Mănăstirea florilor tricolore : Sfântul Prooroc Ilie, din Toplița

TIPĂREȘTE

Mi se întâmplă deseori ca în preajma marilor sărbători creștine să rememorez drumuri și locuri legate în mod special de praznicele cu pricina. Amintirile, oricât de vechi ar fi, prind viață dintr-o dată și cuvintele par a se întrupa de la sine, încât găsesc ușor și folositor a le așterne pe hârtie, spre a fi împărtășite atât cu cei care au fost trecători ca și mine prin acele locuri, dar mai ales cu cei care n-au avut șansa să le cunoască și cărora poate le-ar fi de folos un nou reper pentru stabilirea viitoarei ținte de călătorie.

Foarte curând îl vom sărbători pe marele Prooroc Ilie Tesviteanul. Treisprezece așezăminte monahale (mănăstiri și schituri) din țara noastră poartă hramul biblicului profet. Am vizitat doar trei dintre acestea și nu cu ocazia hramului.

Tradiția spune că în ziua hramului spiritul persoanei prăznuite este mai receptiv la rugăciunile credincioșilor decât în celelalte zile, de aceea lăcașurile ce îi sunt închinate sunt copleșite de mulțimea pelerinilor care nădăjduiesc ca necazurile și durerile lor sufletești și trupești să se sfârșească la poarta sfintei mănăstiri.

Mie însă îmi place să am intimidate în rugăciune, să simt pacea dimprejur, s-o inspir prin toți porii și s-o transform în pacea sufletului meu. Îmi place să descopăr pe îndelete frumusețea locurilor, a sfântului lăcaș, a picturilor sacre și dacă se poate, a vorbelor calde și înțelepte ale vreunui duhovnic trăitor acolo. Simt atunci o împăcare cu mine însămi, o adâncă stare de liniște care mă hrănește îndestul cu energia vindecării, încât, oricât de deprimată aș fi, găsesc negreșit puterea de a-mi reface și a-mi împrospăta pofta de viață, elanul și entuziasmul trăirii de zi cu zi. Această atmosferă n-o pot savura decât atunci când sunt oameni puțini prin preajmă și când lucrurile par să fie desprinse dintr-o pictură cu natură statică, pierdute în spațiu și uitate de timp.

În astfel de împrejurări am ajuns într-un mijloc de august și la Mănăstirea Toplița, căci ea este subiectul acestei rememorări.

Era o zi plăcut însorită, nu excesiv de caldă, încât oboseala drumului destul de lung, pornit dimineața de la Mănăstirea Sihla, până la Piatra Neamț, cu popas la Mănăstirea Pângărați și apoi de-a lungul lacului Bicaz prin Bistricioara și Borsec pe DN15, printr-un peisaj demn de atenția pictorilor, a trecut cu totul neobservată. Într-un târziu, ne-am trezit în centrul municipiului Toplița, o zonă citadină delimitată de Mureș spre est și sud și de Pârâul Valea Topliței spre nord- vest. Am oprit într-o parcare din vecinătatea Primăriei și Casei de Cultură a Municipiului Toplița și am făcut un scurt popas la Centrul Național de Informare si Promovare Turistică din Toplita, aflat în același perimetru. Fiind în trecere, nu eram interesați de oferta turistică a zonei, ci doream doar să aflăm cum ajungem la Mănăstirea Sfântul Ilie Toplița, făcând astfel o mică economie de timp cu identificarea obiectivului.

Ușor descumpănită de aparentul nostru dezinteres pentru cunoașterea orașului și a împrejurimilor sale, o tânără din serviciul pretențios numitului Centru național de Informare turistică (era doar un birou), s-a arătat gata să ne îndrume cu recomandările de rigoare. Nici nu era complicat : în imediata vecinătate a Primăriei, urmând spre stânga cursul șoselei de pe care tocmai venisem (DN15) și străbătând cale de vreo doi-trei kilometri ceea ce în continuare se numea strada Ștefan cel Mare, aveam să zărim pe partea dreaptă Mănăstirea Toplița.

Am pornit-o într-acolo, convinși fiind că mănăstirea se va lăsa descoperită ca de obicei după înălțimea turlei bisericii. N-a fost deloc așa, pentru că lăcașul monahal ocupă o vastă suprafață, un întreg domeniu funciar încadrat de o lizieră de copaci, dincolo de care este greu să pătrunzi cu privirea.

În schimb, este cu neputință să nu observi poarta de intrare, pentru că este cu adevărat o poartă monumentală, atipică zonei! Triplu etajată, croită din lemn după modelul porților maramureșene și încununată cu clopotniță, poarta mănăstirii este veșnic deschisă, invitând astfel orice trecător să-i treacă pragul. Noi nu i l-am trecut decât la plecare, pentru că am preferat să intrăm pe surata mai mică a acestei porți, aflată la vreo zece-cincisprezece metri depărtare, acolo unde este amenajată și o mică parcare. Poarta mică este bogat ornamentată cu motive populare românești, simboluri creștine și statale, între care medalioanele celor trei voievozi ctitori de biserici pe teritoriul Transilvaniei - Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, figurile lui Decebal și Traian, s. a, toate sculptate cu măiestrie în lemnul de stejar, încât merită mai mult decît o privire trecătoare.

Am străbătut apoi o alee lungă, mărginită de brazi și arbori tuia, până în zona ocupată de clădirile și acareturile așezământului monahal. Acest perimetru este cu adevărat un colț de rai pământesc! Am fost surprinsă de bogăția nemaivăzută a florilor, într-un spațiu administrat de călugări și nu de măicuțe, socotite de mine mai pricepute la munca de grădinar. Mai ales cei numiți pe la noi ”cerceluși” monopolizau cu roșul lor aprins întreg decorul. Leandri, trandafiri, petunii, crăițe, gălbenele, albăstrele, lupine, mușcate, chiar și o mare varietate de cactuși și aloe, suprasaturau acest tablou cu bogăția formelor și a culorilor. Grădina emana un parfum suav și discret, intensificat când și când de câte o boare de vânt. O alee mărginită de flori aranjate în culorile drapelului național, evoca cu modestie intensitatea iubirii de neam care i-a animat pe românii de pe aceste meleaguri de-a lungul istoriei.

Presărate cu chibzuință gospodărească printre aleile înflorite, descoperim pe rând clădirile așezământului : în mijloc o modestă bisericuță de lemn înnegrit de suflarea timpului, despre care aveam să aflăm că este nu numai sufletul așezării, dar și nestemata ei neprețuită; spre vest de biserică se află o clădire prelungă, parter cu verandă, acoperită cu tablă și îmbrăcată din belșug cu ghivece de cerceluși înfloriți. Este arhondaricul, casa de oaspeți, deschisă fără plată oricărui pelerin; în continuarea acesteia se află clădirile gospodăriei-anexe: pangarul și trapeza (sala de mese). Spre răsărit se zărește un ansamblu de clădiri care fac corp comun : muzeul așezământului, biblioteca, paraclisul ”Izvorul tămăduirii” (în fapt biserica nouă), stăreția și chiliile monahilor.

Eram singurii vizitatori la acel moment, încât nimic nu ne-a tulburat în contemplarea îndelungă a minunatului peisaj din jur și în osteneala de a absorbi în ființa noastră toată acea neasemuită frumusețe și pace pământească mijlocită de lăcașul lui Dumnezeu.

Dar, așa cum se cuvine, primul popas l-am făcut spre închinare și cinstirea Domnului. Nu în mica bisericuță de lemn, căci era încuiată, ci în paraclisul cel nou.

În drum spre el, am poposit câteva minute în fața monumentului închinat ctitorului mănăstirii - primul Patriarh al României, Miron Cristea, realizând prea târziu că n-am adus nici măcar o floare pe care s-o depunem acolo în semn de cinstire. Ne-am consolat însă la gândul că nici nu era nevoie de flori moarte, când în jur era o grădină vie și perenă. În schimb, ne era mult mai la îndemână să aprindem o lumânare în memoria patriarhului, ceea ce am și făcut.

Prin dimensiuni și funcționalitate, paraclisul este în fapt o adevărată biserică, căci aici se săvârșesc de regulă sfintele slujbe. Poartă hramul ”Izvorul tămăduirii” și din motive pecuniare a fost clădit încetul cu încetul, de-a lungul a aproape zece ani (1984 – 1994). Contemplat din exterior, pare o construcție comună arhitecturii ecleziastice transilvănene, păstrând planul cruciform impus de tradiția bizantină, dar îmbogățindu-l cu elemente edilitare proprii, locale, cum ar fi turla semeață de deasupra pridvorului de intrare. În interior însă, ești surprins de bogăția detaliilor arhitecturale, care fac din această incintă un lăcaș de închinăciune cu adevărat original.

Cu o săptămână înainte fusese praznicul Adormirii Maicii Domnului, iar urmele sărbătorii se zăreau pretutindeni : vaze mari cu crini albi încă înfloriți și ghirlande de trandafiri albi împodobeau pridvorul deschis, amvonul și absidele naosului. Și deși în interior domnea o lumină stinsă, o penumbră perfect asortată momentului de pauză liturgică, căci slujba se terminase de mult, am descoperit acolo o arhitectură armonios desenată, o pictură vie prin nuanțele aprinse ale culorilor etalate în fresce, un iconostas modest ca dimensiuni, dar ieșit din anonimat prin bogăția încrustațiilor în lemn și a icoanelor ce-l decorează.

Aici am avut șansa să-l întâlnim pe unul din părinții slujitori. N-am îndrăznit să-l întrebăm cum îl cheamă, dar socotesc o binecuvâtare întâlnirea cu domnia sa, pentru că ne-am putut bucura de o mică rugăciune comună, de explicații detaliate despre istoria mănăstirii și mai ales de bunăvoința Sfinției Sale de a ne deschide ușile bisericuței de lemn din centrul perimetrului monahal.

Deși mai citisem despre Mănăstirea Toplița, istoria depănată de părintele slujitor mi-a acaparat pe dată toată atenția. Am aflat astfel că prin 1910, pe când era Episcop de Caransebeș, Miron Cristea a obținut aprobările necesare pentru strămutarea bisericii din lemn de la Stânceni, un sat din apropiere, în grădina părintească din Toplița. La Stânceni se construise o biserică nouă de zid, iar bătrîna bisericuță de lemn fusese abandonată din lipsă de slujitori. Viitorului patriarh i s-a părut un prilej potrivit ca în jurul bătrînei biserici strămutate să ctitorească o adevărată mănăstire, cu stăreție, chilii, clopotniță și clădiri gospodărești, întru pomenirea părinților săi, George și Domnița, vrednici și cinstiți gospodari din Toplița, dar și spre cinstirea celor 42 mănăstiri și schituri de pe Valea Mureșului distruse de generalul Adolf (ce nume parcă predestinat distrugătorilor lumii!) Bukov, întru înfăptuirea ”uniației” poruncite de împărăteasa Maria Tereza (vezi http://luptapentruortodoxie. blogspot.ro/2012/01/despre-uniatie. html). Lucrarea a prins contur de-a lungul a 18 ani, astfel încât abia la 20 iulie 1928, de ziua Sfântului Prooroc Ilie și la 3 ani după înscăunarea sa ca patriarh, Miron Cristea a adresat Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului, sub administrarea căreia se afla atunci parohia Toplița, o cerere pentru obținerea binecuvântării arhierești la inaugurarea noii mănăstiri. Cererea era însoțită de actele notariale care recunoșteau acceptul familiei Cristea, ca după moartea patriarhului și a părinților săi, întreaga proprietate, teren și construcții, să fie cedată în favoarea așezământului monahal, subordonat Bisericii Ortodoxe Române.

Sfințirea s-a făcut trei luni mai tîrziu, la 21 octombrie 1928, în prezența Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea și a familiei sale, a unui numeros sobor de preoți și a obștei de călugări strămutați de la alte mănăstiri, dar și a unui număr impresionant de credincioși români, sosiți din tot Ardealul. Sfântul lăcaș a fost botezat cu hramul ”Sfântul Prooroc Ilie”, spre aducere aminte a binecuvântatei zile în care gospodăria țărănească a familiei Cristea s-a transformat în lăcaș al Domnului, dar și ca semn de prețuire pentru marele profet, al cărui nume îl purta chiar ctitorul. Părintele slujitor a fost cel care ne-a dezvăluit că numele de mirean al primului patriarh al României a fost Elie Cristea. Nașul, un cioban din Sibiu, bun prieten al părinților săi, a socotit că e de bun augur ca cel ce se născuse cu două zile înaintea sărbătorii Sfântului Ilie, să poarte și el numele proorocului. Și iată că întreaga viață a patriarhului pare să fi fost ocrotită de harul Sfântului Prooroc Ilie, căci nu e puțin lucru ca un om obișnuit, din clasa socială de mijloc, să urce scara ierarhică de slujire arhierească până la treapta Patriarhatului.

Generațiile de azi cunosc puține lucruri despre personalitatea primului patriarh al B. O. R. . Puțini știu că pe lîngă activitatea clericală și teologică, Miron Cristea a desfășurat și activitate politică, în numele neobositei sale vocații de promotor al emancipării pe toate planurile a națiunii române și militant pentru unificarea teritorială a României. A fost senator, regent și chiar prim-ministru, după înlăturarea guvernului Octavian Goga. A fost o persoană publică controversată, adulat de unii, blamat de alții, dar iubit și cu multă autoritate în popor. A fost respectat pentru consecvența și intransigența cu care își ducea la bun sfârșit proiectele, atât cele pe care și le asuma în calitate de cleric, cât și pe cele ce-i reveneau ca om politic. A fost criticat pentru toleranța cu care a asistat la măsurile represive și totalitare, puse în scenă de regele Carol al II-lea o dată cu instaurarea dictaturii regale în 1938. A fost învinuit că ar fi partizan al curentului antisemit, datorită deciziei sale de a continua aplicarea măsurilor de revizuire a cetățeniei române pentru evreii aflați pe teritoriul României, lege iniţiată de precedentul guvern Goga – Cuza și extrem de nepopulară în rândul minorității evreiești, deși patriarhul, de-a lungul întregii sale vieţi s-a dovedit un spirit tolerant și deschis dialogului, chiar și atunci când se impunea o decizie radicală. În cele din urmă a intrat în conflict deschis cu regele Carol al II-lea, căruia îi contesta autoritatea de unic decident și îi critica derapajele morale, motiv pentru care moartea sa neașteptată în cursul unei călătorii la Cannes, a fost suspectată de mulți ca o scoatere forțată și brutală din scenă, o crimă prin otrăvire pusă la cale de camarila regelui. Trupul neînsuflețit al patriarhului a fost adus cu trenul în țară și înhumat la 14 martie 1939 în Catedrala Patriarhală din București. Înalta funcție clericală și politică (patriarh și prim-ministru) pe care Miron Cristea o ocupa la momentul decesului, a făcut ca dorința sa de a fi înmormântat la mănăstirea Toplița, alături de trupurile părinților săi, să nu fie posibil de împlinit.

După ce părintele a pus punct acestei scurte evocări, am pornit împreună să … descoperim mănăstirea! Ghid ne-a fost, firește, tot părintele paroh.

Primul popas l-am făcut, cum altfel? , chiar în paraclis. Părintele părea să aibe o memorie de invidiat : ne-a trecut în revistă fiecare registru iconografic din interiorul și din exteriorul bisericii, nominalizând fără ezitare numele creatorilor acelor adevărate opera de artă, pictori și sculptori populari, pe care eu nici nu le-am reținut, nici nu le-am notat. Îmi amintesc doar că toți erau meșteri moldoveni sau maramureșeni. Numai pictura catapetesmei era realizată de un monah viețuitor chiar în mănăstire.

Paraclisul este înnobilat de o icoană considerată făcătoare de minuni, una din cele câteva icoane sfințite cu apă din Iordan chiar de Patriarhul Miron Cristea și depuse o noapte pe Sfântul Mormânt de la Ierusalim. Icoana este una din ipostazele lungului șir de icoane cunoscute sub denumirea ”Dulcea sărutare” pentru că întruchipează momentul în care Pruncul Isus își sărută Mama pe obraz. În mod cu totul surprinzător, marea majoritate a icoanelor cu acestă denumire se dovedesc cu timpul facătoare de minuni. Cea mai cunoscută pentru puterea ei miraculoasă este Panagia Glykophilousa, aflată la Mănăstirea Filoteu din Muntele Athos, dar nici icoanele cu același subiect de la Marea Meteoră și de la Mănăstirea Souroti din Grecia, ca să dau doar un exemplu, nu-s mai puțin cinstite de credincioși ca făcătoare de minuni.

Pentru cei neavizați, ”Dulcea sărutare” de la Toplița trece aproape neobservată, pentru că icoana este de dimensiuni mici. E așezată în fața icoanei împărătești a Maicii Domnului de pe baldachinul din fața iconostasului. Când săvârșisem ritualul de închinăciune la intrarea în paraclis, cu toții am crezut că icoana mare de pe baldachin este cea făcătoare de minuni, în timp ce icoana cea mică am ignorant-o cu desăvârșire. Cinstirea cuvenită i-am dat-o abia după ce părintele ne-a arătat-o și ne-a povestit despre ea. Se spune că ”Dulcea sărutare” este minunată mijlocitoare pentru pacea familiei și mai ales pentru cuplurile care își doresc copii.

După ieșirea din paraclis ne-am mai oprit o dată în fața bustului Fericitului Patriarh Miron Cristea, aflând că a fost amplasat în acel loc la pomenirea a 50 ani de la moartea Patriarhului, apoi ne-am îndreptat către bisericuța din lemn aflată în mijlocul așezării, la întretăiere de alei.

La rugămintea părintelui paroh, un călugăr batrân a adus cheile și a deschis ușa micuței bisericuțe de lemn. Până la venirea lui, am aflat căteva detalii despre această construcție.

A fost clădită în anul 1847, la inițiativa preotului Gheorghe Ujică din Stânceni. Firesc, pentru vechime și autenticitate a fost declarată monument istoric și acesta este motivul pentru care este socotită averea cea mai de preț a Mănăstirii Toplița.

Este o construcție mică (doar 14 metri lungime), din grinzi de lemn suprapuse orizontal pe o fundație de piatră înălțată cam la un metru deasupra solului. Planul arhitectural păstrează forma tradițională de cruce. Într-un spațiu destul de restrâns, meșterii constructori au reușit să cuprindă altarul, naosul, pronaosul și pridvorul închis, deasupra căruia se înalță o mică turlă clopotniță, având și foișor. Acoperișul este o frumoasă țesătură din șindilă, așezată în formă de solzi.

Am intrat cu sfială prin pridvorul plasat lateral planului bisericii și am pătruns în pronaos. Mă așteptam ca interiorul să fie unul uzat și prăfuit, dată fiind vechimea sfântului lăcaș (în anul viitor va împlini 170 ani). Dar nu, interiorul este plin de culoare și bun gust, o atmosferă calmă într-un decor înflăcărat, pentru că, după cum am aflat de la părintele ce ne însoțea, pictura veche, originală, a supraviețuit transmutării de la Stânceni și apoi uzurii firești de-a lungul timpului, doar pe arcada bolții altarului dinspre naos. Pictura deteriorată a fost refăcută, iar cea iremediabil pierdută a fost înlocuită cu pictură nouă în tempera cu ou, după modelul celei originale. Pe lângă personajele clasice zugrăvite în orice biserică, au fost adăugate și tablourile votive care reproduc chipurile ctitorilor, Miron, George și Domnița Cristea, sub penelul celui mai prețuit, la acea vreme, creator de pictură sacră tradițional – bizantină, pictorul Dumitru Belizarie.

Catapeteasma nu este nici ea cea originală, aceea fiind expusă în muzeul mănăstirii. Noul iconostas este confecționat în Germania, din lemn de tei aurit, care îi conferă o aparență metalică, iar picturile cu care este ornamentat sunt opera pictorului George Ressu.

În pronaos este amplasată cea mai mare dintre cele trei icoane duse de Patriarhul Miron Cristea la Sfântul Mormânt și sfințită cu apă din Iordan : icoana Maicii Domnului cu Pruncul Isus, pictată de Dumitru Belizarie. Această icoană este de dimensiuni mari și a fost îmbrăcată cu totul în argint aurit, bucurându-se și ea de faima de a fi făcătoare de minuni. În fața ei stau două sfeșnice aurite din lemn de Tisa, contemporane domniei lui Matei Basarab, pe care tot patriarhul le-a dăruit mănăstirii.

După închinăciune ne-am luat rămas bun de la bunul părinte, mulțumindu-i cu recunoștință pentru timpul ce ni l-a acordat spre cunoașterea așezământului și pentru sfaturile duhovnicești.

N-am părăsit pe dată mănăstirea, ci, ascultând sfatul părintelui slujitor, am făcut fără grabă popas la cripta părinților lui Miron Cristea, aflată sub pronaosul bisericii vechi, cu deschidere și acces exterior. George și Domnița Cristea sunt înmormântați în partea stângă a criptei, în timp ce în partea dreaptă odihnesc întru veșnicie Ileana și Elvira, surorile patriarhului. Spațiul din mijloc al criptei fusese inițial destinat ca loc de veci pentru patriarh, dar destinul a voit ca Miron Cristea să fie înmormântat în Catedrala Patriarhală din București. În locul lui, lăcașul a primit spre înhumare trupul Episcopului Emilian Antal, nepot de soră al patriarhului.

Am fi fost încântați să vizităm și muzeul mănăstirii, despre care auzisem că prin varietatea și importanța istorică a exponatelor face deplin meritată o astfel de vizită. Din păcate, la acea oră, muzeul era închis. Așa că ne-am mai plimbat puțin pe aleile tricolore, am băut apă proaspătă de la fântâna aghiasmatarului, aflată la cca zece metri în spatele bisericii de lemn, apă binecuvântată se spune cu harul tămăduirii, motiv pentru care al doilea hram al așezământului a fost dedicat sărbătorii ”Izvorul tămăduirii”.

Am părăsit mănăstirea cu părerea de rău că timpul nu ne îngăduia un popas mai îndelungat, dar și cu satisfacția că am fost părtași, fie și trecător, unei frumuseți naturale și spirituale desăvârșite.

De atunci, ori de câte ori se apropie sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie, îmi amintesc îndemnul părintelui paroh : Veniți aici pe 20 iulie! De hram, fiind în plin sezonul concediilor, avem o sărbătoare cum nu se vede în tot Ardealul! Vin oameni de pretutindeni, de la mari depărtări, repetând această călătorie an de an. Cu toții sunt însuflețiți de bucuria reunirii în același spirit care i-a unit și i-a făcut frați pe toți românii, în acest loc vitregit secole de-a rîndul de libertate. E o mare împlinire să vezi oamenii îmbrăcați încă în straie populare, cu un petec de tricolor la pălărie sau prins pe piept, să vezi mulțimea de stegulețe tricolore pe mesele la care pelerinii iau masa de hram. Și să asculți corul celor prezenți, intonând cu ochii în lacrimi ”Deșteaptă-te române! ”, dar și imnurile de slavă închinate Sfintei Treimi și Sfântului Ilie, pe care toți credincioșii le murmură alături de soborul de preoți. La noi se cântă numai muzică psaltică, de aceea mesajul ei este cel mai pătrunzător în inimi și în suflete! Vă veți întoarce mai bogați în simțăminte patriotice și mai întăriți sufletește!

---

VIZUALIZĂRI: 5651 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI