Redescoperind Bucovina. Partea II

TIPĂREȘTE

„Bucovina este partea cea mai veche şi mai frumoasă a ţării noastre, raiul său, tărâmul presărat cu biserici şi mânăstiri zidite de luminaţii domni ai Moldovei” . Mihai Eminescu

Astăzi vom ajunge în colțul estic al elipsei imaginare care unește obiectivele bucovinene, și anume la Suceava.

Din Gura Humorului sunt vreo 35 km, pe care îi străbatem cât ai clipi din ochi, asta până să ne apropiem de capitala județeană, moment în care - evident - traficul se gâtuie. Cu chiu, cu vai ne prelingem spre centru, unde, având niște mici treburi, oprim pentru a le rezolva și a ne răcori cu un suc, căci deși e devreme, deja s-a făcut cald. Ocazie cu care remarc curățenia și aranjamentele florale plăcute ochiului.

Din puzderia de destinații turistice ale Sucevei, am selectat doar două, relativ apropiate una de cealaltă. Pornim spre cea mai îndepărtată dintre ele.

Cetatea de Scaun a Sucevei, situată pe un platou la 70 m înălțime față de lunca în care se întinde orașul, ne întâmpină impecabil restaurată, în capătul unui drum ce urcă în pante lejere printr-o pădure umbroasă.

Lăsăm mașina în parcarea păzită de un ou încondeiat gigantic, traversăm esplanada mărginită de câteva magazine cu suvenire, chioșcuri și terase/cafenele, ca și de Muzeul Satului Bucovinean, și ne apropiem de balustrada care delimitează incinta.

Panorama ne încântă: văzut de aici, din fața cetății, orașul ni se așterne cuminte la picioare. Zidurile groase stau mărturie scopurilor defensive cu care a fost realizată această construcție ca parte a sistemului de fortificații ridicat, împreună cu Cetatea Scheia, din porunca lui Petru I Mușat, la finele secolului al XIV-lea, odată cu apariția pericolului otoman. Începând din 1388, Suceava a fost capitala Principatului Moldova, și până în 1565, când a fost mutată la Iași, domnitorii care s-au succedat la cârma țării au reparat și întreținut permanent cetatea, întărind-o continuu.

Mă bucur să văd un cârd de copii de grădiniță, mânați de la spate de două educatoare, care se îndreapta disciplinat spre casa de bilete. O excursie educativă, fără îndoială, deși nu pot să nu mă întreb ce vor ține minte micuții din această vizită. ????

Coborâm înapoi în oraș și urmăm un indicator anemic, plasat la o intersecție, spre o zonă din spatele unor blocuri noi. Unde, după ce izbutim să înghesuim Loganul, descoperim al doilea obiectiv de pe ordinea zilei, o premieră pentru noi.

Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou a fost construită între 1514-1522 pentru a servi drept catedrală mitropolitană după incendiul din 1513 care distrusese Biserica Mirăuți, ce îndeplinise acest rol până atunci. Lucrările au fost demarate în timpul domniei lui Bogdan III, fiul lui Ștefan cel Mare, și după moartea acestuia în 1517 au fost continuate de Ștefăniță Vodă. Mănăstirea are două hramuri: Sf Mare Mucenic Gheorghe și Sf Ioan cel Nou.

Când capitala s-a mutat la Iași, scaunul mitropolitan a fost păstrat la Suceava. În 1589 Petru Șchiopul a adus la mănăstire moaștele Sf Ioan cel Nou și a construit turnul clopotniță. După alipirea Bucovinei la Imperiul Habsburgic, mănăstirea a continuat să funcționeze ca metoc al Mitropoliei Moldove din Iași, adăpostind totodată o școală teologică și ateliere de caligrafie și gravură în lemn și metal.

Pătrunzând în icinta vastă, am dat de o mare de oameni - nu știu să fi fost vreo sărbătoare religioasă, așa că nu-mi explic. ???? Observ că ne aflăm într-un complex monahal dominat de Biserica Sf Gheorghe, monument inclus în lista patrimoniului cultural mondial UNESCO alături de alte șapte biserici pictate din nordul Moldovei.

Biserica se află în plin proces de restaurare, așa că mare lucru nu se vede din fațadă iar în interior nu se poate intra. Remarc totuși dimensiunile mari și trăsăturile arhitecturale asemănătoare cu cele ale Bisericii Înălțarea Domnului a Mănăstirii Neamț. Printre schele se întrezăresc fresce pictate în timpul domniei lui Petru Rareș.

Îmi îndrept atenția spre o clădire mult mai modestă ca mărime, dar cu picturi exterioare relativ bine conservate, denotând certe influențe renascentiste. Este eclesiarnița, construită între 16126-1629 din ordinul mitroplitului Anastasie Crimca cu rol de paraclis de iarnă.

Ușor dezamăgiți, nu zăbovim mult și ne îndreptăm spre următorrele două destinații.

Cea dintâi se găsește la cca. 15 km de Suceava și o aveam de mult pe lista mea.

Mănăstirea Dragomirna este așezată într-un cadru foarte pitoresc, înconjurată de păduri de brazi și livezi de meri. O alee lungă ne poartă spre turnul clopotniță impunător, intrarea în ansamblul monahal cu aspect de fortăreață, cu ziduri de 11 m grosime întărite cu contraforți, adăugate în 1627, în timpul domniei lui Miron Barnovschi.

Biserica mare, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, a fost ctitorită de mitropolitul Anastasie Crimca și logofătul Luca Stroici în 1602-1609 și mă uimește, cu toate că o văzusem în multe fotografii. Este grandioasă și zveltă, atingând 32 m în înălțime, dar reușește cumva, în ciuda disproporției față de lungimea de 35 m și lățimea de numai 9,5 m, să păstreze un aer de eleganță.

Fără a fi pictată în exterior, atrage prin modul artistic în care a fost prelucrată piatra cioplită și șlefuită din care au fost ridicați pilaștrii și prin brâul torsadă, o imitație de funie, element decorativ ajuns din Georgia și Armenia în Țara Românească în secolul al XVI-lea și preluat apoi de moldoveni. În schimb, chenarele care încadrează ferestrele și ușa, precum și arcurile în acoladă sunt de certă inspirație gotică.

Privirea este atrasă și de turla bogat sculptată, care anticipează broderia din piatră a Bisericii Trei Ierarhi din Iași.

Frescele interioare, zugrăvite de pictori formați la școala moldovenească tradițională, nu s-au păstrat decât în mică măsură, și restaurarea aș zice că nu s-a făcut cu prea mare pricepere. ???? Iconostasul este de dată foarte recentă (2003).

În ciuda acestui aspect, părăsim Dragomirna cu o impresie foarte plăcută: am vizitat un monument deosebit, foarte diferit de mănăstirile bucovinene pictate.

Următoarea oprire ne va readuce însă în acel punct al istoriei.

Mănăstirea Pătrăuți, situată la cca. 8 km de Dragomirna, în satul omonim, este cel mai vechi lăcaș ctitorit de Ștefan cel Mare păstrat până în zilele noastre. Din păcate, nu e semnalizat de niciun indicator, cu toate că este monument UNESCO.

Biserica cu hramul Înălțarea Sfintei Cruci datează din 1487, micul complex mai cuprinzând o clopotniță din lemn construită în 1725. Avem norocul de a fi zăriți de o măicuță tânără, care ne îndeamnă să împingem poarta pentru a intra în curte și se oferă să ne fie ghid.

Ne dă explicații amănunțite despre arhitectura micii biserici, care combină, la fel ca celelalte biserici bucovinene pictate, stilul bizantin cu cel muntenesc și cu elemente de sorginte gotică (ferestre înalte, ornamentate cu arcuri).

Pictura exterioară nu a supraviețuit decât în foarte mică măsură și numai pe un zid, dar frescele interioare prezintă câteva elemente demne de luat în seamă. Cer voie să fac două fotografii și o pun în dificultate pe măicuță; într-un târziu, acceptă.

În tabloul votiv, Sfântul Împărat Constantin cel Mare oferă biserica lui Iisus Hristos. În urma lui vin Ștefan cel Mare, fiul Bogdan, soața Maria Voichița și cele două fiice. Este singurul portret în care domnitorul moldovean este înfățișat cu barbă, în semn de doliu, ne spune măicuța, după moartea primul fiu, Alexandru, pictat inițial pe zidul bisericii, apoi șters și înlocuit cu Bogdan. Specialiștii consideră acest portret drept una dintre cele mai autentice reprezentări ale lui Ștefan cel Mare.

Unică în întreaga iconografie ortodoxă, fresca Cavalcada Sfintei Cruci prezintă armata de sfinți militari uciși în timpul persecuțiilor anticreștine. Conduși de Arhanghelul Mihail și împăratul Constantin cel Mare, ei formează o horă a rugăciunii. Experții au interpretat scena drept un strigăt prin care domnitorul Ștefan îi chema pe sfinți în ajutorul creștinilor în lupta împotriva păgânilor otomani.

În fine, o ultimă remarcă a măicuței ne face să îl privim cu mai multă atenție pe Mântuitorului răstignit, cu trupul aflat în mișcare, altă reprezentare neobișnuită a unei scene clasice din repertoriul religios.

Aflăm că mănăstirea a fost desființată în timpul ocupației habsburgice, fiind transformată în biserică parohială, recăpătându-și statutul monahal, cu cinci viețuitoare, abia în 2021.

Lăsăm un acatist și-i mulțumim din inimă ghidei noastre, care ne-a deschis ochii asupra micii bijuterii care este Mănăstirea Pătrăuți.

O altă nestemată de același gen dar mult mai cunoscută aveam să revedem după o zi, într-o nouă excursie frumoasă, de data aceasta pornind din Gura Humorului spre vest, cale de vreo 35 km.

Înainte de a ajunge la destinație am avut însă parte de o mare surpriză????: am oprit pe marginea drumului pentru a cumpăra gălbiori și din spatele curții ne-a ieșit în întâmpinare o tânără cu aspect exotic, care ne-a și vândut marfa. Era din Indonezia, după cum am aflat întrebând-o, însă vorbea foarte puțin românește, așa că mai mult n-am reușit să o tragem de limbă.

Cum o fi ajuns din Indonezia la Moldovița?!! ????

Mănăstirea Moldovița din satul Vatra Moldoviței, înălțată de Petru Rareș în anul 1532 pe locul unei vechi ctitorii a lui Alexandru cel Bun, prăbușită în timp, la poalele munților care despart Moldova de Transilvania, a îndeplinit nu numai un rol religios, ci și unul de supraveghere a hotarelor, dovada fiind zidul de incintă cu aspect de fortăreață cu turnuri de colț.

Era în jur de ora 10 dimineața și în curtea mare, plină de iarbă și tufișuri de trandafiri, găsim acea ambianță de liniște și smerenie pierdută la Voroneț...

Pictura, probabil opera lui Toma de la Suceava, cel care a zugrăvit și Humorul, a fost realizată în 1537. Dăm ocol în tihnă bisericii cu hramul Buna Vestire pentru a admira superba frescă de pe zidul sudic care înfățișează Asaltul Constantinopolului. Arhitectura este asemănătoare cu cea de la Humor, o altă ctitorie a lui Petru Rareș, fiind o continuare la scară mai mare a stilului consacrat în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, dar cu elemente ale goticului târziu care i-au făcut pe specialiști să avanseze ipoteza că la construcția sa au participat și meșteri pietrari din Transilvania.

Intrarea se face printr-un portal impunător având-o pictată pe timpan pe Maica Domnului cu pruncul. În spațiul central, opt arce frânte conferă eleganță și zveltețe bolții unde tronează Hristos Pantocrator. În registre bine delimitate, pictorii au redat cu măiestrie și har scene din viețile sfinților inspirate din Evanghelii.

În eclisiarnița străjuită de bustul lui Petru Rareș a fost amenajat un mic muzeu cu obiecte liturgice și icoane.

După această doză masivă de cultură, era necesară o mică destindere.

Huțu-uța cu Huțulca. Mocănița Moldovița, numită după huțuli, populația seminomadă originară din Carpații Orientali devenită majoritară în zonă începând cu anii 1700, parcurge 12 km pe șina cu ecartament îngust construită în 1888 de Louis Ortieb, un proprietar de gater din München, legând satul Vatra Moldoviței de Argel.

Vagoanele care transportau odinioară lemne din pădure până la gater îi poartă acum pe turiști de-a lungul malului râului Moldovița, înaintând paralel cu drumul județean 176. La punctul de plecare din gara care nu deservește decât acest trenuleț tras de o locomotivă cu aburi este amenajată o parcare cu terase unde poți să te răcorești cu o bere sau un suc sau să ronțăi câte ceva.

Orarul este postat pe site-ul https://mocanitamoldovita.com/, unde se pot face rezervări. Biletul costă 50 lei pentru adulți și 30 lei pentru copii. Chiar dacă plata nu se poate face online, ci doar în numerar înaintea excursiei, ești sfătuit să rezervi locurile, precizând ora pentru care optezi, ceea ce am și făcut, însă am constatat că majoritatea turiștilor s-au prezentat fără probleme la ghișeu fără îndeplinirea acestui ritual.

Vagoanele s-au umplut imediat, dar la scara celui cu numărul 5 mi-am regăsit, cu mare mândrie, numele scris cu majuscule! ????

Trenul pornește, strecurându-se printre casele localnicilor, pe care le poți atinge, practic, cu mâna. Multe clădiri au acoperișuri din lemn și apropierea de ele mi se pare o chestie periculoasă: este de ajuns o singură scânteie care să fie purtată de vânt și... ????Și ca pentru a-mi adeveri temerile, la întoarcere am zărit o casă cuprinsă de foc și am auzit sirenele pompierilor.

În fine, după ce trecem pe lângă mai multe depozite de lemne, spațiul se lărgește și peisajul devine încântător. Șoseaua ne însoțește tot drumul, ba pe dreapta, ba pe stânga, admirăm apele pârâului Rașca, un afluent al Moldoviței, dealurile împădurite, pășunile și casele răzlețite pe culmi domoale, mai schimbăm o vorbă-două cu vecinii. Toată lumea e fericită.

După o oră ajungem în satul Argel și locomotiva oprește scoțând un fum gros în spațiul amenajat ca restaurant în aer liber. Coborâm alături de toți ceilalți și studiem cu aplicație tăvile cu mâncare gătită (varză și fasole cu ciolan), dar și balmoșul și cărnurile preparate la grătar sub ochii pofticioșilor. Un cal așteaptă să fie încălecat pentru o scurtă ședință de echitație, dar nimeni nu se arată doritor

Preferăm cu toții să ne așezăm la mesele din lemn cu bănci din același material pentru a ne astâmpăra foamea și setea. Prețurile sunt măricele, dar mnah! ???? Copiii înfulecă și niscai dulciuri și după o oră locomotiva fluieră lung, îndemându-ne să ne îmbarcăm din nou în vagoane.

Cu burta plină și legănați de trenuleț, ne cam ia somnul. Plimbarea a fost plăcută dar trei ore parcă e cam mult. ????Apreciez însă inițiativa reluării funcționării trenului, ca și pe cea a sătenilor din Argel de a amenaja acel popas-restaurant, din care sper că scot un profit frumușel.

Am cam obosit și eu, și Adrian, așa că renunțăm la vizita la Muzeul Ouălor „Lucia Condrea” , pe care, dacă aș fi fost mai isteață, aș fi programat-o înaintea mănăstirii, căci timp am avut.

Revenim acasă, însă în ziua următoare ne vom îndrepta către un alt obiectiv UNESCO, ultimul pe care îl voi prezenta în acest review, deja prea lung.

Mănăstirea Arbore, cu hramul Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, a fost ridicată în 1502 de Luca Arbore, portarul Cetății Sucevei și omul de încredere al lui Ștefan cel Mare, ca paraclis și necropolă a familiei. Mormântul ctitorului este însă gol, căci Luca Arbore și-a găsit sfârșitul în 1523, acuzat de trădare și tăiat de securea călăului din ordinul lui Ștefăniță Vodă.

Și aici aici constat cu amărăciune că sfântul lăcaș, situat în mijlocul satului, nu e semnalizat așa cum se cuvine. Curtea, în schimb, e bine întreținută și o vacă paște iarba grasă.

Fiind ctitorie boierească, nu domnească, biserica nu are turlă, turnul clopotniță fiind adăugat în 1867. E o construcție din cărămidă și piatră de dimensiuni destul de reduse și bine proporționată. Spre vest, zidurile au fost prelungite cu cca. 2,5 m, pentru a se uni printr-o arcadă în partea superioară și a crea astfel un spațiu semideschis, element apărut pentru întâia oară în arhitectura moldovenească ce îi adaugă un plus de eleganță.

Pictura interioară și exterioară a fost executată în 1541 de o echipă de zugravi condusă de meșterul Dragosin, fiul preotului Coman din Iași, un laic care a introdus în imagini atitudini necanonice și elemente catolice, precum prezența lui Cristofor printre sfinții Martiri. Frescele exterioare s-au păstrat cu deteriorări pe fațada sudică și integral pe cea vestică, în rest fiind pierdute în urma campaniei purtate în 1538 de sultanul Suleiman Magnificul.

Chiar și așa, datorită culorilor vii, armonios îmbinate, ele sunt considerate capodopere ale artei medievale moldovenești.

Suntem singuri în biserică, așa că ne prelungim vizita pentru a admira în voie registrele populate de numeroase personaje și seriile de scene ilustrând Judecata de Apoi sau Asediul Constantinopolului.

O adevărată desfătare pentru ochi și suflet, revenită la statutul monahal în 2022, după o lungă perioadă de părăsire parțială și neglijare. Și drept dovadă, atașez un filmuleț preluat de pe Youtube.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 565 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI