Albi – orasul de caramida rosie

TIPĂREȘTE

In orasul Albi din sudul Frantei se ajunge pe mai multe cai; ori pe sosea, ori cu avionul pana in Tolouse si de acolo tot pe sosea inca 80 km, ori cu trenul. Este capitala regiunii Tarn si este traversat de raul cu acelasi nume. Am stat patru zile in acest oras, suficient sa aflu cateva lucruri despre el; unele le-am aflat din din pliantele turistice, altele de la cei cu care am intrat in vorba si multe batand orasul la pas cu piciorul. Prima impresie placuta a fost data de insasi limba franceza, deosebit de melodioasa, pe care din fericire inca o inteleg bine, dar mi-am pierdut abilitatea de a o vorbi.

Inca de cand m-am cazat la hotel, am luat de la receptie un pliant si dupa binemeritatul dus de relaxare, am rasfoit pliantele, pentru ca in afara de cele doua mari obiective ce le aveam in gand sa le vizitez, Catedrala Saint Cecile si Palais De La Berbie cu al sau Henri Toulouse-Lautrec Museum alteceva nu stiam ce ma asteapta in oras.

I se spune " orasul rosu " de la sutele de case medievale, din caramida netencuite.

Din punct de vedere istoric, orasul ca asezare este atestat inca de pe vremea romanilor, inainte de Hristos cu vreo 60 de ani, dar vestigii arheologice nu s-au gasit din acea perioada. Abia dupa o mie de ani, odata cu construirea podului din piatra peste raul Tarn, asezarea s-a dezvoltat economic. Se percepeau taxe de trecere a podului si taxe de trecere pe sub el. Asa ca multi mesteri si comercianti si-au ridicat case in apropierea lui pentru a face mai bine comert. La mare cautare erau in acele vremuri; canepa, sofranul, sticla de la Grésigne, ceramica din Montanscest dar mai ales pastelul - un colorant albastru extrase din planta woad... (planta creste si pe la noi si se numeste drobusor sau laba-matei).

Podul care acum se numeste Vieux Pont si care este placat cu caramida, a fost primul obiectiv pe care am vrut sa il vad. Cu mijloacele de acum o mie de ani, a fost ridicat in cinci ani (intre 1035 – 1040) si se sprijina pe noua picioare avand opt arce. Cand ma apropiam de el nu putem sa nu ma gandesc la cat dureaza acum in Bucurestiul meu drag, constructia podului de la Basarab.

Pentru ca de pe el orasul are aspect de „ vedere „ sau de „ wallpaper” am facut si eu cateva fotografii ambelor maluri dar malul cu Catedrala orasului si palatul alaturat ei apropate ca umplu orice imagine... eclipseaza orice alta cladire aflata in apropiere. Dar merita. Cateva sute de ani mai tarziu, in aval de acest pod s-a mai ridicat unul mult mai inalt si mai frumos dupa umila mea parere.

Despre Catedrala Saint Cecile si Palais De La Berbie voi vorbi separat caci sunt pe cat de mari si de frumoase pe atat de importante; sunt simbolurile orasului.

Dar in afara de ele, orasul isi traieste viata de zi cu zi, in apropierea centrului vechi pastrand un aer medieval chiar si acum, si cu cat ma indepartam de centru, descopeream si latura de secol XXI, a orasului.

Plimbandu-ma pe strazile orasului, prin vechi piete sau prin magazine modene, am descoperit ce fac cei aproape 70. 000 de locuitori ai sai. In primul rand am vazut ca sunt extraordinari de prietenosi si rad mult. Apoi muncesc; exista foarte multe mici afaceri de familie.

L-am admirat minute in sir pe Cristian si a sa orga (flasneta) cu care canta melodii vechi si care clar primeau aprecierea trecatorilor, dupa banutii pe care ii castiga.

Apoi am descoprit ca aprope toate casele de pe malurile raului au pe langa parcarea pentru masina si cate un debarcader pentru ambarcatiunera familiei.

Eu am ales sa fac o mica plimbare pe rau cu o „ gabarre „ (un slep, adica o barca de marfa cu fundul plat, reamenajata acum pentru turism), timp de o jumatate de ora. (pret bilet 6 Eur)

Zona turistica a orasului am vizitat-o si cu ajutorul „ circuitului de Aur „ unul din cele trei circuite pe care primaria (cred) le pune la dispozitia turistilor. Turul se face cu un tamvai (sau tren), realizat aproape in totalilate din sticla, dureaza 45 min. si explicatiile sunt doar in franceza.

Am vazut cateva mori, vechi de peste 300 de ani, care functioneaza si acum, si unde in plus pe langa faina, acolo se fabrica tot felul de paste fainoase, dupa retete traditionale.

Am vazut Piata Andre Joule Michelin, cel pe care toata lume il cunoaste ca fiind inventatorul anvelopelor auto. Dar el a fost si un stralucit arhitect, care a ridicat in orasul Albi, pe la 1900 o mare piata (hala) acoperita. Constructia are la baza o structura de fier (era moda constructiilor metalice) si avea pana nu demult zeci de macelarii, magazine alimentare cu produse de baza sau magazine numai cu delicatese. Acum nu mai este functionala, dar este prezentata turistilor ca o realizare arhitecturala.

Colegiul Saint-Salvy este o manastire foarte veche, unde se gasesc moastele Sfnatului Salvy, intr-o cripta de sub altarul bisericii. Zidurile si turnul manastirii, privite din strada nu sunt frumoase ba se vede dintr-o privire ca au fost ridicate in diverse perioade, in tot atetea stiluri si cu diferite materiale de constructie. Sunt cel putin trei stiluri arhitecturale, caci vedem trei modele de ferestre, trei modele clare de contraforturi, si asa doar din ce am inteles eu. Dar istoria ce se pastreaza intre zidurile ei o fac importanta.

Interesanta mi s-a parut si Maison du Vieil Alby, o cladire foarte veche in care acum isi are sediul Asociatia pentru conservarea orasului Albi, dar care a fost una din casele cele mai mari in poerioada de inflorire a orasului, din comertul cu pigmentul obtinut din Woad. Podul casei era deschis si folosit pentru depozitarea plantei si pentu obtinerea pigmentului. Adica era atelierul si magazia. Asemea acestei case, inca sunt multe in partea veche a orasului, toate sunt locuite si multe din ele sunt transformate in hoteluri. Altele, au mutat „ afacerea „ familiei din pod la parter, adica au cate un magazin jos si sus sunt camerele de locuit. Am intrat in cateva astfel de magazine cu suveniruri, un magazin de dulciuri si un magazin cu articole africane. (probabil francezii au ceva cu acesta cultura din vremea cand aveau colonii pe continentul negru). Mie personal nu mi s-a parut corect sa merg in Franta si sa cumpar „ arta aficana”, asa ca am amanat momentul.

Vorbind despre dulciurii... au niste bomboane... delicioase. Si chiar daca spuneam ca sunt pentru mine si nu vreau sa le ofer nimanui, ei tot in cutii frumoase mi le aranjau si le legau cu fundite. Cum ieseam din magazin, desfaceam cutia si mancam bomboanele pe strada cu o placere rar intalnita. Oamenii se uitau incantati la mine, recunoscand ambalajul si zambeau, intrebandu-ma " daca imi plac"... intrebare inutila de altfel.

Am mancat ziua „ pe apucate „; tocana de legume cu pui si garnitura de orez, sau friptura de vitel cu cartofi prajiti, care costau 10 euro cu tot cu un pahar de bere sau de vin. Si tot timpul imi cumparam bomboane; au atatea sortimente, le prezinta atat de frumos, incat ma atrageau mai mult decat restaurantele... asa ca aproape mereu mancam bomboane. Seara timpul imi permitea sa stau linistita si sa savurez o masa delicioasa. Odata am mancat in centru, langa catedrala, la restaurantul „ Le Parvis „ alta data la o mica terasa aflata la marginea unei piete si odata la restaurantul hotelului unde am stat. Mancarea este foarte variata, si preturile pentru o masa /persoana sunt de la 15 Eur. in sus, in functiue de locatie si de alegerea facuta. In amintirea lui Touse Loutrec, multe restaurante se lauda cu meniuri care zic ei, au fost favoritele sale.

Mai sunt demne de toata atentia, parcurile si gradinile din oras, care ofera un loc de liniste si multa racoare. Doar putin am avut ocazia sa ma bucure de unul din parcuri, mai mult in trecere si mai putin pentru odihna, caci timpul era scurt si trebuia sa vad cat mai multe locuri si lucruri frumoase.

---

VIZUALIZĂRI: 3319 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI