Îl cheamă Lucca – și m-a fascinat!

TIPĂREȘTE

Prima întâlnire cu Lucca a fost în a treia zi de” pelerinaj toscan” - după amiaza. Cum nu eram de-ai locului, n-am avut voie cu mașina în urbea centrală, delimitată de restul așezării printr-un zid. Cu toate că era o zi din mijlocul săptămânii, parcările din jur erau pline, așa că am aplicat planul B – parcarea pe o străduță laterală, ceva mai departe de zidul cetății… Chiar și cu acest neajuns, după ce-am văzut o dată Lucca, am mai vrut! Așa că ne-am întors în altă zi mai pe seară, când se aprindeau luminile în lampadare și lumea ieșise la promenadă - să-i asculte pe muzicanții postați prin piețe și locuri publice… și nu doar pentru asta…

Dar să încep cu începutul.

Îmi făcusem eu ceva teme de acasă, dar știți cum este, la fața locului parcă pare altfel. Veneam după o dimineață petrecută dezamăgitor, care ne cam pleoștise, așa că eram cu nivelul așteptărilor scăzut, dar nu într-atâta cât să avem nevoie de vreo perfuzie… Când am dat cu ochii de peluza aia verde din afara zidului, dar și de zid, parcă mi-a mai crescut serotonina din sânge…

Am trecut prin arcul porții din nord, Santa Maria, și am ajuns în piața cu același nume. Hîmm… nimic impresionant, mi-am zis. Niște clădiri care la prima vedere erau destul de comune, așezate în unghi, astfel încât să ne conducă înainte, spre o străduță îngustă, printre clădiri în culori gălbejite din care răzbate istoria… dar ia să vedem ce istorie!?

Despre originea orașului Lucca ar exista mai multe teorii, însă documentele oficiale și descoperirile arheologice datează din anul 180 î. Hr., când devine colonie latină. Numele Lucca ar proveni dintr-un cuvânt celtico-ligurian: „luk” sau pământ mlăștinos deși, aceeași rădăcină a lui Luk ar duce la cuvântul „lumină” ce indica o poiană în vegetație.

Suficient de important să fie ales de Cezar, Pompei și Crassus ca loc pentru nașterea Primului Triumvirat, Lucca rămâne cu moșteniri însemnate de pe urma romanilor, de care ne-am bucurat și noi: străzile centrului istoric Via Fillungo – Via Cenami (nord-sud) sau Via Santa Croce – Via Roma – Via San Paolino (est-vest), amfiteatrul, forul din actuala Piazza San Michele și nu în ultimul rând zidul – identitatea orașului - de peste 4 km lungime și cam 12 metri înălțime, înconjurat de o zonă verde de 75 de hectare.

Cu timpul, Lucca trece de la o stăpânire la alta, de la Regatul francilor la florentini, Imperiul lui Napoleon, burboni și austrieci, până când, în 1860 devine parte a Regatului Italiei. Orașul cade și se ridică după cum se perindă vremurile, astfel că o perioadă înfloritoare în care crește comerțul și producerea de mătăsuri este urmată de invazii și jafuri sau de asediul florentinilor, ca apoi să revină la prosperitate economică și o poziție centrală în Europa, datorită calității și frumuseții produselor sale.

Așa se face că în perioadele de înflorire s-au construit biserici (până au ajuns la nu mai puțin de 99) și turnuri și au fost realizate lucrări de urbanism precum construcția apeductului Nottolini sau plantarea copacilor pe zidurile cetății, schimbându-le scopul de apărare într-un parc al orașului. Primii copaci au fost plopii; astăzi exista 35 de specii diferite: platani, castani de cal, arțari, cedri, stejari.

Lucca este, de asemenea, locul de naștere al unor muzicieni și compozitori de talie mondială, inclusiv Luigi Boccherini, Giacomo Puccini și Alfredo Catalani.

Grație imensei moșteniri artistice și culturale pe care i-a lăsat-o istoria, astăzi Lucca trăiește în principal din turism și din măiestrie. Monumentele prețioase și zidurile perfect conservate, care dezvăluie trecutul său ca oraș important al Evului Mediu italian, fac din Lucca o destinație turistică renumită.

Cum pătrunsesem în această oază de cultură din nord, căutam să ajungem la unul dintre turnurile renumite ale orașului, dar ne-a ieșit în cale Piazza dell’Anfiteatro (sau Piața Amfiteatru).

Ce vedem noi astăzi se datorează tot arhitectului Lorenzo Nottolini care, însărcinat să reconstruiască și să revigoreze piața bazată pe ruinele romane ale amfiteatrului, a reproiectat spațiul care a devenit un centru urban. Majoritatea clădirilor erau pe vremuri depozite folosite pentru a stoca praf de pușcă, sare și alte produse care acum sunt magazine, terase și cafenele.

Ca orice turist care ajunge aici, am intrat precum albinele într-un stup, pe unica intrare folosită - din cele patru aparținând structurii originale a amfiteatrului. Deși era ceva agitație, nu se compara nici pe departe cu atmosfera pe care am întâlnit-o la următoarea vizită, mai pe seară. Terasele și magazinele ne provocau să rămânem, dar noi aveam o idee, dar fixă - am plecat să căutăm turnul.

Dacă vă imaginați că este vorba despre renumitul Torre Guinigi, să știți că nu-i așa. Sigur că eram curioși să vedem simbolul inconfundabil al Luccăi, ajuns faimos pentru că pe el cresc stejari vechi de sute de ani. Mărturie a vechimii lor stă o imagine din secolul al XV-lea, din Cronicile lui Giovanni Sercambi. Dar cum poți să vezi Torre Guinigi în toată splendoarea lui? Privindu-l de departe, nu? Așa că am luat în serios recomandarea pe care o citisem și anume să ne urcăm în Torre delle Ore (sau Torre dell'Orologio) ca să-l vedem. De la Piazza dell’Anfiteatro până la turnul cu ceas ai doar câțiva pași, dar cum stă așa înghesuit printre case pe Via Fillungo, poți să-l ratezi.

Torre delle Ore se vizitează doar din martie până în octombrie, iar programul este foarte variabil (de la ora 9.30 la 17.30 - 19.30, în funcție de luna în care ajungi). Dacă te interesează o combinație, există un bilet Torre delle Ore + Grădina Botanică (la preț de 9 euro). Pe noi nu ne-a interesat. Duduița care stătea ghemuită pe un scaun la baza scării, imediat lângă intrare, ne-a ușurat de 4 euroi de căciulă (3 euro plătesc doar cei care sunt copii, studenți sau seniori peste 65 ani) și nu s-a sinchisit să ne îndrume pentru că drumul era doar unul singur – în sus.

Dar ca să ajungem acolo, n-am urcat decât fro 207 trepte pe scara de lemn, cea originală, strâns construită pe lângă pereții pătrățoși ai turnului înalt de 50 m. Vorba aceea: nu fumez, nu mă droghez, da’ la vârsta mea obțin același efect doar când mă ridic brusc în picioare :D Cu limba cravată și pulsul în tâmplă, nici nu mi-a mai trecut prin cap să fac vreo poză… dar vă las una de pe net, să vă faceți o idee cam la ce cazne ne-am supus… de masochiști ce suntem! Sincer, nu mi-a părut rău de efortul depus, doar de caloriile pierdute :D.

În sfârșit, am ajuns în vârful acestei construcții medievale… ce perspectivă! Orașul se întinde la poalele munților profilați în plan secund, Turnul Guinigi se înalță mândru și elegant, iar ceva mai departe te ademenește Turnul-clopotniță al Catedralei San Martino – frumoasă arhitectură. Am stat acolo privind îndelung peste acoperișurile brun-roșcate. Dacă sunteți curioși, v-am lăsat un film și nește poze. După o vreme, când ne-am recăpătat suflul, ne-am îndreptat atenția către clopotele atârnate pe grinzile transversale din lemn, dar și către încâlceala de roti dințate a vechiului mecanism al ceasului - o piesă elvețiană instalată în turn din 1754, cu acționare manuală și care funcționează ca în prima zi. Astăzi” mecanismul” care bate ora exacta este digital. Singurul regret pe care l-am avut a fost acela că nu se poate vedea și girueta de fier care datează tot din 1754, întrucât aceasta este montată deasupra clopotniței.

Apoi a urmat coborârea… celor care sunt claustrofobi sau se știu cu orori de înălțimi, le recomand să-și ia o birra Moretti și să se uite la poze.

Ajunși iar pe sol, ne-a revenit cheful de bântuit pe străduțe și căutat obiectivele pe care tocmai le reperasem din turn. Ne-am îndreptat pașii către Catedrala San Martino (Duomo), o bijuterie neprețuită a orașului, din secolul al VIII-lea. Coloanele și arcele ei sculptate sunt un indiciu al comorilor din interior.

Am continuat până în Piazza del Giglio, numită așa după Teatro del Giglio, aflat aici. Se spune că teatrul a fost atât de faimos încât a concurat pentru supremație cu Teatro della Scala din Milano și San Carlo din Napoli. În centrul pieței se află monumentul lui Giuseppe Garibaldi creat în 1889 de sculptorul Urbano Lucchesi (autor responsabil de altfel și pentru bustul lui Giuseppe Mazzini – plasat pe o coloană din parcul aflat în zona bastionului San Regolo – și monumentul celor căzuți în luptele patriei - Monumento ai Caduti per la Patria din Piazza XX Septembre).

Urcatul și coborâtul din turn dar și umblatul pe străduțe ne cam scăzuse glicemia și ne doream” să băgăm ceva la ghiozdan” , mai ales că trecuse mult de la ultima masa serioasă doar că, după cum știți, în Italia restaurantele au foarte bine stabilite programele în care servesc ceva de mâncare, dacă nu sunt închise de-a binelea. Mai aveam de așteptat cel puțin vreo 45 de minute, așa că n-am avut decât să mergem mai departe, după ce am fost fliturisiți de la o mică terasă din apropierea monumentului celor căzuți în lupte – cam ca și noi... :)

Așa am ajuns în Piazza San Michele și aici am uitat de toată foamea și setea. Cine n-ar uita? Chiesa di San Michele in Foro este o piesă arhitecturală de excepție, poate cea mai frumoasă și mai atractivă din tot orașul. Datează în documentele istorice încă din secolul al XIII-lea, ca fiind de la început în for. Nu ne-am putut desprinde ușor de fațada ei impresionantă, cu sculpturi și incrustații dantelate, care arată măiestria și ingeniozitatea arhitecților vremii. În plus, turnul-clopotniță are o serie de ferestre frumoase și o arhitectură elegantă care contribuie la farmecul Chiesei di San Michele. Niciun turist n-ar trebui să rateze această atracție.

Am lăsat în urmă o mică gelaterie, deși îmi luceau ochișorii la sortimentele din vitrină, ca să găsim ceva cum se cade de potolit foamea, apoi am revenit în vechiul for. Piața începuse să se dezmorțească, foșgăiala era în creștere, muzicanții își aranjau locul sau chiar unii începuseră să presteze pentru turiștii care se opreau să asculte sau să se amuze exersând câteva mișcări de dans. De altfel, este cunoscut faptul că orașul este gazda Lucca Summer Festival, probabil cel mai important festival de muzică din Italia. Prima ediție a acestuia a avut loc în 1998, când Bob Dylan, George Benson și Joe Cocker au participat la eveniment. În 2024 Lucca Summer Festival va avea loc în luna iunie, iar pe data de 09 iunie 2024 va concerta ED Sheeran.

Începea o altă viață, aceea de bună dispoziție și relaxare de la finalul unei zile pline, la o cină cu prietenii, acopaniată de un pahar de vin aromat, o viață plină de bucurie și farmec. Comersanții speculează și ei momentul, hotărâți să atragă clienții cu fel de fel de totemuri plasate la vedere. Este timpul tocmai bun să te afunzi din nou prin hățișul de străduțe înguste sau să te oprești în fața unei vitrine decorate drăguț ori poate să te lași purtat de undele parfumurilor fine ce răzbat din câte-o drogherie de nișă… iar pentru asta, a mertitat să ne întoarcem a doua oară în Lucca.

Desigur, n-aveam cum să părăsim Lucca înainte să facem o incursiune pe zid. Acolo ne-a atras apusul, dar am găsit peluze verzi, fântâni, băncuțe și mese, alei largi de alergare și bicicletă, dar și locuri de joacă în aer liber. Am găsit și apusul, în toată splendoarea lui! (P33, P34)

Dacă m-aș mai întoarce în Lucca? Oricând și mai ales în fapt de seară. Aș experimenta de fiecare dată intrarea prin altă poartă sau prin alt bastion, m-aș mai cățăra odată în turn, de data aceasta în Torre Guinigi, aș vizita casa-muzeu în care s-a născut faimosul Giacomo Puccini (și care era închisă - programul se terminase la 14:00), aș căsca gura pe la toate vitrinele și aș intra în toate prăvăliile cu obiecte din piele, artigianale, cu miros divin sau pur și simplu aș trândăvi la o terasă de pe undeva, privind la OMUL TRECĂTOR…

Web, va rog să postați: https://www.youtube.com/watch?v=elsh3J5lJ6g

---

VIZUALIZĂRI: 806 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI