Muzeul Marinei, Lisabona

TIPĂREȘTE

“Aşa cum Marea a făcut Portugalia” Această temă a unei conferinţe de la Academia Maritimă Portugheză despre care am citit întâmplător, a fost factorul hotărâtor care ne-a dus paşii spre intrarea în Muzeul Marinei din Lisabona. Sunt atâtea muzee interesante în acest oraş încât e greu să te hotărăşti doar la câteva. Dar Muzeul Marinei este o carte de identitate importantă a lusitanilor.

“Eroii Marii cântă în portugheză, va fi o nostalgie sau o provocare? ” se întreba la această conferinţă din 2017 monseniorul Manuel Clemente sau tot el, ”Marea a fost graniţa care ne-a făcut “, menţionând că “marea a fost o graniţă deschisă” şi aşa s-a format poporul portughez, prin contopirea civilizaţiei locale cu cele ale popoarelor mediteraneene. Păi când biserica îşi spune cuvântul şi dă speranţe …. poţi da înapoi?! Deci spre Belem şi Museu da Marinha.

Cartierul Belem al Lisabonei este istorie pură pe milimetru pătrat. Tot ce este acolo, nou sau vechi, se leagă de istoria fabuloasă a Portugaliei. În incinta fostei Mânăstiri Jeronimos, o parte din spaţiu a fost cedat în 1962 pentru a găzdui un muzeu, Museu da Marinha, Muzeul Marinei. Este un muzeu deosebit, unul din cele mai mari din Europa pe acest palier. Pe bogăţia artefactelor pe care le adăposteşte şi din care ne arată şi nouă, vizitatorilor, o mică parte se împleteşte istoria Portugaliei, a Europei şi a unei mari părţi a lumii. Deţine în acest moment, conform informaţiilor afişate, peste 18000 de artefacte din care doar 2500 sunt expuse publicului. L-am vizitat şi noi anul acesta, puţin pe fugă căci am ajuns acolo după amiaza.

Expoziţia permanentă este singura prin care ne-am plimbat şi este destul de mare. Intrăm în muzeu prin uşa principală din partea de vest a Mânăstirii Jeronimos. Imediat în dreapta este biroul unde se plăteşte taxa de vizitare şi se obţin primele informaţii, inclusiv cele legate de fotografiat şi ghidaj. Apoi începem plimbarea prin multele săli şi printre exponatele aranjate pe colecţii ce se întrepătrund cumva prin poveştile lor.

De la intrare deja privirea este atrasă de uriaşa statuie din centrul camerei, cea a lui Infante Dom Henrique, arhitectul erei descoperirilor portugheze, căruia câteva secole mai târziu istoricii i-au zis Navigatorul, unul din copiii familiei domnitoare prin venele căruia curgea sânge portughez şi englez, în egală măsură. Dom Henrique - cum preferă portughezii să fie numit - sau Prinţul Henry a fost cel care a propovăduind credinţa creştină cu caravelele sale (o misiune a ordinului primilor cavaleri templieri), a prins gustul descoperirilor de noi ţinuturi, se spune că a fost cumva un pionier al Epocii Descoperirilor. A fost un vizionar care a îmbinat excelent comerţul cu ştiinţa, de fapt a folosit comerţul pentru a susţine expediţiile şi pregătirea marinarilor portughezi. Se spune că a înfiinţat chiar o şcoală de navigaţie în cel mai greu accesibil loc de pe mare, Capul Sf. Vincent, aproape de oraşul Sagres. Aici a adunat cartografi vestiţi, navigatori, astrologi, specialişti tehnici şi aici i-a învăţat pe marinari să întocmească primul jurnal de bord organizat, iniţial din povestirile zilelor şi trăirilor pe mare, apoi având misiunea de a completa datele după un tipic prestabilit. Din castelul şi şcoala lui D. Henrique nu au rămas decât ruinele în urma cutremurului din 1755. Statuia uriaşă din holul muzeului îl reprezintă aşa cum apare într-un adagiu la Cronica Guineei, acum aproape două secole, adică chipul şi pălăria cu boruri largi, cu o panglică atârnând după moda burgundă, alături de motto-ul cunoscut că-i aparţine "Talant de bien faire". Nu încercaţi să corectaţi folosind franceza mai modernă, este ad litteram aşa cum s-a găsit scris, alături de portret şi de emblema cu frunze de stejar. Dar spun unii, istoria nu este o ştiinţă exactă şi nimeni nu are certitudinea că acest chip îngrijit i-ar aparţine. Deocamdată însă D. Henrique aşa se prezintă….

De o parte şi alta acestei statui sunt reprezentările altor descoperitori, cei ai Capului Verde, Madeira, coastele Africii. Unii dintre ei au fost loiali lui D. Henrique şi i-au urmat dorinţele oricât de nebuneşti erau.

În spatele statuii lui D. Henrique se află o planisferă ce leagă toate cele patru colţuri ale lumii, realizată de lucrătorii muzeului atunci când acesta s-a mutat aici, în 1962. Scopul este de a informa asupra vastelor teritorii cucerite ori doar străbătute de marinarii portughezi şi de a arăta influenţa limbii şi culturii portugheze împrăştiate de ei, aşa cum dovedeşte placa de deasupra hărţii...

Geamul din dreapta a fost înlocuit cu un vitraliu triunghiular, impresionant, dedicat tot epocii descoperirilor portugheze.

În următorul spaţiu al muzeului ne aşteaptă istoria navigaţiei portugheze, unde sunt expuse câteva hărţi foarte vechi, panouri informale cu locurile descoperite, încercări nereuşite de a cuceri teritorii, evoluţia bărcilor şi instrumentarului în vechime. Sunt machete întregi şi secţionate reprezentând diferite tipuri de vase, inclusiv "caravelas", primele nave portugheze folosite iniţial de pescari dar şi de Vasco da Gama şi a căror dimensiune din ce în ce mai mare a fost finanţată de chiar D. Henrique. Aici am aflat că există o diferenţă între caravelele ce navigau pe apele în general liniştite ale Mediteranei şi celelalte caravele, cele care au fost modernizate pentru curenţii din oceane şi care în timp, au ajuns să navigheze cu succes chiar împotriva vânturilor puternice. Adică între "caravele latinas" simple şi "caravele redonda" cu mai multe vele şi capabile de a înfrunta vântul cu faţa. Apoi aflăm despre "galeon", vasele mari care au străbătut oceanele, corăbii imense folosite în scop militar şi comercial. Desigur că cele comerciale erau şi ele înarmate bine pentru protecţie.

Încet pătrundem în zona unde descoperim cum ştiinţa matematicii şi fizicii a ajutat navigatorii portughezi, cum întocmeau încă de acum câteva secole hărţi meteorologice, astrologice, hărţi ale curenţilor marini. Vedem diverse cutii cu Azimuthal Ace, mai evoluat sau nu, drapele, bombarde vechi, mobilier naval din ce s-a mai putut reconstitui de pe navele găsite de curând pe vechile rute de navigaţie şi care au stat pe fundul mărilor câteva secole. Un obiect metalic şi câţiva bănuţi castilieni au fost găsiţi într-o navă scufundată în sec. XVI pe coastele Namibiei şi ridicată abia în 2008. Se spune că valoarea comorilor descoperite anii trecuţi de Namibia se ridică la 70 milioane de euro, căci erau printre altele, bucăţi mari de aur şi argint pentru negustorii castilieni care plăteau marfa în avans!! Când am căutat să aflu mai multe despre comoară, ştirea era că sunt negocieri secrete între Namibia şi Portugalia! Păi normal la aşa valori.

Sunt expuse tapiţerii chiar din vremea lui Manuel I, sec. XVI cu teme legate de marile navigaţii portugheze. Manuel I a fost cel care a comandat în Flandra tapiţerii tematice legate de descoperirile portugheze şi de viaţa marinarilor, tapiţerii pe care le expunea în palatele sale. Acestea au ajuns chiar să creeze un curent cu temele lor, aşa cum aveam să aflăm citind panourile.

Dintre exponate, cel mai vechi este Sf. Raphael, statueta care se crede că a aparţinut navei Sf. Rafael - una din cele patru din expediţia spre India - navă comandată de fratele lui Vasco da Gama. Curios este că atunci când nava s-a scufundat, statueta a fost salvată de fratele lui da Gama şi a rămas mereu în preajma celebrului navigator, însoţindu-l pe acesta chiar la mormântul actual din Mânăstirea Jeronimus. În sec. XX cineva i-a despărţit totuşi, statueta a fost donată Muzeului Marinei.

Un alt exponat valoros, despre care nu ştiam înainte de a ajunge acolo şi care nu se regăseşte în alte muzee din câte ştiu, este perechea de globuri terestru-ceresc din sec. XVII, creaţia marelui cartograf olandez Blaeu. Interesantă redare astrologică pe un glob, căci cea terestră ne este cunoscută din şcoala primară. Aproape că nu observi diferenţele dintre cele două globuri dacă nu zăboveşti puţin şi nu priveşti cu atenţie.

Spuneam într-un articol mai vechi pe AFA că portughezii au un sentiment aparte pentru trecutul lor glorios şi important în globalizare, plus că încă speră…. Acest sentiment răzbate şi aici, în sala descoperirilor. Ei susţin prin exponate şi panouri că au fost cei care au deschis lumea. Ei au fost primii care au început expansiunea maritimă planetară, învingând teama de a pătrunde în oceanul întunecat cum numeau anticii Atlanticul. Descoperirile vor fi perioada cea mai emblematică din istoria Portugaliei căci reprezintă una din principalele contribuţii la naşterea lumii moderne, transformând oceanele în canale de comunicare. scrie undeva prin sală. Bineînţeles că figura centrală este Vasco da Gama, Diavolul, un personaj emblematic, un necunoscut care l-a înlăturat cumva pe harnicul Bartolomeu Diaz şi care a preluat prima expediţie de-a gata, devenind prin lăcomie, cruzime, diplomaţie, rafinament, curaj, un foarte bun colonizator în interesul Portugaliei. Aici expunerea este părtinitoare în ceea ce-l priveşte pe navigatorul da Gama, cred că multe naţii, în special cele africane, au o strângere de inimă privind panourile măreţe. E bine de citit şi o altfel de biografie despre acest navigator înainte de a vedea muzeul. Aici sunt expuse printre altele şi "padraõ" originale dar şi reconstituite, uriaşele cruci de piatră cu însemnele portugheze pe care marinarii le plantau pe zonele înalte pentru orientare şi marcarea cuceririlor teritoriale.

Un popas interesant unde majoritatea exponatelor se grupează în jurul pescuitului de cod, activitate începută încă din sec. XIV şi dusă până în sec. XX când normele internaţionale au limitat pescuitul codului, peştele emblematic al Portugaliei, "bacalhau", care se adună în principal din apele reci ale Atlanticului de nord. De la primele ambarcaţiuni folosite de pescarii sec. XIII - XIV până la navele moderne pe care şi-au distrus viaţa mulţi marinari-pescari, atraşi de ideea că sunt scutiţi de stagiul militar, colecţia pescuitului portughez este interesantă şi uneori dureroasă. Am văzut o hartă despre care povesteam în alt articol, acele însemnări Terra dos Bacalhaus, zonele atlantice de pescuit ale portughezilor din Evul Mediu, unde protecţia era acoperită de nave militare ale Angliei în urma unor acorduri scrise prin care ultimii primeau cantităţi uriaşe de sare marină. Pescuitul portughez atât de dezvoltat şi tradiţia lor în consumul cărnii acvatice nu este doar o simplă activitate, are susbtraturi greu de digerat uneori, gândind că folosirea peştelui în bucătăria portugheză se datorează nu doar poziţiei geografice ci şi regulilor dure impuse de biserică în Evul Mediu. O colecţie care mi-a dat mult de gândit dar şi de citit după vizita la muzeu!

Aici o parte din exponate se află chiar în incinta muzeului iar o alta, cele autentice, în mărime naturală sunt în pavilioane exterioare. Mai puţin interesantă pentru mine deşi prezintă vasele de război şi comerciale folosite de marina portugheză în acest secol deosebit. Am admirat totuşi hidroavionul Santa Cruz, cel care a reuşit traversarea Atlanticului de sud în zbor în 1922, după ce anterioarele Lusitania şi Patria au eşuat. Tot aici sunt machete de nave, armament, instrumente de navigat, uniforme, drapele, decoraţii, multe obiecte ce aparţin navigaţiei sec. XX.

Un loc interesant în care nu poţi decât să visezi cu ochii deschişi că duci o viaţă de regină. Este un spaţiu imens, asupra căruia am aruncat doar o privire pe fugă, se închidea dar... am orbit! Frumoasele fregate sau nave ce au aparţinut în special familiei regale strălucesc cu decoraţiile lor migăloase, cu capetele de dragoni, cu poveştile fascinante. Unele au făcut istorie. La următoarea vizită în Lisabona, voi poposi printre ele... şi voi visa frumos!!

La acest capitol e greu de descris ce vezi. Te întrebi, pe bune, unde este adevărul. Pentru că există şi multe legende pe lângă faptele reale şi pentru că sunt multe de spus despre navele ale căror machetă este expusă. De aceea mă voi limita la trei, istoria celorlalte se regăseşte des pe net căci sunt navele care au ajuns prima dată în India şi Africa. Macheta navei Sagres, nava şcoală a marinei portugheze este una cu multe poveşti. Am găsit scris în câteva locuri că ar fi o navă veche realizată după modelul navelor lui D. Henrique. Fals! Nava Sagres este un simbol creat de Portugalia prin capturarea unui vas german în anii 1920 cred şi pe care l-au rebotezat astfel. În timp au fost obligaţi să dea nava înapoi la nemţi. Anul acesta totuşi bătrâna nava fostă Sagres a revenit în Portugalia în cadrul unui parteneriat şi a arborat iarăşi simbolurile marinei portugheze, crucea Ordinului lui Hristos folosită de D. Henrique. Probabil că unii turişti au avut ocazia de a o vedea în porturile în care staţionează, este o navă de 90 m lungime cu trei catarge şi pânze, toate cu semnul crucii. Dar acum mai mult de un secol a existat o navă şcoală numita Sagres care a avut doar rolul de a instrui viitorii marinari ai Şcolii Navale şi care a fost numită Sagres în memoria lui D. Henrique.

Fregata D. Fernando II e Gloria, nava botezată astfel pentru că a fost construită în timpul reginei Maria a II-a a Portugaliei ce se numea Maria da Gloria iar Fernando era soţul ei, adică Ferdinand de Saxa Coburg-Gotha. Pe lângă faptul că este frumoasă, are şi un istoric aparte. A fost ultima fregată construită în India, lucrul a durat aproape zece ani dar în 1843 au reuşit să o lanseze la apă din Goa. După câteva drumuri bune, unele cu peripeţii, rămâne doar pentru practica elevilor Şcolii Navale apoi din 1938 este ancorată pe Tagus şi serveşte copiilor orfani instituţionalizaţi de marina portugheză. Un incendiu o distruge şi rămâne o epavă dar acel eveniment care a dat viaţă nouă Lisabonei şi Portugaliei, Expo 98 o readuce la viaţă după laborioase lucrări de refacere. Este expusă ca navă-muzeu, face plimbări pe Tagus şi se bucură de multă apreciere. Este vizitabilă ne-au spus cei de la muzeu, contra unei taxe suplimentare şi dacă treceţi podul 25 Aprilie sau cu ferry la Calcihas. Pentru noi n-a mai fost timp liber să ajungem acolo.

Cabinele regale ale iahtului Amelia IV sunt expuse în ultima sală a muzeului şi pot fi admirate printr-un geam protector, ceea ce face destul de dificil fotografiatul. Sau poate ai noroc ca vizitator să nimereşti momentul când se şterge praful şi să reuşeşti 2 - 3 cadre mai omeneşti! Iahtul Amelia IV a aparţinut regelui Carlos I timp de nouă ani şi a avut rolul dublu, atât pentru plimbarea familiei regale cât şi pentru cercetări oceanografice. Este iahtul care l-a transportat pe ultimul regele al Portugaliei, Manuel al II-lea, fiul lui Carlos, în Gibraltar atunci când revoluţia a abolit monarhia şi viaţa acestuia era în pericol. Noua conducere a ţării a schimbat numele vasului apoi, după un timp a dispărut din documentele navale de navigaţie.

Pancartele cu informaţii despre cuplu regal Carlos şi Amelie sunt destul de sumare. Unii turişti se minunau de eleganţa cabinelor regale. Însă din ce am citit şi din vizitele prin alte locuri, rezultă că au fost ultimii membri ai familiei regale portugheze care au făcut ceva pentru ţară. Despre Carlos am spus mai sus. Regina Amelie de Orleans s-a implicat în activităţi multiple în ţara pe care a ajuns să conducă alături de soţul ei regele. A înfiinţat spitale, farmacii, sanatorii, un institut pentru ajutorarea naufragiaţilor, o anexă a Institutului Pasteur şi alte sedii de binefacere. Într-un pliant pe care l-am găsit întâmplător la alt muzeu lusitan, sunt menţionate aceste activităţi în care s-a implicat, alături de însuşirea rapidă şi corectă a limbii portugheze.

Desigur că n-am amintit aici toate colecţiile muzeului prin care am trecut. Ele sunt mult mai numeroase, sunt vitrine cu obiecte mici gen decoraţii, medalii, grade ale mateloţilor şi ofiţerilor, portrete de navigatori ai epocii medievale şi moderne, biografii, documente şi manuale, vesela obişnuită a marinarilor dar şi vesela familiei regale, obiecte ce se spune că au aparţinut marilor navigatori, ancore, câteva altare mobile de pe corăbii precum cel ce a fost pe vasul Sf. Gabriel, una din cele patru caravele cu care a plecat Vasco da Gama spre Indii. Sunt multe exponate la care nu ne-am mai oprit, doar le-am văzut în treacăt.

Muzeul Marinei s-a născut dacă pot spune aşa încă din sec. XVIII, mai precis la 22 iulie 1863 când regele Luis I, pasionat de ştiinţă şi marină, semnează decretul de înfiinţare. Colecţiile de documente, hărţi, aparatură se strâng încet în sălile Şcolii Navale. Apoi datorită unor pasionaţi muzeul se extinde, capătă multe machete de bărci din toate timpurile, familia regală contribuie în continuare la îmbogăţirea lui chiar prin regele Carlos I, părintele oceanografiei portugheze şi soţia sa regina Amelia. Regele Carlos a fost un pasionat al studiului oceanelor şi a fost ajutat de chiar prinţul Albert I de Monaco cu care a fost bun prieten şi cel care a pus bazele acvariului monegasc devenit între timp institut de studii oceanografice. Carlos şi-a depăşit cu mult tatăl, pe regele Luis I, el a studiat viaţa acvatică până la moartea sa violentă în 1908. A fost în 12 expediţii de cercetare pe oceane şi a folosit mereu vasele ce purtau numele soţiei, regina Amelie şi chiar a fost sărbătorit acum 2 ani ca "Prinţul care visa pe fundul mării". Din patrimoniul şi sub administraţia Muzeului Marinei face parte şi Acvariul Vasco da Gama pe care din păcate nu am avut timp să-l vizităm la acest drum. Acvariul a fost creat în 1898 din dorinţa regelui Carlos I, ca o completare a Muzeului Marinei înfiinţat de tatăl său, regele Luis I. Carlos a cedat muzeului colecţia sa de exemplare rare adunate în expediţiile oceanografice, plus studiile, toate expuse şi azi. În 1949 îşi deschide porţie publicului larg cu denumirea de Muzeul Naval dar într-un spaţiu impropriu. Prin 1958 - 59 i se atribuie aripa vestică a Mânăstirii Jeronimos şi aici îşi deschide oficial porţile la 15 august 1962 sub primul lui nume, Museu da Marinha. Este un muzeu ce-şi începe povestea cu epoca marilor descoperiri geografice făcute de portughezi, de acei portughezi care sunt şi azi faima ţării. Nu se întâlnesc aici chiar toate numele celebre ale navigaţiei portugheze, doar aceia care au fost loiali până în ultima clipă a vieţii lor, regatului şi regilor. Că doar şi portughezii au un ADN orgolios, cu multe mutaţii celtice, maure….

Deschis zilnic între 10 - 18 şi iarna 10 -17, ultima intrare cu 30 minute înainte de închidere. Nu recomand să intraţi nici măcar cu o oră înainte de închidere, noi am stat trei ore şi am fost tot pe fugă. Este închis pe 1 ianuarie, duminica Paştelui Catolic, 1 mai şi 25 decembrie, aşa scrie pe site-ul lor. Preţurile şi condiţiile de vizitare este bine să fie citite pe pagina muzeului, sunt de obicei actualizate www.museu. marinha. pt Tot acolo sunt fotografii interesante şi alte informaţii care pot fi utile.

Dacă ajungeţi să vizitaţi Muzeul Marinei din Lisabona, cereţi ghizilor să vă spună câteva cuvinte şi despre activităţile colaterale. Sau cumpăraţi - nu este prea ieftin - unul din cd-urile cu muzica militară a formaţiei multi seculare a marinei militare. L-am vrut pe cel dedicat vizitei regelui Eduard al VII-lea al Angliei, unchiul Europei dar era epuizat (atât de mult ne-am lovit de numele acestui rege în Lisabona încât am avut curiozitatea de a-i citi biografia şi poveştile picante, merită).

Vizitarea Muzeului Marinei este cred eu, obligatorie pentru a înţelege mai multe despre falnicul popor portughez, despre trecutul lui incredibil, despre naţia tolerantă de astăzi:

“Eroii Mării cântă în portugheză, va fi o nostalgie sau o provocare? ”

Călătorii minunate să aveţi!

Vă rog să ataşaţi videoclipul Museu da Marinha, Belem, Lisboa.

Menţionez: Regulament AFA, cp. A, pct. 13/1

---

VIZUALIZĂRI: 1814 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI