Restaurant Rakar - deliciu absolut „in the middle of nowhere”

TIPĂREȘTE

Pe la sfârșitul lui martie am fost invitată la un eveniment profesional sponsorizat ce s-a desfășurat în Ljubljana. Așa cum se întâmplă în astfel de situații, alegerile le fac alții și câteodată le fac mult mai bine decât le-ai face tu în calitate de turist. Și pentru că am avut parte de câteva experiențe de excepție, și pentru că le consider abordabile din punct de vedere financiar (la o adică), vreau să vă împărtășesc câteva.

Am fost un grup de aproximativ 10 persoane, am zburat dis de dimineață Otopeni – Viena – Zagreb, cu Austrian Airlines. Niciun minut întârziere, totul țiplă. Din micuțul aeroport Franjo Tuđman ne-a preluat un microbuz care a avut misiunea de a ne transborda în Ljubljana (sunt cam 140 km pe autostradă, se parcurg în 1,5 ore), dar nu înainte de a poposi în satul Trebnje, la doar 25 km de capitala slovenă, unde organizatorii antamaseră pentru noi masa de prânz. Ne-a picat tare bine când am aflat, eram treziți cu noaptea-n cap, mâncaserăm mai mult nu, deci ne-am declarat cu toții lihniți și dornici să facem cunoștință cu bucătăria slovenă.

Restaurantul Rakar avea să fie gazda noastră; după o scurtă abatere de pe autostradă, l-am accesat la adresa din buletin – Gorenje Ponikve 8, Trebnje. Microbuzul s-a poziționat în parcarea spațioasă, noi am coborât, ne-am scuturat articulațiile înțepenite de atâta stat, ne-am bucurat de aerul proaspăt și nesperat de călduț și ne-am avântat către un fel de gang ce se făcea între 2 clădiri, una cu etaj și aspect modern (restaurantul), cealaltă mai rustică, din lemn, cu un singur nivel (hotelul). Trecând pe lângă intrarea spre camere, am remarcat semnul de 3* și ulterior am căutat hotelul pe platformele de specialitate; de exemplu, pe booking are nota 8,9 și o cameră dublă cu mic dejun inclus costă acum, în sezon, 100 euro (la vremea aceea, era 80 euro). Eu, una, l-am ținut minte; poate, cine știe?!...

Am înaintat pe lângă o mică terasă destinată cu siguranță fumăcioșilor (după scrumierele împrăștiate pe masă), intrarea în restaurant se face imediat după zona asta, în dreapta. În fața acesteia se mai află o terasă pe un ponton de lemn, la data vizitei noastre abia începea să fie amenajată, adică un nene meșterea ceva pe-acolo. Deocamdată erau doar vreo 2-3 mese din acelea rotunde, înalte, în jurul cărora poți ciuguli sau bea un pahar, în poziția numită „la varice” .

Înăuntru, în holul de la intrare, ne-au întâmpinat câteva sticle de vin aliniate frumos într-o casetă, în față se fac treptele către etaj, iar pe peretele lateral am remarcat o sumedenie de diplome, semn că locul a fost apreciat și premiat în repetate rânduri. Le vom studia îndeaproape mai târziu, acum eram preocupați să răspundem invitației unui ospătar jovial, de a pătrunde în încăperea principală și de a ne ocupa locurile la masa ce ne fusese rezervată.

Interiorul este cald, ordonat și proaspăt; cel puțin asta a fost prima mea impresie (și ultima). Mese acoperite cu fețe albe textile, impecabil apretate, scaune îmbrăcate în piele maro, iar ca pete de culoare – lalelele din văzuțe și tablourile de pe pereții alburii. Pe mese, fiecare loc era marcat corespunzător, fiind echipat cu tacâmuri, pahare și câte un șervet de bumbac frumos împăturit. Când am ajuns noi, o singură altă masă era ocupată, în curând am rămas singuri, dar asta nu spune nimic, căci ne aflam într-un interval orar cam anapoda, nici prânz – nici cină.

Nu ne-am așezat bine, că ospătarul cel jovial deja a început să desfacă ceva recipiente și să ne îmbie „de bun venit” : proseco sau rakia? Unii au zis proseco, alții rakia, însă o colegă mai puțin timidă a dat tonul: ce întrebare e asta?! ; și proseco, și rakia! Atât ne-a trebuit, că ăia de ceruseră una au dorit mintenaș s-o guste și pe-a doua! ???? Adevărul e că și acum salivez când îmi aduc aminte de rakia aia de pere... În plus, a părut să fie o mișcare bună, căci limbile prinseră subit a se dezlega, oboseala s-a topit ca prin farmec și, după câte o gură-două de licoare magică, deja nu mai eram simpli colegi care se-ntâlnesc din An în Paști, ci prieteni la cataramă!

Fumăcioșii au profitat de ocazie și și-au luat păhărelul afară, nefumăcioșii i-au urmat mai mult de drag de a se mișca și a sta în aer liber. Nenea ce butona terasa a cam strâmbat din nas (clar îl deranjam), dar n-a zis nimic, iar ospătarul s-a pliat rapid și ne-a furnizat platourile cu aperitive pe măsuța în jurul căreia ne strânseserăm cu toții.

Wow, mâncare!!! Și ce mâncare, cum arătau toate!... Un platou era cu chestii tradiționale, multe „porcării” , gen vreo două soiuri de prosciutto și ceva cârnăciori uscați, dar și brânzeturi locale; Doamne, cât de gustoase au fost! Pe urmă niște mini-sendvișuri calde, nici nu știu exact cu ce erau umplute, știu doar că s-au topit mintenaș. Și apoi chestii pe bază de pește și fructe de mare – delicioase și ele. A, uitai să vă spun că nu mâncarăm cu mâinile murdare, fuserăm în prealabil să le spălăm, toaletele sunt la demisol și au drept decorațiuni niște ghivece cu flori croșetate (foarte haioase).

După ce am dovedit aperitivul, ne-am mutat (totuși) înăuntru. Au început să curgă platourile, care mai de care mai îmbietoare; de fapt, nu știu prea bine ce am mâncat, dar încerc să reconstitui măcar cât de cât „scena crimei” : ceva fileuri de pește cu cartofi și lămâie, niște gogoșele gen gnochi cu bucățele de carne ușor afumată, totul garnisit cu o spumă (foarte bune), vită la tavă, porc cu ciuperci și sparanghel, salată. Asta în (foarte) mare! Tot ce rețin era că absolut toate ne-au plăcut, nimeni n-a avut nici cel mai mic reproș, doar „wow” și „mmm” se auzea. Evident, mâncarea bună se cere a fi stropită corespunzător. Vinul a curs în pahare fix cât a trebuit, poate un pic mai mult ????. Alb, roze sau roșu – fiecare cum a poftit – toate au fost de cea mai bună calitate.

Desertul a venit pe câte o farfurie-cupă și a constat în 3 prăjiturele: un fel de budincă fină de vanilie, un brownie cu mousse de ciocolată și un mic tiramisu reinterpretat. Mag-ni-fi-ce!

... Mai că nu ne-am fi dat duși, dar „șeful de trib” ne-a amintit că nu mai avem mult până la destinație, unde, peste doar 4-5 ore, vom mânca și vom bea din nou. Bine, fie!...

N-am idee cât a costat acest festin, săru’ mâna pentru el, am convingerea că va rămâne în memoria noastră multă vreme! Când ne-am urcat din nou în microbuz, eram deja alt grup decât cel ce coborâse cu 2 ceasuri în urmă – sudat și dornic de o nouă aventură! Și foarte vesel. Ce înseamnă un păhărel de rakia bună la momentul potrivit!...

***

Evident că nu m-a răbdat inima ulterior să nu sap un pic prin spațiul virtual... Restaurantul & hotelul Rakar sunt o înfloritoare afacere de familie condusă de somelierul-chef Boštjan Rakar și de soția sa, Tatjana, ce îmbină în mod optim resursele naturale ale zonei cu moștenirea gastronomică tradițională. Crezul artistului se poate enunța așa: „O masă bună nu trebuie doar să-ți umple stomacul, ci mai degrabă să te poarte într-o călătorie a simțurilor, trezindu-ți amintiri pe care le credeai uitate și în același timp conducându-te pe tărâmuri unde n-ai mai călcat nicicând.” Frumos, nu?! Și mai ales adevărat.

Că restaurantul se află în gloriosul ghid culinar Falstaff am văzut, diploma se află la loc de cinste, chiar la baza treptelor către etaj. Am văzut însă pretutindeni însemnul JRE și n-am știut ce înseamnă, șa că am săpat mi departe. JRE (prescurtarea de la Jeunes Restaurateures) este o asociație multinațională ce include tineri chefi (sub 45 de ani) ce au în comun pasiunea pentru mâncare și dorința de a-și împărtăși cunoștințele și talentul. Reunește peste 350 de restaurante și 160 de hoteluri din 15 țări. România este prezentă și ea; e drept, cu un singur reprezentant, restaurantul Baracca din Cluj-Napoca. Organizația promovează moștenirea gastronomică, sustenabilitatea, dar și inovația în bucătărie.

... A, și am mai aflat ceva (era de așteptat): Rakar are o colecție impresionantă de vinuri și o pivniță unde se organizează degustări. Să ne organizăm, zic!

Ireproșabile.

De-li-ciu absolut!

Într-un sătuc liniștit și pitoresc (cum mi s-a părut restul Sloveniei, atât cât am străbătut), la 25 km de capitala Ljubljana.

---

VIZUALIZĂRI: 534 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI