Cu „SĂNDEL” prin țărișoară (6)

TIPĂREȘTE

Time out

Bifând încă un punct din planul nostru de călătorie, ne-am pus în mișcare spre Anina unde plănuiam să stăm cam 3 zile la neamuri, să ne mai tragem sufletul după atâta alergătură ca să fim buni pentru un nou parcurs. Ajungem cam pe la ora 17.00, după ce am îndurat niște călduri insuportabile, rarele speranțe de răcorire, date de zonele împădurite pe unde am trecut fiind, repede înlăturate de soarele nemilos ce ne ardea pe platoul vestic al Parcului Național Semenic. Supliciul îndurat de căldura toridă ne este răsplătit de o casă primitoare și, foarte important, răcoroasă.

Despre Anina aș putea spune că este un fost oraș minier, acuma aproape mort, însă cu împrejurimi frumoase și cu ceva obiective de vizitat. Singurul obiectiv turistic din zonă, vizitat anul acesta a fost Lacul Buhui, Cascada Bigăr admirând-o în 2013 (vezi „Hodoronc- hodoronc, zdronga-zdronga”). Din păcate, una dintre dorințele noastre, excursia cu trenul (Semmeringul Bănățean) pe ruta Anina – Oravița nu s-a îndeplinit din motive de vreme rea. Ploaia și în special ceața din dimineața zilei de 21.09.15, ne-au stricat palnurile renunțând la drumeția propusă.

Frumoasa Dunăre albastră

Ca atare ne facem bagajele, urcăm în mașină și p-aci ți-e drumul spre Drobeta Turnu Severin, prin Oravița, Moldova Veche. Până la Oravița am avut zone cu ceață așa de densă, plus ploaia aferentă, că ne-am felicitat că am renunțat la călătoria cu trenul (n-am fi văzut mai nimic din peisajul înconjurător). Tentativa de a vizita teatrul vechi „Mihai Eminescu” din Oravița, primul teatru din România și sud-estul Europei, construit în stil baroc vienez între 1814-1817, a eșuat. La ora la care am ajuns noi în Oravița, luni dim. pe la 10.00, teatrul era închis.

Prin ploaia mocănescă ne îndreptăm spre Clisura Dunării. Și parcă citindu-ne dorința de a putea admira în voie mirificul peisaj al Dunării din această parte, ploaia s-a oprit. Zărim porțiuni din Dunăre undeva în dreapta noastră după localitatea Pojejena, însă frumusețea ei ni se arată cu adevărat după Coronini. Suntem în inima Clisurii Dunării, începutul ei fiind chiar de la intrarea fluviului în țară la Baziaș.

Noi fiind din Brăila și având Dunărea sub ochi tot timpul am putut face o comparație și am zis că acolo, în Clisură, îi mai frumoasă. Albastră ca-n valsul lui Johann Strauss (fiul), verde pe alocuri, curată, limpede, o întindere de apă ce cu adevărat te liniștește. Ne-am oprit de câteva ori pentru fotografii sau pentru a admira peisajul mirific, spectaculos. Pe malul sârbesc observăm localități, o șosea ce-și croiește calea printre stânci și multe tunele. Pe malul românesc te însoțesc o salbă de pensiuni, care de care mai „atractive” la preț și ofertă.

Mii de mii de ani Dunărea s-a bătut furioasă cu stâncile dure ale Cazanelor, iar războiul lor a luat tribut mii de vieți omenești și bunuri. Dunărea strânsă ca într-un corset de malurile stâncoase, îsi cată amu de drum liniștită, chiar și în zona Cazanelor, conștientă de forța dar și de frumusețea ei. Cele două baraje de la Porțile de Fier au liniștit fierberea de la Cazane, iar lacurile de acumulare formate sunt un loc de odihnă pentru ochi și suflet.

Ne oprim la mănăstirea Mraconia, lăcaș de cult construit pe un pinten de piatră în locul în care Dunărea are o lățime de doar 100 metri. Prima atestare a unei mănăstiri în această zonă, apare pe la mijlocul sec. XV, așezământ distrus la sfârșitul sec. XVIII (cca. 1790) în timpul războiului ruso-austro-turc. Este reconstruită în 1931, înghițită de apele lacului de acumulare Porțile de Fier 1, apoi refăcută după 1990. Cumpărăm de aici pliante (și pentru prieteni) și iconițe cu tradiționalul și ancestralul magnet.

Trecem peste viaductul Mraconia și facem un popas mai lung la chipul lui “Decebalus Rex”. Uriașa sculptură în granit te supune, te obligă să-ți pleci capul ca și cum acolo n-ar fi chipul rece de piatră al unui mare conducător, ci ar fi chiar Conducătorul de oști Decebal în persoană. Nu dimensiunile uriașe, care o fac a fi cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa, te copleșesc, ci chipul dur de om neînfricat și neînfrânt, să nu uităm că doar trădarea l-a înfrânt pe Decebal, ochii ce privesc în față dușmanul, buzele subțiri ce demonstrează o hotărâre de neclintit.

Pe malul Dunării te întâmpină persoane ce îți oferă excursii cu barca pe fluviu la prețuri atractive. Concurență mare. Rezistăm ispitei, motivațiile nu le înșir aici (e o portiță lăsată pentru o posibilă viitoare drumeție), de a face o plimbare în mirificul peisaj.

Trecem prin Orșova fluierând, o ploaie torențială împiedicându-ne să coborâm din mașină pentru a vedea câte ceva În Orșova am mai fost în secolul trecut, dar cine să mai țină minte ce-am văzut atunci!

Ne îndreptăm spre Drobeta Turnu Severin, încercând, din mers, să găsim o cazare. Încercările ne sunt răsplătite de un răspuns pozitiv de la pensiunea “Ambiental” (despre care voi scrie într-un review separat).

Căutând pensiunea, situată în zona centrală a orașului am remarcat faptul că străzile sunt drepte, perpendiculare una pe alta. Discutăm pe această temă cu gazda noastră care ne spune că nu-i de mirare, Drobeta antică fiind construită după planurile unui arhitect roman. Dealtfel, în timpul antichității romane, orașul a avut o dezvoltare rapidă, evoluând de la centru urban, al treilea în Dacia după Sarmizegetusa și Apullum, până la rangul de municipiu și apoi la cel de colonie. Ce însemna acest lucru? Faptul că locuitorii Drobetei antice aveau drepturi egale cu cetățenii Romei. Ceea ce nu-i cazul și în zilele noastre...

Plimbarea prin municipiu am făcut-o a doua zi dimineață, înainte de plecarea spre Pitești, limitându-se la Parcul Rozelor, portul turistic și Cetatea Medievală.

Ne-a plăcut parcul. Liniștit, curat. Zi autentică de toamnă, cer înorat, covor de frunze într-o paletă de culori minunată cum numai toamna poți întâlni, de la galben în toate nuanțele sale (pal, auriu, portocaliu) la ruginiu, verde pal, roșu sau brun-roșcat, culori de toamnă vii și proaspete.

Portul turistic? Ca și parcul: liniștit. Printre altele am remarcat un monument ridicat în memoria eroilor marinari căzuți în al doilea război mondial, un ponton și o placă comemorativă în memoria regelui Carol I, ce atestă faptul că aici la Drobeta, după o călătorie cu vaporul pe Dunăre, prințul (la acea vreme) Carol a pășit pentru prima oară pe pământul Principatelor Române. În anul 2016 se vor împlini 150 de ani de la acest eveniment. Evenimentul care l-a marcat puternic pe principele Carol de Hohenzollern (să nu uităm declarația acestuia când a debarcat: “Punând piciorul pe acest pământ sacru, m-am şi făcut român”) s-a regăsit ulterior în dragostea lui pentru acest oraș. Numeroase realizări ale orașului: biserica Grecescu, calea ferată București – Craiova – Vârciorova (localitate aflată acum sub apele lacului de acumulare), bulevardul Carol I, ș. a., sunt legate de numele lui.

La Cetatea Medievală a Severinului se lucra cu spor pentru inaugurare (am aflat ulterior acest lucru). Probabil că pentru un astfel de eveniment s-o fi reparat și trotuarul adiacent și strada ce trece prin fața cetății.

În capitala Olteniei

Am plecat din Drobeta spre următoarea noastră haltă: Pitești cu o opire programată în Craiova. Niciunul dintre noi nu mai fusese în capitala Banilor Olteniei, a prazului și a lui Nea Mărin. Ba, dacă mă gândesc bine, acu’ vreo 30 - 35 de ani, am avut o delegație la Combinatul Chimic Ișalnița și atunci am văzut gara Craiovei și bineînțeles combinatul și cam atât.

Nu citisem nimic despre Craiova ca să ne facem o părere cât de cât cum ar arăta orașul. Așa că am parcat undeva chiar în zona centrală a orașului, aproape de biserica Madona Dudu (mare minune că am găsit un loc), și am pornit la pas să vedem cu ce ne poate impresiona.

Spațiul pietonal din centrul istoric, prospăt reabilitat, ne-a impresionat în mod deosebit prin atmosfera de epocă antebelică. Clădirile vechi (marea majoritate) ce au fost reparate și văruite îți încântă privirea, micile terase te îmbie la odihnă și o băutură rece, pavajul cu plăci de granit te îndeamnă la mers fără teama de a da în gropi, mobilierul stradal și felinarele cu design de epocă, băncile ce te cheamă la repaus, statuile, fântânile arteziene sunt toate parte a unei strădanii a edililor orașului de a atrage turiștii și locuitorii urbei. Bravo!

Ne bucurăm de priveliște și step by step ajungem în fața peretelui unei clădiri având pictat, pe toată suprafața sa, un tablou reprezentând o scenă de epocă cu o stradă din această zonă.

O întâlnire surprinzătoare cu un meșteșugar care vindea mături din paie. Le purta pe umăr și-și făcea reclamă încercând să vândă câteva. Imaginea asta ne-a emoționat și am vrut să-i dăm omului niște bani. Însă fiindu-ne jenă să-l tratăm ca pe un cerșetor, am cumpărat o măturică de haine, cu toate că nu ne trebuia. Cred că gestul nostru i-a respectat munca și demnitatea de om.

Am remarcat, ca un fapt pozitiv, faptul că principalele instituții ale Craiovei și județului Dolj, își au sediile în două clădiri monumente istorice, realizate la începutul sec. XX după planurile a doi mari arhitecți: Ion Mincu (clădirea Primăriei) și Ion Antonescu (clădirea Prefecturii și a Consiliului Județean). Voi mai aminti aici, dintre clădirile văzute de noi, clădirea Universității din Craiova, edificiu monumental realizat la sfârșitul sec. XIX.

Lunga noastră plimbare prin zona centrală a Craiovei ne-a purtat pașii și pe lângă „Casa de la Răscruci”, apoi, vis-à-vis de această clădire, am admirat moderna construcție a Teatrului Național „Marin Sorescu”. Ca instituție artistică teatrul din Craiova, înființat la mijlocul sec. XIX, a funcționat de-a lungul timpului cu toate vicisitudinile vremurilor. Un moment important pentru teatru a fost la 100 de ani după înființarea sa când aici au venit să joace actorii generației de aur, atunci proaspăt absolvenți ai IATC-ului.

Ajungem în fața Primăriei și privim câteva aranjamente florale decorative interesante realizate sub forma unor instrumente muzicale (de fapt în carcasele unor instrumente muzicale: violoncel, contrabas, ș. a.), fântână ornamentală în stil rustic sau ghivece de diverse forme. Intrăm în localul Primăriei și, cu permisiunea personalului ce asigura paza edificiului, facem câteva fotografii în sala de consiliu.

Traversăm strada și ajungem în piața din fața clădirii Instituției Prefecturii. Cum ziceam clădire monumentală, frumoasă, edificiu important al municipiului. Parcul de lângă piață, Parcul Prefecturii, ne oferă câteva momente de liniște, răcoare și plăcerea de a vedea niște alei îngrijite. Ne pare rău că nu este seară ca să vedem fântâna muzicală în toată splendoarea ei, obiectiv tare lăudat de locuitorii urbei. Poate altădată! Ne prezentăm omagiul nostru celui mai de seamă oltean (a mai fost unul dar...) Mihai Viteazul, voievodul ce a avut inima cât o țară și intrăm puțin în biserica din parc, având hramul Sfânta Treime. Ieșirea pe sub porticul bisericii ne duce în fața statuii regelui Carol I, în fața căruia ne înclinăm cu respectul cuvenit, a Colegiului Național Carol I și teatrului liric Elena Teodorini. Clădirea care adăpostește cele două instituții, cu fațada sa cam șifonată (ca să nu zic coșcovită rău), arată interesul de care se bucură educația și cultura în România. Vorba marelui actor C. Tănase: „nu-s bani” (pentru așa ceva).

Și uite așa, mai pe la soare, mai pe la umbră, ajungem la locul unde am l-am parcat pe „Săndel”, ne urcăm în mașină și p-aci ți-e drumul spre Pitești.

Mergem acasă

Ajungem la Pitești spre seară și ne îndreptăm nerăbdători spre locul de odihnă în noaptea ce va urma. Nu vedem mai nimic din oraș și ajungem cu greu. „Ioana” s-a cam supărat pe noi și nu ne-a ajutat de loc în găsirea pensiunii “Avangarde” din cartierul Găvana.

A doua zi, 23 sept., dimineața, plecăm spre Târgoviște, unde facem o scurtă „vizită de lucru” și nu prea ne place ce vedem. Aici ne-am simțit cam ca la noi la Brăila: câte un gunoi aruncat pe ici pe colo, pavajul cam sfărâmat.

Așa că am plecat repede spre casă, încercând să ajungem înainte de căderea întunericului.

Cam asta a fost excursia din 2015.

Când am ajuns la finiș, acasă, am spus iarăși cu bucurie că frumoasă țară avem, însă și cu o undă de tristețe că nu se face mai mult pentru a scoate în evidență aceste minunății.

La final îi mulțumim lui Dumnezeu atât pentru că am reușit și în acest an să facem un traseu frumos cât și pentru că, în circulația asta nebună de pe drumurile noastre, ne-a ferit de evenimente rutiere neplăcute!

Și acum un P. S. (nu se putea fără el): acestea-s doar ep. 4, 5 și 6 din călătoriile noastre Cu „SĂNDEL” prin țărișoară, vor mai urma probabil si altele, dar nu vă fie teamă nu voi depăși nr. de episoade ale serialului „Tânăr și neliniștit”.

S-auzim de bine!

---

VIZUALIZĂRI: 1962 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI