Pestera Polovragi, un loc viu...

TIPĂREȘTE

…dupa ce iesi din curtea Manastirii Polovragi, te indrepti in stanga spre poala padurii, apoi urmezi la pas (se poate si cu masina, dar unde e farmecul?) drumul pietruit care urmareste gardul de piatra al aceleiasi manastiri, spre Cheile Oltetului. Cei 500 de metri care erau trecuti pe un indicator la intrarea in manastire sunt de fapt cam 1000, dar peisajul este destul de frumos pentru ca drumul sa treaca pe nesimtite. O veverita ne ofera un spectacol gratuit de acrobatie si, politicosi din fire, oprim sa ii admiram prestatia (doar nu va inchipuiti ca ne-am oprit sa ne tragem sufletul!).

Dupa ce se termina domeniul manastirii, padurea te imbratiseaza si din partea stanga a drumului si, incet, incet, Cheile Oltetului incep sa ni se arate, pudice si timide, rusinate probabil de goliciunea lor calcaroasa. Nu stau prea mult pe ganduri si, nerabdator si stangaci ca o catana aflata in prima permisie, le fur frumusetea pe cardul de memorie al aparatului de fotografiat. Frumos! Si in aceeasi masura, spectaculos!

Drumul trece repede, repede, iata-ne ajunsi la intrarea in pestera. Nu lipsesc comerciantii de suveniruri, bineinteles ca o buna parte dintre ele chiciuri made in europa. Si cand spun europa nu ma gandesc la batranul nostru continent.

Nu pierdem timpul si intram. Biletul de intrare 4,8 lei (!) pentru mine si 5 lei pentru prietenul meu de care sunt nedespartit in astfel de momente, Fujifilm. Am incercat sa il induplec pe cel care ne-a taxat, i-am promis ca pe prietenul meu il tin eu in brate, degeaba! Glumesc, evident, oricum taxele sunt aproape modice. La intrebarea noastra, primim raspunsul prompt: 730 de metri este partea din pestera care se poate vizita, desi lungimea totala a acesteia este de peste 10.000 de metri!

Racoarea ne intampina de la primii pasi, in pestera sunt cam 9 grade, primul lucru pe care il vezi este culoarul liliecilor, despre care am aflat ca fac parte din cea mai mica specie din Europa. Chiar nu suntem curiosi sa vedem cat sunt de mici cei mai mici dintre liliecii europeni, la fel cum nu sunt curios sa vad cat de mari sunt cei mai mari dintre animalele astea cu nume de floare, asa ca pasim cu incredere mai departe. Vine si prima impresie pozitiva: totul este luminat destul de bine, atat cat sa vezi cum si pe ce calci. Tavanul pesterii, destul de inalt, lasa cateva picaturi de apa sa ne picure in crestet, atentionare necesara pentru profanii din noi asupra modului in care au luat nastere stalactitele, stalacmitele, coloanele, draperiile si celelalte formatiuni. Pacat ca unele dintre aceste formatiuni geologice poarta urmele ciocnirilor (vreau sa cred ca involuntare) cu unii turisti mai putin initiati in ale speologiei taine!

Imediat vine a doua impresie, tot pozitiva: peste tot sunt etichete cu numele formatiunilor botezate cu mult entuziam si imaginatie de speologii care au cartografiat minunea in care tocmai pasim.

Pe la jumatatea drumului ne intalnim cu un grup care primea explicatii de la o doamna, mai mult povesti despre stanele de piatra. Initial am crezut ca este un ghid venit cu grupul de turisti intro excursie in zona, am aflat ulterior ca pestera se afla in administrarea muzeului judetean, iar doamna este ghid voluntar al respectivei institutii. Daca nu ar fi pasiunea oamenilor care se ocupa de ingrijirea si intretinerea ei, probabil ca acum la intrare am vedea o poarta inchisa si cu lacatul ruginit. Nu stiu daca citesc review-urile de pe AFA, dar daca o fac, am un mesaj pentru domniile lor: MII DE MULTUMIRI PENTRU CE FACETI!!!

Cel mai frumos loc, desi sunt multe care ar merita atribute la fel de pretentiose, mie personal mi s-a parut a fi Sala Piticilor, o poienita aflata intruna din salile inalte in care rasar din pamant cateva stalactite cu inaltimi in jur de un metru. Bineinteles ca nu lipseste Alba-ca-Zapada sau casuta respectivilor pitici, asa cum am spus, totul frumos etichetat. Doar imaginatie sa aveti, restul vine de la sine!

Tor drumul se poate parcurge in picioare, fara sa fi nevoit sa faci pea multe plecaciuni, desi templul pe care ni l-a oferit natura ar merita-o cu prisosinta. Ajungem in cele din urma la capatul drumului, daca nu ar fi racoarea locului poate am mai fi zabovit un pic acolo sa ascultam tacerea punctata de picaturile cu precizie de ceasornic care cad din tavanul pesterii, poate de mii de ani in acelasi ritm.

O luam la pas inapoi fara tragere de inima, convinsi ca am vazut unul dintre cele mai frumoase obiective turistice din Oltenia, de altfel foarte darnica in acest sens. Ne minunam sa descoperim ca drumul de intoarcere ne ofera o alta perspectiva, la fel de spectaculoasa si frumoasa.

O alta impresie pozitiva ar fi ca nu am gasit nici o scama de gunoi, ceea ce, trebuie sa recunoastem, nu e tocmai firesc in tarisoara noastra. In schimb erau destule afara, pe drumul care strabate Cheile Oltetului. Singurul regret al acestei vizite este ca nu am avut un trepied pentru aparatul de fotografiat, lumina totusi slaba mi-a impus, si datorita nepriceperii mele, sa folosesc o sensibiltate de 1600, complatat cu un timp de expunere mai mare. Asa ca va rog sa scuzati calitatea fotografiilor…

---

VIZUALIZĂRI: 1904 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI