă. Totuşi, întrucât nu ştiam exact staţiile de oprire şi nu aveam o linie directă până la Porte Maillot, am dormit câteva ore iepureşte şi, pe la ora 2,00, am ieşit din apartament, căutând un autobuz. Spre surprinderea noastră, autobuzele circulau după program, aşa că nu ne-a luat mai mult de o oră până să ajungem la destinaţie, cu tot cu schimbul de autobuze din centru. Asta cu toate că am avut parte şi de un eveniment neprevăzut. În al doilea autobuz, în timp ce treceam pe Champs-Élysées, a intervenit un conflict între nişte tineri ce păreau de origine maghrebiană şi s-a încins o bătaie ca în filme. Am asistat la aceasta, aşezaţi pe scaune, având grijă să nu fim nimeriţi şi noi de vreun pumn rătăcit. Şoferul, deşi destul de pirpiriu, a oprit autobuzul şi a reuşit să aplaneze conflictul, iar combatanţii au coborât la staţiile următoare.

Am ajuns, astfel, cu bine la Porte Maillot, unde, întrucât nu avusesem încredere în punctualitatea franţuzească, a trebuit să aşteptăm vreo două ore până la plecarea autobuzului spre aeroport. De aici, lucrurile au mers şnur, am zburat cu bine până la Cluj, iar de acolo am luat trenul până la Botoşani.

Ne-am întors acasă cam obosiţi, dar plini de încântare, cu regretul că, deşi cele nouă zile au fost pline, am apucat să vedem doar o parte din minunăţiile acestui fermecător oraş. Poate, după un număr de ani, vom mai ajunge acolo, pentru a vizita şi ceea ce nu am apucat să vedem şi pentru a revizita ceea ce ne-a plăcut foarte mult.

Acestea fiind scrise, închei aici kilometrica mea relatare a călătoriei la Paris, mulţumindu-le tuturor celor care au avut suficientă răbdare să o citescă integral, sau măcar parţial.

---

VIZUALIZĂRI: 4458 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI