Transfagarasan 2010 – Nu ne meritam tara

TIPĂREȘTE

Dur titlu, nu? Eu nu sunt de aceeasi parere. Stand pe marginea drumului la 2000m, lasat de-a dreptul fara glas de natura din jurul meu, singurul gand care imi trecea prin cap era “Romania nu merita asa ceva”. Sa incepem cu inceputul, totusi…

Am plecat din nou in cautarea aerului, pentru ca in Bucuresti 40 de grade insemnau temperatura normala – nu si pentru noi; in plus, era finalul perioadei “libere” pe TF, pentru ca din iulie se deschide si incepe sa curga cu mici si bere pe marginea lui.

Dupa deja plictisitorul Bucuresti – Pitesti si o experienta semi-offroad prin gropile de pe Pitesti – Curtea de Arges (unde sunt mai multe gropi decat asfalt), mi-am dat seama ca nu mai am suficienta motorina pentru o urcare pe Transfagarasan. Amuzant, nu? Mai amuzant este faptul ca aveam doua variante (in afara de cea cu adevarat amuzanta, sa urcam fara motorina) : sa ne intoarcem in Pitesti, prin aceleasi gropi, sau sa facem un mic ocol prin Ramnicu Valcea.

Sfat: dati cu banul cand aveti de ales intre aceste doua drumuri. Sunt la fel de proaste. Noi am ales Valcea, dar nu ne mandrim cu asta: D

Revenind pe traseu dupa o ora si ceva de ocol, am reusit sa trecem si de “hopul” numit Curtea de Arges, vaslind printre sutele de masini scumpe parcate pe doua-trei randuri, si am inceput efectiv urcarea pe faimosul Transfagarasan.

Soc – inca de la Arefu am avut impresia ca se rupe strada in doua si ne inghite, atat de mari erau gropile. Nu imi place sa exagerez, deci va trebui sa ma credeti pe cuvant: este absolut deplorabil drumul. Daca nu va apuca nervii instantaneu si renuntati la urcarea pe un asemenea drum (in traducere – daca nu va pasa prea mult de sanatatea masinii), veti avea parte in scurt timp de prima senzatie tare a muntelui – Cetatea Poenari, chiar deasupra hidrocentralei Vidraru. In cazul in care nu stiti nimic despre ea, e vorba de adevarata cetate a lui Vlad Tepes.

Inca zambesc cand imi aduc aminte ca nu am citit nimic despre aceasta cetate, nu am cautat poze sau descrieri extinse – tocmai pentru a fi surprins de ceea ce voi gasi aici. And believe me, am fost cu adevarat surprins cand am descoperit ca trebuie sa urci 1480 de trepte pentru a putea ajunge la ea.

Nu e abrupt, e chiar OK amenajat – dar dureaza 30-40 de minute sa ajungi sus. Si e sus, nu gluma.

Peisajul e absolut mortal – ai vizibilitate atat catre Curtea de Arges, cat si in sus, spre munte. Daca ar fi investit cineva cu cap mai mult in promovarea acestei cetati, cu siguranta ar fi facut bani seriosi – e genul de peisaj pe care nu il poti gasi in alta parte.

Mi-a placut si faptul ca n-am vazut decat vreo doua-trei cutii de bere aruncate, si alea doar la inceputul treptelor. Banuiesc ca suflarea cocalareasca e usor de descurajat de asa urcare.

De la Poenari pana la Barajul Vidraru (faimosul baraj, chiar) distanta e destul de mica – 15-20 min, daca imi amintesc bine. Asfaltul da semne de revenire, si aproape ca ne-a pacalit si noi ca “ce-a fost rau a trecut”. Nimic mai fals, dupa cum veti vedea in continuare.

Cum mi s-a parut Barajul Vidraru? Pai… nu atat de impunator cum mi s-a spus ca ar fi. E mare, dar i-a lipsit ceva pentru a ma lasa cu adevarat impresionat. Sau poate ca nu trebuia sa citesc despre el inainte de plecare.

Scarile catre mult prea faimoasa si fotografiata statuie de deasupra barajului erau inchise (renovare… cine stie de cati ani e inceputa? ), drept urmare am plecat relativ rapid de aici. Incotro? Pai… catre nesimtirea romanilor, evident.

De aici se vede exact cum se face treaba in Romania – urmeaza 20-25 (sau chiar mai mult) de kilometri de groaza pentru soferi – miliarde de gropi, miliarde de petice si mici reparatii facut prost, intregi portiuni de asfalt decopertat si lasat in bataie de joc… Practic, bucata din TF care ocoleste prin dreapta lacul Vidraru este cel mai prost drum pe care am condus vreodata. Chiar si drumul forestier din jud. Buzau prin care ne-am pierdut prin primavara era mai de bun simt decat acesta.

A fost singura portiune in care am fost cu adevarat tentat sa renunt. Din fericire, n-am facut-o – si drumul si-a revenit dupa intersectia cu drumul catre Cumpana (adica finalul lacului). Nu treptat, ci pur si simplu n-am mai vazut o singura groapa incepand de acolo. Bizar…

Lucrurile devin cu adevarat interesante atunci cand drumul isi “pierde” total parapetii, peisajele fiind absolut fenomenale – believe me, indiferent cate poze de pe Transfagarasan v-au trecut prin fata ochilor, nu aveti nici cea mai vaga idee ce senzatie incredibila poti avea stand pe marginea drumului si privind moartea in fata ochilor. Pentru ca orice curba luata prost inseamna, inevitabil, moartea.

Am avut norocul de a urca impreuna cu o mare furtuna – ceata si norii ne-au lasat in pace pana am ajuns la tunelul de la Balea Lac (adica pana unde era deschis TF-ul la momentul respectiv), apoi au coborat brusc si ne-au acoperit total. Stateam deasupra cabanei de salvamontisti si nu vedeam absolut nimic in jur.

Ne-am oprit si am baut apa de izvor (lucru pe care nu l-am mai facut din copilarie), am privit cascada si am mers prin tunelul de zapada facut pentru masini in ultima parte a drumului… pur si simplu magic. By the way, tunelul prin zapada este pentru fix o masina, cu toate ca drumul ar trebui sa aiba doua benzi (una pe sens).

Ajunsi la tunel, am fost nevoiti sa facem cale intoarsa – cu toate ca nu mai era prea multa gheata in el, usile masive de metal opreau trecerea masinilor. Drumul inapoi a fost mult mai lent pentru ca, evident, imi parea rau ca plec din niste locuri atat de frumoase si nu imi prea venea sa calc acceleratia prea tare.

Am fost din nou inteligent atunci cand, satul de la urcare de gropile din jurul lacului, am decis sa fac dreapta catre Cumpana. Bad idea… nu, de fapt horrible idea, pentru ca drumul are putin peste o banda si e facut total din pamant. Dar n-ai ce sa ii faci omului ambitios – abia dupa ce ne-am intalnit cu niste ciobani care isi duceau oile pe acolo am renuntat – pana si ei ne-au zis ca nu intra cu masina pe respectivul drum. Si am revenit printre gropi…

De foame sau de oboseala – nu stiu care e varianta corecta – nu ne-au mai enervat atat de tare transeele sapate in asfalt. Daca la pranz am mancat o ciorba foarte proasta de la una din pensiunile pustii de sus, acum am refuzat sa repetam greseala si am preferat sa terminam de coborat si sa mancam in vreun sat de la poalele muntelui.

A fost nevoie sa ajungem inapoi la Poenari pana am gasit un restaurant propriu-zis. Se numeste “La Cetate” si au mancare delicioasa si portii mari – iar preturile sunt decente. Ne-am fi si cazat acolo daca ar mai fi fost camere – asa, am mai coborat putin, pana in Capataneni, unde am picat ca doi copii mici dupa o zi plina de joaca.

Initial m-am gandit ca, fiind un drum greu si multe locuri de oprit pentru facut poze, urma sa ne “manance” doua zile. Cum n-a fost cazul, am luat-o relaxat catre Gorj, via Valcea. Pentru ca aveam de vazut pesterile Polovragi si Muierii, recomandari clare primite de acasa: D

Pe viitor voi invata sa nu ma mai incred orbeste in GPS – pentru ca, dupa ce ne-am oprit la Horezu pentru o gura de aer curat (si ne-am luat cu mainile de cap cand am vazut cate sute de tiganusi s-au adapostit in manastire si cersesc acolo), domnisoara Ioana (vocea iGo-ului, adica) m-a redirectionat pe un drum comunal, paralel cu DN67. Din nou nervi, din nou miliarde de gropi (de data asta, foarte adanci).

Intr-un final am ajuns si in Polovragi – moment in care am vazut diferenta dintre Valcea si Gorj. Zero gropi adica. Drumul din oras pana la pestera a fost pur si simplu perfect.

Cat despre pestera… e socant de mare. Dupa prima mea experienta speologica in mini-pestera Dambovicioara, aici am crezut ca ma voi pierde la cat spatiu este in ea. Frig ca naiba si mult noroi, dar foarte frumos.

Cat despre Pestera Muierii (din Baia de Fier) … trebuia sa ma informez inainte – are putin peste 1m inaltime, motiv pentru care am renuntat sa mai intram. Nu era un moment bun pentru mers pe burta, zic eu. De aici ne-am indreptat direct catre Bucuresti, pe drumul corect de aceasta data.

Urmeaza o concluzie, evident – Transfagarasanul e doar unul dintre exemplele perfecte ale zicalei “Romania e o tara frumoasa, pacat ca e locuita”.

Daca vreti sa il traversati – luati-va o masina capabila, in care sa nu simtiti prea tare gropile. Eu v-as recomanda sa il coborati, atunci cand e deschis, de la Sibiu, pentru a face cat mai tarziu cunostinta cu gropile de langa lac. Cat despre Gorj… cu siguranta vom reveni aici cat de curand – pentru ca mai sunt de vazut atat de multe locuri frumoase.

---

VIZUALIZĂRI: 3188 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI