La masă cu ursuleții de pluș într-un ambient cu iz interbelic

TIPĂREȘTE

Ne-a prins ora prânzului pe la jumătatea drumului spre casă și, știind cam ce vânturi băteau prin frigiderul de la domiciliu, am decis să poposim pe undeva să mâncăm. Tati mi-a făcut cu ochiul: „Te duc eu undeva, în Buzău!” și m-a dus în parcarea Hotelului Art; ne-am dezumflat rapid, în weekend restaurantul nu funcționează.

„Nu-i nimic! Activăm planul B!” Planul B însemnând Restaurantul Curtea Veche, aflat nu departe (oricum, în buricul centrului). Am remarcat încă din mașină terasa ocupată de mici iglu-uri, fiecare adăpostind câte o masă, citisem deja despre asemenea găselniță de pandemie, n-am avut ocazia s-o experimentez, urbea noastră n-a „fumat” încă așa ceva... Fiul meu mi-a povestit că la Cluj funcționează încă de toamna trecută și că ți s-ar pretinde un minim de consumație, altfel nu prea rentează să încălzească bombițele alea...

La prima vedere nu părea niciuna liberă, dar am zis să parcăm totuși și să ne încercăm norocul. Parcare dedicată nu există, am găsit și noi un locșor undeva, în lateral-stânga, pe o străduță. Când am ieșit din mașină, am constatat că fix în fața noastră se prezenta, sub umbra încă rară a unei sălcii, o mică terasă cu mese și scaune (goale; era destul de frig afară și chiar începuse să picure), iar dincolo de ea, o construcție aparent modestă, cu un singur nivel. Deasupra – firma pe care scria DACIA Romanian Dinning. „Hei, Tati, asta nu pare a fi o mâncătorie?! Ce-ar fi să aruncăm o privire?!”

Nici n-am apucat să deschidem ușa, un angajat dinăuntru a fost pe fază și ne-a luat-o înainte, întâmpinându-ne cu un zâmbet larg ce se ghicea sub masca de protecție: „Poftiți, poftiți!” „... Am vrea să mâncăm... Se poate?” „Cum să nu?! Luați loc unde doriți!” Aproape că nu ne venea să credem; la noi acasă iar se închiseseră cârciumile la interior și începuseră deja restricțiile de weekend. Aici, la Buzău, virusul părea ceva mai îndurător. Chiar și-așa, doar o masă era ocupată; bieții oameni!...

Ne-a cucerit din prima clipă ambientul cald și intim, un amestec fermecător de tradițional și modern! Pe pereții de cărămidă aparentă se etalau tablouri încadrate de rame somptuoase (la loc de cinste, portretele Regelui Mihai și al Reginei Maria), candelabre bogate atârnă din tavan, din loc în loc sunt oglinzi de cristal, plante verzi agățătoare și copăcei în ghivece uriașe... Mesele erau toate gătite ca de gală, acoperite cu fețe albe scrobite, tacâmurile și paharele se odihneau pe șervețele negre, câte un trandafir criogenat, roșu ca sângele, înviora discret fiecare astfel de oază. Totul era un melanj îndrăzneț de forme și culori, predominând albul, negrul și auriul, cu „pete de culoare” roșii și verzi. Iar... la crème de la crème, ... desigur, ursuleții! Da, da, ați auzit bine! 1,2 sau chiar 3 urși mari, de pluș, stăteau cuminței pe scaune, la mese, așteptând viitorii clienți spre a socializa cu ei... Mi-a plăcut la nebunie ideea, m-a topit din start!

Am ales o masă de 4 persoane chiar lângă peretele-fereastră de lângă intrare și am ocupat 2 din cele 3 scaune rămase libere, alături de un urs albinos, cu fundiță cărămizie legată la gât. O domnișoară sprințară ne-a preluat imediat și pentru început ne-a aprovizionat cu câte un meniu, pe care ne-a lăsat câteva minute să-l studiem. Am remarcat că oferta nu era nici exagerat de largă, dar nici restrânsă, iar denumirile sugerau feluri românești reinterpretate, dar și preparate clasice internaționale, eventual cu o tușă personală. Totul grupat pe mai multe capitole: mic dejun, antreuri, salate, supe, feluri principale, garnituri, preparate vegetariene, deserturi. În dreptul fiecăruia sunt trecute gramajul și prețul, eventualii alergeni, iar dedesubt enumerate principalele ingrediente.

Aveam chef amândoi de o zeamă și ne-a atras atenția „ciorba cu pitușcă” , doar că habar n-aveam ce Dumnezeu o fi aia pitușcă?! Domnișoara ne-a lămurit: o tocătură tradițională buzoiană, cu boia iute; de fapt, a precizat, e o ciorbă cu perișoare un pic iuți, „foarte gustoasă” , a adăugat. (M-a mirat la momentul respectiv că-mi era străin termenul, mama fiind născută în Buzău și colindând toată copilăria mea plaiurile buzoiene; ulterior, am căutat pe net și am constatat că termenul pare să fie sinonim cu altul pe care-l știam foarte bine, cel de babic). În fine, am decis să încercăm fiecare câte o ciorbă de-asta cu pitușcă (20 lei porția). Pentru felul principal, eu am ales orez cu cârnați de Pleșcoi și roșii uscate (25 lei), iar Tati ceafă de porc mangalița la jar, cu legume la cuptor și sos de muștar (55 lei). Considerând că are prea puțini carbohidrați în farfurie, Tati a plusat și cu o turtă Dacia (4 lei).

„Stropeala” a constat în câte o berulă mică, fiecăruia după putință: fără alcool pentru șofer (8 lei) și normală pentru ne-șofer. Iubesc berea nefiltrată, iar domnișoara mi-a recomandat un sortiment pe care n-am avut ocazia să-l mai testez până acum, artizanal, produs la Cluj-Napoca, numit Țeapa lui Vlad (12 lei). (Avea să-mi placă, vi-l recomand la rându-mi și vă recomand și celelalte variante ale aceluiași brand, numit” Bârlog” .)

Următorul punct pe ordinea de zi a fost vizitarea toaletelor, pe care le-am găsit gătite la fel de somptuos, curate-lună și dotate cu toate cele necesare. Cu ocazia excursiei la budă, am putut înțelege mai bine că mâncătoria are de fapt mai multe încăperi ce comunică între ele și, pe lângă terasa din față, mai există încă una în curtea din spate. Am remarcat amănunte care altfel nu se puteau zări de la masa noastră, precum pianina și vechiul gramofon. Mi-au plăcut și mai mult interferențele dintre atmosfera pretențioasă de salon interbelic și cea jucăușă, imprimată de gașca de ursuleți de pluș...

Odată cu berulele brumate, am primit „ceva ca cadou” din partea casei; în cele 3 scobituri ale unui vas lunguieț de ardezie neagră, am descoperit o turtiță de unt frecat cu piper roșu măcinat, încă una de cremă de brânză cu ierburi și un pic de ulei aromatizat. Alături, chips-uri de pâine, unele de culoare normală, altele negre ca tăciunele; gazda noastră a zis că-s producție proprie, rezultate prin uscarea în cuptor a feliuțelor de baghetă stropite cu un pic de ulei de măsline. „Și cele negre de ce-s negre?” „Cerneală de sepie.” Ah.

Flămânzi cum eram și pofticioși cum suntem de fel, am savurat cu mare interes aperitivul, mai ales că a fost delicios! Nu după mult timp am primit bolurile cu ciorba aburindă; și da, perișoarele cu pitușcă ne plăcură tare, se combinară fain cu acreala borșului (și cu răceala berii). După un timp rezonabil a venit și restul. Felul meu m-a dezamăgit un pic, în sensul că mi-l imaginam altfel, cam ca niște cârnați suculenți pe pat de orez. În realitate, am primit un bol cu rizotto amestecat cu bucățele de cârnat și de roșii uscate, presărat cu parmezan ras; bun, nu zic nu, și foarte sățios. Dar am rămas cu gândul la cârnații picanți și treaba asta m-a împins spre noi căutări (dar asta e altă poveste și v-oi spune-o altădată...)

Farfuria lui Tati arăta însă într-un mare fel și s-a dovedit a fi o alegere inspirată și din punct de vedere gustativ. Fripturica era coafată de câteva dâre de sos delicios, de-o parte și de alta avea câte o grămăjoară de legume coapte și alta de murături colorate. Ambele preparate erau decorate cu câte o panseluță și la început am zâmbit în colțul gurii, dar pe urmă am aflat că florile acestea chiar sunt comestibile.

Nu suntem mari fani dulciuri, dar în ultima vreme văd că ne cam prostim... Ce-i drept, am dat de tot felul de tentații... De data asta ne-a făcut cu ochiul prăjitura numită Inima Reginei Maria (22 lei), pe care am ales s-o șeruim, desigur. Wow, ce aspect!... Vreo 2 sau 3 feluri de mousse de ciocolată suprapuse, decupate în formă de inimă, acoperite cu o glazură lucioasă roșie, peste care se zbenguiau câteva firicele de foiță de aur și, în vârf, trona un bănuț de ciocolată imprimat cu logo-ul restaurantului. De jur împrejur, pe farfurie, soldații credincioși ai Reginei: o boabă de zmeură, câteva afine și un ciorchine de coacăze roșii. Dar ce gust!... Mi-a fost teamă că o să mi se aplece de la atâta ciocolată, dar chiar mi-a plăcut mult, iar jumătate de porție a fost exact cât trebuie (pentru mine, cel puțin).

Nota am plătit-o cu cardul și, la plecare, am primit câte o bomboană de ciocolată ambalată, din partea casei. Ne-am luat rămas-bun de la gazde, promițându-le că vom reveni cât de curând.

Și, cum drumurile noastre trec adesea prin târgul Buzăului, aveam să ne ținem de cuvânt mai repede decât am fi crezut, după doar 4 săptămâni. Tot pe la vreun prânz nimerirăm... Și pe aceeași domnișoară drăguță. Și am stat la aceeași masă, cu același ursuleț!

De data asta am luat doar câte un fel: eu, raviolli de casă cu spanac și ricotta (20 lei), iar Tati, pulpă de rață confiată cu cremă trufată de mămăligă și varză roșie (45 lei). De băut, Țeapa lui Vlad, desigur ???? și o apă minerală mare (10 lei). Am urmat aproximativ același ritual: vizitat toalete, pozat (nu mă pot abține), am primit același aperitiv din partea casei, pe care l-am savurat cu aceeași plăcere ca prima dată.

În ceea ce privește „mâncarea adevărată” , recunosc că porția mea a fost cam mică, am pus-o lejer pe-o măsea (foarte gustoasă, dealtfel). Noroc cu cealaltă, din care Tati mi-a dat și mie cu generozitate. Ce-i drept, el a primit 2 pulpe, cică au fost prea mici și una singură nu se încadra la gramaj. Cum au unii noroc, zău așa!... Cel mai mult mi-a plăcut varza, era demențial asezonată (cuișoare și încă ceva, n-am dibuit).

Am luat și acum desert, de data asta fiecare câte o porție. Tati, înghețată asortată (15 lei), iar eu, tăiței dulci cu înghețată (17 lei), al căror gust mi-a amintit de copilărie. Foarte, foarte bun totul! Am plătit tot cu cardul, iar am plecat cu câte o bomboană cadou. Și, desigur, iar am promis c-o să mai venim! ????...

***

Am fost foarte încântați de locul ăsta și prima, și a doua oară. De atmosfera interbelico-ludică, de decorațiuni (ah, ursuleții!), de servirea exemplară și extrem de prietenoasă, dar mai ales de preparatele frumos prezentate și gustoase.

N. B. Obișnuiesc să marchez pe harta Google locurile pe unde am fost pentru a le găsi mai ușor ulterior, virtual sau în realitate. Când am vrut să fac același lucru cu acest restaurant, am constatat că localizarea sa pe hartă este total greșită. Dacă veți dori să căutați DACIA Romanian Dinning pe GoogleMaps, îl veți găsi pe Str. Colonel Ion Buzoianu 95, la mai bine de 1 km de poziția lui adevărată. În realitate„adresa corectă este Str. Ion Buzoianu 9, în locul fostei Trattoria Il Padrino.

Sfârșit.

Servire promptă, prietenoasă, eficientă. Personal corect echipat conform cerințelor pandemice.

Preparate frumos prezentate, gustoase, mărimi și prețuri medii. Aperitiv din partea casei și o bomboană de ciocolată (bună) la plecare.

În centrul orașului Buzău.

---

VIZUALIZĂRI: 3166 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI