Muzeul Național de Istorie și Palatul Parlamentului într-o Sâmbătă de primăvară

TIPĂREȘTE

Acum vreo zece ani eram cu soția prin Unirea Shopping Center când, suprinși fiind, ne-am întâlnit cu șeful meu italian. Era și el la cumpărături ca și noi? Da. Dar venise în mall după ce vizitase Casa Poporului și după ce rămăsese cu gura cascată impresionat fiind de măreția clădirii. Scriu strict din punct de vedere cultural, nu politic sau cu bătaie la reminsecențe ceva. Chiar nu am. Dar să revin. După ce ne-am luat la revedere de la șefu, îmi aduc aminte ca și cum ar fi azi că i-am zis soției: mă, ce naiba! vizităm atătea locuri în țară și străinătate, umblăm prin atâtea muzee, piețe, plaje, munți, castele, restaurante și nu suntem în stare să vizităm Bucureștiul ăsta al nostru!? Doar are atâtea locuri frumoase!

E, ce credeți? Abia anul trecut am început să o facem cu Muzeul Antipa, Muzeul Zambaccian, Casa Șuțu, Muzeul Cotroceni. Într-un weekend. N-am scris. Anul asta, în weekendul ăsta, ne-am propus să continuăm cu altele. În fine, cam lungă introducerea, să-mi fie cinci minute rușine.

 Am luat bilete online (lejer și la casa de bilete, am văzut) pentru vizitarea Muzeului Național de Istorie. Două persoane = 44,5 lei cu tot cu comisioanele aferente. Nu sunt cu orar de vizitare, doar să o faceți în intervalul 09-17, fiind valabile o lună de zile din momentul achiziției. Pont. Să vă duceți dimineața. Este mult mai lejer. Parcare plătită în zonă. 2.56 euro, 2 ore, prin mesaj din Vodafone. Noi am intrat la 9.50.

Clădirea impresionantă pe afară. O știam. Primul contact l-am avut cu sala în care sunt expuse evenimentele Războiului de Independență, în centrul atenției noastre fiind cele două picturi ale lui Grigorescu: Dorobanțul și Atacul de la Smârdan. Am stat pe o bancă în fața lor privindu-le admirativ.

Ne-a atras atenția premiul Nobel (diploma și placheta) decernat lui Gheorghe Emil Palade în 1974, om de știință american de origine română, cunoscut ca specialist in domeniul biologiei celulare. Născut la Iași, in anul 1912. Emil Palade a absolvit Universitatea din București, iar in timpul războiului a fost medic militar.

Apoi, am trecut și nu repede prin sala unde este expusă copia Columnei lui Traian. Interesant. Am atașat câteva fotografii în care este cumva justificată decizia autorităților române de a comanda o copie în Italia. 14 vagoane au ajuns în România în 1967. Nu se văd prea bine fotografiile, dar este de apreciat decizia autorităților de a face publică motivele pentru care au decis să comande o copie a Columnei lui Traian.

Și am ajuns în sala tezaurului. Vedeta muzeului, din punctul meu de vedere. Tezaurul României. Am admirat minute în șir brățările dacice, cât și celelalte exponate din aur și argint care pur și simplu m-au lăsat cu gura căscată. Am putut fotografia, dar nu cu bliț. Ce am mai vizitat? Istoria pașaportului românesc, muzeul jucăriilor, muzeul de ceramică. Dacă am uitat ceva, să-mi fie iertat! Există toaletă și magazin pentru magneți, chestii socoteli. În Muzeul Național al României pasionații pot sta cu orele. Au de ce. Noi am vizitat 1 oră și 40 minute. Îndeajuns, zic.  

Pentru Palatul Parlamentului am sunat cu o zi înainte, Vineri pentru Sâmbătă, la numerele de telefon 0733558103 și 0733558102 înscriindu-mă pe lista de rezervări cu acces la 13.30. Trebuie insistat. După vreo zece minute de sunat mi-a răspuns o grețoasă... pardon, o funcționară a statului. Intrarea se face pe partea parcului Izvor. Au parcare în incintă, dar noi nu am văzut-o. Am parcat pe o stradă laterală, la vreo 500 m distanță. Am fost admonestat de consoartă. Cică am îmbătrânit și nu mai văd.

Biletele le-am cumpărat de la intrare, fiind ghidați de afișe pe hârtie scrise. Înăuntru o bună organizare. Două ghișee, unul pentru cei cu rezervări, unul pentru cei fără. Noi la cel cu. Funcționarul ne-a scanat buletinele cu privirea lui ageră, doar pentru a se convinge că le avem, ne-a dat un tichet și ne-a trimis către casă. 60 lei biletul plătit cu cardul. Exact la 13.30 a venit ghidul. Mă, paroliști! Grupurile intră la vizitare din 15 în 15 minute.

Ghidul ne-a făcut instructajul necesar gen Muzeul Cotroceni (cine a fost), să nu îndepartăm, să nu intrăm prin zone interzise, altele pentru securitate sporită, ca apoi să intrăm prin filtrul gen aeroport, cu scanare alea, alea.  Este voie cu sticle de apă, suc. După ce ni s-a dat o legitimație de vizitatori pe care am atârnat-o de gât, a început turul. Palatul Parlamentului este un gigant în sine, fiind a treia clădire din lume ca mărime, după Pentagon și o clădire din China nou construită. Vizita a pornit la nivel -2, traseul de vizitare urmând a fi până la parter, restul celor 10 etaje fiind nevizitabile. A durat cca o oră, am urcat 200 de scări, am mers 1 km și am acoperit 6% din clădire. De râs? Nu chiar. Sălile prin care ne-a dus ghidul au fost: Sala Drepturilor Omului, Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga, AI Cuza, Ion IC Brătianu, Take Ionescu, Sala Unirii, Salonul Brâncovenesc. Spectaculoase. Senzaționale. Mai ales Sala Unirii cu al ei covor de 2 tone strâns la perete.

Spun sincer că, fără să vreau, mi-a trecut prin cap întrebarea: oare a meritat construcția? Cultural, după atâția ani, poate că da. Dar, dar..., fiecare să judece pentru el. Nu vreau să amestec lucrurile.  Am ieșit din clădire fascinat, dar totuși bulversat, impresionat, dar cu multe semne de întrebare. Vă las cu fotografiile.

---

VIZUALIZĂRI: 201 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI