Prinţ, ori cerşetor?

TIPĂREȘTE

Trec rapid peste fâl-fâl-urile cu "Paris, la ville de l'amour (Oraşul iubirii) ", „La Ville-Lumière (Orașul Luminilor) " sau orice altă analogie metaforică vreţi dumneavoastră, pentru că sunt alţi useri pe aici ce pot descrie această uluitoare metropolă mai aproape de condeiele lui Moliere sau Balzac. Voi aborda subiectul pragmatic, prin prisma unuia dintre cele 17 milioane de turişti ce vizitează anual numai Parisul, cifră ce poziţionează capitala Franţei pe prima poziţie dintre cele mai vizitate oraşe ale lumii. Micul nostru Paris nu ştiu dacă adună peste an mai mult decât ar fi într-un tren cu navetişti, deşi, har Domnului! , are ce să arate lumii. Apropos (să mă păstrez în notă) de "Micul Paris", ca o ciudăţenie" este înfrăţit cu alte 13 oraşe din lume (printre care Londra, Moscova, Atena, Beijing etc), dar nu şi cu Paris.

La Paris, ca turist, este infinit mai indicat să te deplasezi cu metroul şi perpedes decât cu maşina, cu atât mai puţin cu cea personală. Ştiam asta, fapt pentru care am făcut rezervare la hotel dintr-o altă localitate (unde înnoptasem), găsind pe o măsuţă din recepţia micuţului hotel un pliant. Suficient de amabilă, recepţionera mi-a făcut legătura telefonică cu locaţia din pliant, respectiv "Hotel du Prince Eugene". În principiu, mai aveam de lămurit dacă sunt sau nu camere disponibile, care ar fi tariful şi dacă dispun de parcare. Camerele ştiam cum arată din broşura răsfoită, adresa tot de pe acolo, aşadar, am introdus în GPS Boulevard Voltaire numărul 247 şi am dat bice cailor putere.

Repet încă o dată că circulaţia la Paris nu suferă comparaţie cu nimic din Europa, iar când spun asta nu am în vedere în mod deosebit aglomeraţia şi celebrele ambuteiaje, ci tupeul feroce al şoferilor locali. Vă spun cu mâna pe inimă că bucureştenii joacă la echipe de juniori într-ale disciplinei rutiere. Aşadar, mare atenţie, mai ales în sensurile giratorii. Bulevardul Voltaire, unde trebuia să ajungem, derivă tocmai dintr-un astfel de sens giratoriu, cel de la "Place de la Nation", care, în realitate, sunt două, concentrice. Pentru că venind de la Catedrala Notre Dame, am intrat în acest sens de pe bulevardul Diderot, iar când vocea suavă de pe GPS m-a anunţat că la a 11-a ieşire să fac dreapta, muşchii râsului mi-au paralizat complet. Am făcut ochii cât cepele, încercând se desluşesc ce prioritate se acordă, de dreapta, sau de stânga. Am aflat a doua zi, la cafea, când am întrebat un localnic. Acesta m-a întrebat:

- Ce maşină aveţi?

- Ee, una mai mare, spun eu, gândindu-mă că la parcare mi-au fost alocate două spaţii.

- În acest caz, aveţi prioritate! Aici se descurcă fiecare cum poate, cu condiţia de a nu face accident. În acest caz, poliţistul din colţ vine atât de supărat, încât amendează tot ce întâlneşte în cale.

Cu grijă şi atenţie ajung la Hotel du Prince Eugene. Bulevard mare, trafic de vârf, parcare... cucu! Las maşina conform obiceiurilor dâmboviţene, intru la recepţie, îi întreb de sănătate, dar ce fac cu maşina? Mi se răspunde de după ecranul calculatorului să aducem bagajele în hol, după care să duc autoturismul la parcare, care, hopa! , nu-i a hotelului, ci este o înţelegere de colaborare cu o parcare privată, unde voi plăti cu cinci euro mai puţin pentru fiecare zi de cazare. Încă nu-mi căzuse faţa. Nici după ce mi-a dat adresa unde trebuia să ajung nu-mi pierdusem cumpătul, ceea ce presupunea reluarea aventurii prin sensul de giratoriu. De data asta ori m-am descurcat ceva mai bine, ori o fi fost circulaţia oprită pe undeva. Ajung la parcarea privată, mai precis un bloc de câteva etaje, unde m-a întâmpinat un tip negru, de vreo doi metri pe doi. Îi dau voucher-ul, după care mă ghidează la locul rezervat de către recepţioneră (n-am ştiut când a făcut asta). Pentru că maşina are o caroserie mai lungă, exista riscul să blochez pentru trei zile circulaţa pe acea alee şi, implicit, parcarea să dea faliment. Într-un final, m-a aşezat pe două locuri, moment în care n-am vrut să pic de fraier şi i-am spus că nu le plătesc pe amândouă. Ce mai conta!? Când mi-a spus cât mă costă (45 de euro), chiar şi cu discountul acela, atunci chiar mi-a căzut faţa, în condiţiile în care, repet, fusesem informat la telefon că hotelul are parcare.

Am revenit la hotel în pas alergător - bagajele erau încă în hol, cu soţie cu tot - am luat cheia de la cameră, ne-am folosit de ascensor şi am coborât într-un hol extrem de mic şi de înghesuit. Deschidem uşa camerei, numai că unde am intrat noi nu semăna de niciun fel cu vreuna din camerele văzute în broşura mai sus amintită. Nu era tocmai urâtă, dar, categoric, intrasem în alt film. Dacă veţi compara pozele pe care le-am postat eu (luate de pe blogul personal) cu cele de pe site-ul oficial al hotelului, vă văd nevoiţi să-mi daţi dreptate. A existat şi o parte bună, fiind cazaţi la primul etaj şi cu fereastra spre bulevard. Am trăit din plin animaţia pariziană, mai ales pe timp de noapte.

Deşi nu am solicitat mic dejun (nu pierdem timpul cu aşa ceva la hoteluri, ci în inima acţiunii), am trecut pe la restaurant, dacă acel hol mai amplu se numea restaurant. Din cele văzute pe mese, nimic tentant. Clienţii, puţini, ori erau la cură de slăbire, ori era zi de post. Sau, cine ştie? , poate că şi aceştia au crezut basmele cu prinţi şi prinţese mai sunt adevărate, de-or fi fost vreodată.

Oricum, ca punct de vedere personal, Hotel du Prince Eugene a fost mai degrabă un biet cerşetor, dar cu fiţe pariziene, deh!

---

VIZUALIZĂRI: 1764 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI