Să descoperim Insula Sal – Partea I-a

TIPĂREȘTE

Insula Sal, una din cele 10 insule locuite ale arhipelagului Republica Cabo Verde, nu este o insulă mare. Nu că celelalte insule ar fi mai mari. Dacă ar fi să fac un clasament al mărimii, cred că s-ar situa undeva pe la jumătate. Are o formă alungită, orientată de la nord la sud, cu o lungime de circa 30 km, și lățimea maximă de 12 km, în partea de nord.

Toate insulele, ca și cele din Arhipelagul Canarelor, sunt de origine vulcanică. Totuși, una singură, Ilha de Fogo, Insula Focului, din sudul arhipelagului, are un vulcan activ. Zona vulcanică a Insulei Sal este în partea nordică a acesteia. Cea mai mare parte a teritoriului acestei insule este un teren relativ plat, la altitudini ce nu depășesc câteva zeci de metri față de nivelul oceanului. Dar, în partea nordică, din acest plat se ridică un număr de forme de relief cu aspect conic, pe care ghidul nostru le consideră vulcani stinși. Înălțimea acestora este până în 405 m, înălțime atinsă de Monte Grande, undeva în nordul extrem al insulei. Nu am reușit să aflu când a avut loc ultima erupție pe insulă. Răspunsul, oarecum amuzant, a fost „înainte de descoperirea ei” . Reamintesc că arhipelagul a fost descoperit de portughezi la jumătatea secolului al XV-lea, până atunci nefiind locuit.

Insula, fiind așa mică și cu o suprafață preponderent deșertică, nu oferă prea multe atracții turistice. Totuși, în documentarea de acasă, găsisem 8 sau 10 obiective care să merite puțină atenție. Se punea problema să închiriem o mașină. Dar, conducătorii auto din grup nu au găsit ceva convenabil. Rămăsese să ne orientăm la fața locului.

Apoi, o problemă care mă chinuia de mult, cum ajungem noi de la aeroport la hotel, în miez de noapte, își găsește rezolvarea. În urma unei convorbiri telefonice cu reprezentanții hotelului, ni se recomandă o firmă cu care ei au o înțelegere în a organiza asemenea transporturi. Firma se dovedește a fi o agenție de turism, care, imediat ce o contactăm, ne propune și un tur al insulei, la un preț convenabil. Acceptăm imediat, și scăpăm de problema închirierii mașinii.

Și bine am făcut! Dacă am fi mers pe cont propriu, mai mult ca sigur, nu am fi ajuns la obiectivele vizate, nici cu ajutorul unui GPS. O bună parte din drumurile parcurse au fost drumuri de pământ, nesistematizate, nesemnalizate, mai mult ca sigur, fără un traseu stabil. Dacă nu erai unul din partea locului, greu te-ai fi descurcat. Interesant este faptul că, pe tot parcursul acestor drumuri, am mers în paralel, sau ne-am intersectat cu nenumărate alte vehicule pline, clar, cu turiști. Am ajuns la concluzia că toată lumea, indiferent de firma angajată, are același traseu.

În ziua și la ora stabilită, la intrarea în hotel se prezintă un microbuz de 15 + 1 locuri, noi fiind 6 persoane. Șoferul se prezintă, Ybson, și ne asigură că va fi și ghidul nostru. Apoi ne face o prezentare a insulelor ce compun arhipelagul, după care trece la obiectivele excursiei noastre. Cea mai mare parte a lor apăreau și în alegerile mele.

Înainte de a pleca, un cetățean ne oferă serviciile lui, urmând a fi fotograful nostru pe tot parcursul excursiei. Îl refuzăm politicos, fiecare dorind să-și facă propriile fotografii. Aveam să-l întâlnim ceva mai târziu, pe parcursul excursiei, însoțind un alt grup.

Pentru început, străbatem o zonă a orașului Santa Maria prin care nu mai fusesem, spre limita nordică a localității. Chiar dacă nu este așa „fățoasă” ca zona litoralului. nici aici orașul nu arată rău.

Părăsind localitatea, intrăm într-o zonă aridă, cu alură deșertică și teren destul de frământat. Abia după ce zăresc bazinele rectangulare de evaporare îmi dau seama că am ajuns la Salina de Santa Maria, una din cele două exploatări de sare de pe insulă. Ni se spune că terenul este la nivelul oceanului, iar apa din bazine provine, prin infiltrare, din acesta.

Chiar dacă sunt numai două exploatări, ghidul ne spune că dacă sapi câțiva metri oriunde pe insulă, dai de depozite de sare. Da aici vine și numele insulei. În plus, întreaga atmosferă este sărată. Orice lucru lăsat mai mult timp în această atmosferă se degradează. Ni se arată un material amorf care, pare-se, pe vremuri a fost o bucată de lemn. Aflăm că locuințele arată așa de bine pentru că trebuie zugrăvite odată la 3 – 4 ani.

Spuneam în articolul anterior că orașul Santa Maria s fost fondat în 1830 pentru a facilita producția de sare. În acea perioadă se obțineau până la 30.000 tone/an, cea mai mare cantitate fiind exportată în Brazilia. În 1887, când Brazilia a impus o taxă ridicată asupra sării importate pentru a-și proteja propria producție de sare, orașul a intrat într-un declin profund. Și-a mai revenit în 1920, când un investitor portughez a reluat producția de sare. În 1927, sarea a început să fie exportată în Congo Belgian, dar și acest export a fost oprit în 1961. Producția de sare a început să scadă și a fost oprită în 1984. Astăzi se obțin doar circa 15 tone/an, numai pentru necesități locale. Deși eram acolo într-o marți, zi lucrătoare, pe cele 69 de hectare ale exploatării nu am văzut nici un muncitor. Se pare că și forța de muncă în domeniu este o problemă, salariile fiind foarte mici, de circa 250 euro/lună.

Parcurgem salina de la nord la sud și ne angajăm pe unul din drumurile de pământ menționate anterior. În fapt, este o împletire de mai multe căi, pe o suprafață perfect plată, pe care fiecare circulă pe unde vrea. Există și o porțiune marcată, dar nimeni nu o folosește. În final, ajungem la un drum mai normal, care ne scoate la Kite Beach.

Insula Sal oferă posibilități nelimitate pentru a practica kitesurfing. Perioada optimă este între noiembrie și mai, când probabilitatea de vânt este cea mai mare. Kite Beach este unul din locurile renumite pentru acest sport. Din cauza adâncimii apei, nu este recomandat începătorilor. Totuși, un surfer renumit, născut pe insulă, Mitu Monteiro, de 4 ori vice-campion mondial, a deschis aici o școală. Se spune că oricine învață kitesurfing aici, îl poate practica în orice loc în lume. Tot aici se organizează diverse concursuri și campionate internaționale, dar, în ultimii ani activitatea aceasta a fost sistată din cauza pandemiei.

Petrecem aici câteva minute admirând îndemânarea sportivilor, și pornim mai departe. La un moment dat, trecem pe lângă un ansamblu de lucrări ce îmi pare cunoscut. Până pregătesc telefonul pentru poză, pierd momentul propice. Apoi, șoferul ne spune că este stația de epurare ape uzate provenite de la Santa Maria. Foarte ciudat amplasament, în mijloc de deșert, departe de ocean. Oare care este emisarul apelor epurate?

Ieșim, apoi, într-una din puținele șosele ca lumea din insulă, cea care leagă Santa Maria de capitală și trecem pe lângă o altă construcție izolată. Este vorba de o biserică. Acasă am aflat că se numește „Nossa Sennora de Fátima” . Oare ce enoriași ajung aici, la peste 4 km depărtare de Santa Maria și 2 k m de cel mai apropiat hotel?

Șoseaua, cu două benzi pe sens și spațiu verde pe mijloc, are un sens giratoriu la fiecare intersecție. Construcția centrală a acestora îmi pare foarte mare, aproximez la circa 50 m diametru. Pentru a fi mai vizibile, fiecare are în mijloc ceva care să atragă atenția. La unul din acestea remarc o serie de cactuși foarte înalți.

La un moment dat zărim, în stânga, Monte Leão. Este primul dintre vulcanii stinși întâlniți în excursie și, dacă nu mă înșel, cel mai sudic. Nu este foarte înalt, numai 165 m, dar este spectaculos prin poziția la malul mării. Îmi aduce aminte de „Messa Vouno” din Santorini.

După încă câțiva kilometri, ajungem în dreptul aeroportului. Este prima dată când îl vedem pe lumină. Nu este o clădire înaltă, are numai un etaj, dar se întinde destul de mult în lungime. Nici turnul de control nu este foarte înalt.

La capătul pistei începe orașul Espargos, capitala insulei. Nu intrăm în oraș, îl ocolim pe la sud și ne îndreptăm spre est pe o șosea cu două benzi, în stare – relativ - bună. Pe drum avem ocazia de a mai admira câteva „conuri vulcanice” . Ghidul ne spune că unul din ele, mai îndepărtat, este Monte Grande, cel mai înalt vârf de pe insulă, de 405 m. După mai puțin de 3 km, într-un loc fără nici un fel de indicatoare, părăsim șoseaua spre dreapta. Terenul pe care mergem numai drum nu se poate numi. Ajungând pe malul oceanului, remarc faptul că plajele largi, cu nisip gălbui și fin din sudul insulei, în nord sunt înlocuite cu plaje de pietriș și bolovăniș, de culoare neagră.

După câteva sute de metri pe malul oceanului, spre sud, ajungem la „Shark bay” . „Golful rechinilor” nu este chiar un golf, ci o porțiune de plajă rectilinie. Singurul indiciu că acolo este un obiectiv turistic este o baracă, nu foarte arătoasă, lângă care așteaptă mai mulți localnici pe post de ghizi. Imediat ce coborâm din microbuz, suntem luați în primire de unul din aceștia. Cine nu are de acasă încălțări speciale pentru plaje cu pietriș, primește o pereche, la un număr apropiat de cel solicitat. Ni se atrage atenția să călcăm cu atenție, în special în apă, existând pietre de diferite mărimi, unele mobile, ce pot favoriza accidente. Suntem, apoi, invitați să intrăm în ocean. Avansăm, cu greu, cam 30 – 40 m, până când apa ne ajunge pe la genunchi, unde ne adunăm în jurul ghidului local. Acesta agită în apă, ulterior avea să ne spună, o bucată de carne de pește. În curând avea să apară... rechinul. De fapt, sunt pui de rechini de maxim 50 – 60 cm lungime, care trăiesc în ape puțin adânci, pentru a nu fi mâncați de rudele mai mari. Sunt numiți „rechini lămâie” pentru că sunt galbeni pe partea inferioară. Este posibil, nu știu, pentru că nu le-am văzut decât spatele gri închis, spre negru. Nu suntem singurul grup, mai sunt alte două, fiecare cu ghidul lui. La un moment dat, ne unim cu un alt grup și avem parte de doi rechini. Ghidul ne spune că nu este recomandabil să îi hrănești, pentru că devin agresivi, în căutarea de mai multă mâncare. Altfel, nu sun periculoși. Dar, chiar și așa, nu este bine să încerci să îi atingi.

Încerc să fac câteva fotografii și filmulețe. Dar, oscilațiile continui ale oglinzii apei și fundalul cu pietre închise la culoare, dublate de strălucirea soarelui și aspectul rechinului îmi fac aproape imposibilă această intenție. Pentru filmulețul anexat, vă rog să aveți înțelegere și răbdare. Pentru fotografiile anexate am apelat la amabilitatea unui alt membru al grupului.

Când ne-am săturat de admirat rechinii, ne întoarcem pe mal. Drumul este parcă mai dificil decât la intrare. Toată distracția costă 3 euro de persoană, indiferent dacă ai închiriat sau nu papucii. A fost una din cele mai interesante etape ale excursiei.

Părăsind „Golful rechinilor” mergem pe așa zisul drum de la venire până la șoseaua părăsită mai devreme. Continuăm pe ea spre dreapta, și, după numai câteva minute ajungem la Pedra de Lume. Acesta este un sătuc pe malul oceanului, cu o populație, în anul 2010, puțin peste 300 de locuitori. Ghidul ne spune că aici au debarcat portughezii prima dată, atunci când au descoperit insula. Dar, oficial, satul este fondat în 1796, când, aici a început, pentru prima dată pe insulă, exploatarea sării.

În sat ne oprim, pentru câteva minute, la biserică. Ni se spune că este cea mai veche biserică de pe insulă. Acasă aveam să aflu că este închinată către „Nossa Senhora da Piedade” (eu am tradus „Maica Domnului cea Evlavioasă” ) și a fost construită în 1853 de un localnic, în memoria părinților săi. Petrecem câteva minute în biserică. Suntem impresionați de aspectul vechi și de simplitatea catolică a acesteia. Însă, sunt vizibile dovezile că biserica necesită lucrări de reparații.

Astăzi, „Pedra de Lume” este renumită pentru salina de aici. Această a doua sursă de sare de pe insulă este tot pe bază de iazuri de evaporare, numai că acestea sunt amplasate într-un larg crater vulcanic. Ghidul susține că acesta este cu 3 m sub nivelul oceanului, iar apa din bazine provine tot din infiltrații. Pentru a ajunge la „salină” trebuie să urcăm o porțiune de drum și, după ce plătim taxa de intrare trecem printr-un scurt tunel, realizat în 1804. Paralel cu drumul nostru observăm un șir de estacade, suporții unui teleferic care transporta sarea din crater la portul construit la ocean, în 1805. Construcția a fost realizată în 1921 de o firmă franceză, dar, fiind efectiv abandonată, lemnul arată încă, relativ, bine. Privind-o, Doina își aduce aminte de filmul „Zorba Grecul” .

Istoria salinei este similară cu cea a salinei de la Santa Maria. Și aici, producția de azi este foarte redusă, sarea obținută aici fiind folosită în industria cosmetică și proceduri medicale.

Accesul în salină costă 5 euro de persoană. După casa de bilete, trecem prin tunel și pătrundem în crater. Scopul vizitei noastre aici este să facem o scurtă baie în unul din bazinele salinei, amenajat ca piscină. Apa sărată de aici îmi aduce aminte de baia făcută în Marea Moartă. Numai că, de data asta, apa este mult prea rece pentru gustul meu și mă mulțumesc numai cu o baie până la brâu. După baie este recomandabil un duș cu apă dulce. Costă 1 euro de persoană. Pentru schimbarea costumelor de baie avem la dispoziție un vestiar, dar cam puțin mobilat.

Am ajuns cam la jumătatea excursiei și văd că articolul se cam întinde. Ajung la concluzia că este util să-l împart în două. Voi reveni cât de curând.

---

VIZUALIZĂRI: 1103 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI