Pentru prima dată la un restaurant cu stea Michelin - o experiență în sine!

TIPĂREȘTE

A vizita o regiune implică și a te introduce, măcar cât de cât, în tainele gastronomiei locale. Cel puțin în ceea ce ne privește. E de așteptat ca bucătăria istriană să se suprapună, în mare parte, peste familia mare și deosebit de apreciată (nu doar de noi) a bucătăriei mediteraneene; evident, multe ingrediente sunt produse local, ceea ce înseamnă un plus de prospețime și arome: pește și fructe de mare, vinuri și ulei de măsline, fructe și legume variate. Și încă ceva mai are Istria: trufe.

Am mâncat în multe locuri în Istria, despre câteva am amintit deja, despre altele (cele limitrofe micului camping de lux unde ne-am cazat în Rovinj) urmează. Azi o să vă descriu însă o experiență de excepție, aceea pe care am avut-o la un restaurant cu stea Michelin (primul din viața noastră și... să sperăm că nu și ultimul).

... Să ne întoarcem în timp la ultima zi plină a vacanței noastre, cea despre care v-am povestit recent. Colindaserăm toată ziua, încercând să recuperăm cât mai multe „restanțe” (deh! dacă ne-a plăcut ca ziua de dinainte să lenevim loco, la piscină și în jacuzzi!...) și chiar am reușit tot ce ne-am propus: Novigrad, Umag, Buje, Grožnjan, Motovun. Precum era și firesc, la un moment dat ni s-a făcut foame (eram în Grožnjan, țin minte) și chiar am vrut să ne oprim la singura terasă ce ne-a ieșit în cale, dar tocmai se pregăteau să închidă câteva ore, între prânz și cină. Pe urmă, în Motovun am zis că dacă tot am răbdat atât, măcar să terminăm cu vizitatul. Eu ochisem deja mâncătoriile cu view (spre vale și depărtările împădurite) de pe aleea pietonală dintre cele 2 rânduri de fortificații ale orașului, dar Tati s-a opus: „Las’, că știu eu un loc!” Am pufnit nervoasă (foamea mă face câteodată extrem de nervoasă!): ce loc o fi știind Tati?! doar nu e ca și cum ar mai fi fost vreodată pe-aici și știe el locuri?!...

Ne-am urcat în mașină și-am mers câțiva kilometri până când Tati a realizat că ne îndreptam fix în direcție inversă. Asta m-a făcut și mai nervoasă și-am indicat cu mâna spre restaurantul pe lângă care tocmai treceam: „Ăsta ce are de nu-i bun?!” Tati a tăcut suveran și-a întors mașina pe șosea. Atunci eram de-a dreptul furioasă, dar acum mă bucur că nu m-a luat în seamă...

Lansându-ne în direcția corectă, am străbătut o pădure și imediat am ajuns în sătucul Livade. Chiar în centru e un giratoriu cu un monument ciudat, numai de el nu-mi ardea; la plecare abia am oprit și-am cercetat, de-acum avizați deja: Livade și pădurea Motovun (cea traversată mai devreme) reprezintă una dintre cele mai mari zone din lume de unde se colectează delicioasele și prețioasele trufe de pământ. Iar monumentul fix asta vrea să reproducă, o trufă uriașă cioplită în piatră. Notorietatea provine din anul 1999, când un localnic pe nume Giancarlo Zigante, ajutat de cățelușa sa Diana, a scos la lumină în pădurea Motovun cea mai mare trufă albă din lume (1,31 kg) , record ce a fost înregistrat în Guinness Book.

La giratoriu, Tati a virat dreapta și-a oprit nu departe, în dreptul unei clădiri cu 2 niveluri; arăta bine, nu spectaculos. „Gata, aici e.” Am coborât și ne-am îndreptat spre poarta laterală, frumos împodobită, deasupra căreia scria „Restaurant Zigante Vinoteka” , iar dedesubt, mai mic, „tartuffi” . Lângă zidul clădirii, într-o casetă de sticlă, era listat meniul și alături, semnul de apreciere Michelin. Am priceput imediat că ne aflam în fața unei mâncătorii de fițe, singura problemă era că probabil n-aveau să ne primească fără rezervare, mai ales în halul în care arătam. Vă reamintesc că umblaserăm pe coclauri ore bune, era foarte cald, purtam pe tricouri urme suprapuse de sare (de la transpirație) și șlapi în picioare – parcă eram niște boschetari, în nici un caz asta nu era ținută de un restaurant Michelin!

Foamea a învins rușinea și am zis să încercăm totuși, așa că am pășit în curtea interioară. În stânga se făcea intrarea în clădire, în dreapta era o terasă acoperită, cu mese și scaune dichisite (genul de decor nu foarte sofisticat, dar de bun gust) și mai erau 2 terase mai mici sub cerul liber, una lângă șosea, alta mai în interior. Multe plante verzi în ghivece, o masă rotundă de piatră (cu siguranță, foarte veche), câteva damigene verzulii de sticlă și 2 amfore uriașe care încadrau intrarea în restaurantul propriu-zis. Un decor armonios, sofisticat în simplitatea lui.

Imediat s-a prezentat un chelner îmbrăcat la 4 ace și ne-a luat în primire. „Am vrea să mâncăm. Se poate?” „Aveți rezervare?” „Nu.” „Așteptați o clipă!” A revenit 30 de secunde mai târziu însoțit de cel care trebuie să fi fost șeful de sală; el ne-a preluat din acest punct. Ne-a indicat cele 2 terase descoperite (la cealaltă doar 2 mese erau ocupate, nu știu de ce n-a inclus-o și pe asta în ecuație, poate chiar nu ne-am fi potrivit în peisaj; în fine, nu contează): „Unde vreți să stați: acolo sau dincolo?” Zău de-mi pasă!...

Am ales la repezeală o masă de 2 persoane și imediat primul chelner (subalternul, cum ar veni) s-a repezit să ne-o pregătească: a șters masa și scaunele cu un fel de măturică, a aranjat față de masă și prosoape cu monogramă, mi-a tras scaunul să m-așez ????. Mă așezai și mă relaxai, bucuroasă că în curând vom mânca. Și vom bea (totodată, mi-era și o sete de zile mari!). Pentru început, îmi trântii geanta-poștaș din material textil (un semi-jaf, ce se cerea înlocuit la următoarea excursie – mă tot gândeam la asta de câteva zile) pe jos, lângă scaun. Chelnerul-subaltern observă și se prezentă mintenaș cu un scăunel: „Pentru poșeta doamnei!” Pe bune?! Ia-auzi, jafule, te-a făcut „poșetă” ! Păi nici nouă n-ai fost tu poșetă, ce să mai!...

Odată cu meniurile, am primit și întrebarea dacă dorim niște apă. O, da, desigur! Am primit 2 pahare și o sticlă de apă de 750 ml, din care ni s-a umplut cam câte o jumătate de pahar, pe urmă sticla a fost pusă într-o frapieră cu gheață, la oarece depărtare. Nașpa; păi ce am aici, în pahar, abia îmi ajunge pe-o măsea, v-am zis că mi-era sete! Dădurăm pe gât jumătățile de pahar și așteptarăm vreo 2 minute să vină băiatul să ni le reumple, ceea ce nu s-a întâmplat, așa că m-am deplasat și-am recuperat sticla de apă, pe care am dovedit-o mintenaș. (Ce față va face chelnerul nostru ulterior, când va fi descoperit sticla goală pe masă! „Să vă mai aduc una?!” Desigur, încă una, please!)

Oarecum hidratați, ne-am apucat de studiat meniul. Care nu-i deloc stufos, ba, din contră; 3 pagini format A5 (mici). Primele 2 pagini cuprind ofertele de așa-numit „meniu de degustare” – varianta cu carne sau vegetariană: 6 feluri 129,4 euro sau 4 feluri 97,55 euro. Erau disponibile și meniuri de vinuri „pereche” – 47,78 euro, respectiv 33,18 euro. Eram oarecum familiarizată cu conceptul, mi s-a întâmplat să fiu invitată de 2-3 ori pe la evenimentele noastre profesionale la restaurante de-astea cu meniu de degustare. Porțiile sunt mai mici decât o porție normală, desigur și fiecare vine însoțită de vinul potrivit. Fiță de fiță! Totuși, per total, tot mănânci (și bei) mult. Ceea ce din când în când e tolerabil, dar când se pune problema s-o faci pe banii tăi...

Noroc cu a treia pagină, unde avem așa: 3 variante aperitive reci, 6 calde, o supă, 5 feluri principale și 4 deserturi. Absolut de ajuns. Prețuri măricele, dar... să zicem că vom rămâne cu ambii rinichi la purtător. În fond, e restaurant Michelin, și Falstaff, și Gault&Millau! A, și uitai să precizez, dar cred c-ați înțeles: totul e cu trufe. Absolut totul, chiar și deserturile. Hmm, trebuie neapărat să încercăm ceva dulce cu trufe, nu întâlnești în fiecare zi așa ceva!... Dar până la desert, hai să ne decidem pentru câte o mâncare serioasă: „obrăjori” de vită istriană (250 kuna = 33,18 euro) și beefsteak (270 kuna = 35,84 euro), ambele cu garnitură de legume de sezon. Variațiuni pe aceeași temă, cum ar veni...

Am fot întrebați dacă mai dorim să bem și altceva în afară de apă. Tati-șofer n-avea voie alcool, în schimb, eu da, așa că am cerut un pahar de vin roșu. Chelnerul a fost amabil și m-a chestionat doar formal „de care?” ; văzându-mă încurcată, m-a rugat (!) să-i permit (!) să-mi sugereze el de care, adică nu știu ce soi local. Am aprobat pozitiv, zâmbind cu recunoștință????. 60 kuna = 8 euro bucata.

... A venit momentul vizitării toaletelor... Bănuiam că acestea se află în interior și Tati s-a dus primul să le descopere. A intrat pe o parte (prin restaurant) și a ieșit pe altă parte (prin hotel, că locul deține și câteva camere). Ajuns la masă, m-a sfătuit: „E mai aproape prin hotel, dar intră și tu pe aici, prin restaurant, să vezi cum e aranjat înăuntru!” Zis și făcut. Wow, într-adevăr, fain!... Văzându-mă cu ochii pe pereți și intuind adevăratul motiv al prezenței mele acolo, șeful de sală chemă un subaltern (altul): „Te rog, condu-o pe doamna la toaletă!” Măi, să fie!... Oi mai fi fost vreodată condusă la budă?! mă gândeam, cu Vasilică pe urmele mele... Fain și la budă; nu luai telefonul să pozez, dar credeți-mă pe cuvânt!

Primirăm imediat o nouă sticlă de apă (55 kuna = aproape 7 euro) și paharul meu de vin; gustai – demențial de bun! Nu exagerez, chiar unul din cele mai bune vinuri pe care le-am băut vreodată. Primirăm și câte o lingură (de argint, normal), ceea ce m-a mirat foarte: cum Dumnezeu o să mâncăm vita cu lingura?! În secunda 2 însă, chelnerul ne servi câte un platouaș, iar șeful de sală veni să ne explice: e un aperitiv din partea casei, conține aia și ailaltă, bon apetit! Erau 3 porții minuscule, genul gastronomic numit amuse bouche, cât să bagi o singură dată în gură adică. Nu mai știu exact ce și cum, mă uit în poze și recunosc un biscuițel mânjit cu o cremă de brânză, ceva expandat (?) și un bol cu suc proaspăt de legume – sigur conținea apio (tulpină de țelină), fenicul și... „doar o picătură de vodcă” , după cum ne explicase gazda noastră. Evident, le-am balotat încercând să prelungim momentul, cu ochii închiși, împărtășind fericirea papilelor noastre gustative!... De vis!

Deși nu folosiserăm lingura (ar fi trebuit să „întindem” cu ea de sucul ăla de legume?!), aceasta ne-a fost strânsă și înlocuită cu... altă lingură. Pe bune?! Și în secunda 3 primirăm, din nou din partea casei, însoțită de povestea de rigoare, câte o nouă porție-aperitiv. De data asta, era o bucată de brânză de capră ușor caramelizată, pusă pe un pat de piure de legume și acoperită cu ceva salsa de roșii. De-li-cios! I-am acordat și lingurii importanța cuvenită, să nu zică oamenii ăia că venim chiar de la stână și n-am mai văzut tacâmuri... În sfârșit, după asta ni se aduseră furculițe și cuțite.

Și veni și apogeul cinei, momentul când primirăm porțiile comandate! Ce să zic, arătau cam la fel, doar că bucata mea de cărniță trona peste ceva legume blanșate, iar a lui Tati peste ceva legume făcute piure (sau invers). Oricum, arătau și miroseau demențial. După ce chelnerul a așezat farfuriile pe masă, șeful de sală s-a prezentat cu kit-ul de ras trufe și ne-a acoperit porțiile cu fulgi de trufe din abundență. Un adevărat spectacol!

Păi să începem să mâncăm, zic!... Începurăm, însă în 2-3 minute veniră viespile, atrase probabil și ele de mirosurile apetisante. Mai apăruseră 2-3 mai devreme, însă le alungaserăm cu succes. De data asta, efectiv ne-au cotropit! Chelnerul, aflat de veghe nu departe, ne-a propus să ne mutăm înăuntru. „Doar mergeți și aduc eu totul!” Zis și făcut. Și luat de la capăt – curățat și aranjat masa, tras scaunul (mie), adus scăunel „pentru poșeta doamnei” ... Plus restul, mâncare, tacâmuri, pahare, tot. În sfârșit, am putut să ne bucurăm cu adevărat de regalul gastronomic! La fel ca la aperitive, am încercat să prelungim momentul cât mai mult, până am lăsat farfuriile cvasi-curate.

... Hotărâsem deja că finalul avea să fie apoteotic, deci hai să comandăm desert! Eu am ales înghețată cu trufe, Tati cheesecake cu trufe, ambele 95 kuna = 12 euro. Nu vă mai zic cum arătau (cheesecake-ul era o totală reinterpretare, cu 3 guguloaie mai mici și unul mai mare, învelit într-o crustă fină de ciocolată albă) și nici măcar cât de bune au fost; e de la sine înțeles. De văzut, o să vedeți în poze, dar cu gustatul n-am cum să vă ajut, aveți nevoie de multă imaginație!... (Sau să mergeți acolo, să vă convingeți????.)

La final, am mai primit ceva din partea casei, pe post de digestiv: câte un păhărel de Riga Black Balsam, un fel de lichior din afine și vin roșu cu anason (și alte condimente, cred) – o băutură locală, ce ne-a picat la marele fix (ulterior aveam să ne cumpărăm o sticlă pentru acasă din aeroportul din Zadar).

Nota de plată n-a fost ieftină, precum ne-am așteptat, ci a adunat 950 kuna = 126 euro. De departe cea mai scumpă masă a noastră din Croația; dar, având în vedere că mâncaserăm și cu mai puțin de 20 de euro... se compensează cumva????. Am plătit-o cu cardul și, având în vedere că includea deja o coperta de 35 kuna = 4,65 euro de persoană, n-am mai lăsat bacșiș. Poate că trebuia să lăsăm, ne-om fi zgârciomănit la final, însă asta a fost. Oricum, băieții s-au purtat impecabil până la final, ne-au condus cu zâmbetul pe buze și ne-au mulțumit că le-am trecut pragul.

Una peste alta... da, a fost o experiență pe cinste! Și-am ținut musai să v-o povestesc! Am fost noi un pic timorați la început, dar atmosfera prietenoasă ne-a făcut să ne relaxăm rapid. Și nici măcar n-am fost singurii „boschetari” ; când plecam, taman se înființaseră vreo 2 cupluri îmbrăcate tot „de scandal” , ca noi. Și tot fără rezervare.

De excepție! Totul se desfășoară după protocol, iar clientul chiar e „stăpânul” !

De ex-cep-ti-e!!!

Livade este un sat mic în inima peninsulei Istria. Este, în același timp, „capitala trufelor” istriene. Nu chiar la drumul mare, însă merită cu siguranță un mic ocol!

---

VIZUALIZĂRI: 1257 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI