Drumeție și reculegere la Mănăstirea Crasna

TIPĂREȘTE

Îmi place primăvară până toamna târziu, mai ales zona de mijloc cu zilele cele mai lungi, pentru că îmi dă posibilitatea să fac ceea ce îmi place cel mai mult, adică să merg pe jos prin pădure. În perioada aceasta, cu câteva excepții, week-end-urile în care nu plecăm mai lung, înseamnă o zi de administrative și una în care alegem un loc la care să ajungem ușor din București, să facem o drumeție de 2-3-5 ore și până seara să ne întoarcem acasă. Când și când ne mai luăm și câte o cazare. Lista noastră de drumeții scurte nu se epuizează niciodată pentru că tot timpul mai auzim de câte ceva și cum mai mult auzim și adăugăm decât executăm, lista se tot lungește.

Din lista asta am ales pentru o zi de la începutul lui iulie Mănăstirea Crasna. Și pentru mănăstirea în sine, dar mai ales pentru drumeția până la ea, pentru că poți ajunge până în poarta ei cu mașina, dar o poți lăsa în parcarea de la capătul satului Schiulești sau pe drumul dintre sat și mănăstire și poți merge pe jos, prin pădure.

Am plecat în dimineața aceea mai târziu față de cum plecăm de obicei, adică la 9 am avut întâlnire la Mc Donalds-ul din Otopeni, unde ne întâlnim atunci când plecăm pe DN1 spre Cheia sau Buzău.

Spre rușinea mea, despre Mănăstirea Crasna, știam înainte de vizita asta decât că se ajunge la ea pe drumul acela frumos prin pădure, așa cum am văzut eu în niște poze acum vreo 2-3 ani. Și că se află în comuna Izvoarele, satul Schiulești, județul Prahova, la poalele Muntelui Ursoaia. Dar odată ajunși acolo ne-am lămurit și cu câteva lucruri. Dacă vreți să aflați istoricul mănăstirii, găsiți la magazinul de acolo, un pliant realizat foarte bine, pe care puteți să-l cumpărați cu 14 lei sau doar să îl citiți. În plus călugării pe care o să-i întâlniți sunt foarte amabili și dornici de vorbă, așa că este suficient să deschideți gura că ei vă acaparează imediat.

Din pliantul acela am reținut și eu lucrurile esențiale și anume că Mănăstirea Crasna se află la o altitudine de aproximativ 750 de m (Ursoaia având 1162), pe malul stâng al pârâului Crasna, că a fost la început un schit, iar ctitorii lui au fost câțiva călugări din zona Văleni și Izvoarele, care au donat o adevărată avere, multe moșii, o vie, animale, foarte multe pogoane de pământ și alte acareturi, pe care schitul le-a pierdut însă o dată cu legile și decretele privind secularizarea averilor mănăstirești.

Am mai aflat că de-a lungul vremii schitul Crasna a avut diferiți locuitori, de la 50-60 în anii de început, 2-4 la începutul anilor 1900, nici unul în anii 1960, când schitul a fost desființat de către comuniști, iar astăzi a ajuns din nou să numere aprox 30 de călugări. Schitul Crasna așa cum a fost recunoscut până a dobândit statutul de mănăstire în anul 2001, a fost afectat de incendii și cutremure, dar a fost refăcut de fiecare dată, iar noi am găsit un lăcaș super înfrumusețat.

Dar să ne întoarcem la drumul nostru. Până în satul Schiulești sunt aprox 120 de km din București, iar noi am urmat traseul București - Ploiești pe DN1 și apoi pe DN1A am urmat drumul de Cheia pe la Boldești-Scăieni - Vălenii de Munte și după Văleni, chiar înainte de intrarea în localitatea Izvoarele se face un drum la stânga și sunt indicatoare de Schiulești (sat), 5 km și Mănăstirea Crasna (12 km, sper să nu fie 10!).

Satul Schiulești prin care am trecut ne-a cam lăsat fără cuvinte. Strada principală era cam șifonată pentru că se vedea că tocmai fuseseră astupate niște săpături și cred că le-au băgat gaze sau canalizare, dar pe ulițele în pantă, stânga-dreapta, se vedea un asfalt proaspăt, de toată frumusețea. Nu doar asta ne-a plăcut. Gospodării ca în satul ăsta eu nu cred că am mai văzut prea des. Este adevărat că nu am luat-o pe ulițe, ci am mers doar pe strada principală, dar toate curțile în care ne-am uitat erau curate, îngrijite, pline de flori, casele frumoase, chiar dacă modeste, și în general fără troace și acareturi, cum suntem obișnuiți să vedem prin satele noastre.

Mi-am propus să mai merg o dată în satul acesta pentru că ori am fost într-o zi când am văzut totul roz, ori așa era și trebuie să mă mai conving o dată. Sunt anumite locuri din drumurile mele în care mi se face câte un click iar satul ăsta, Schiulești, de care nu auzisem în viața mea, a fost unul dintre ele.

La ieșirea din sat este o parcare unde se pot lăsa mașinile și autocarele. Este și un afiș pentru taxă, 5 lei/oră, dar noi n-am văzut pe nimeni pe acolo nici când ne-am dus, nici când ne-am întors. Nu sunt foarte multe locuri de parcare dar nici nu se oprește toată lumea aici, pentru că drumul continuă și se poate merge cu mașina liniștit, încă destul de mult. De aici, de la capătul satului până la mănăstire sunt 3 km dar cu mașina se poate merge lejer, cel puțin până cu 700 de m înainte de mănăstire, unde este un indicator că din acel loc pot merge doar mașini 4*4. Eu cred că pot merge și alte mașini pentru că am văzut mașinile mănăstirii care nu erau 4*4 dar și altele care au mers până acolo. Erau mașini parcate cam pe tot drumul, la distanțe, mai mari sau mai mici unele de altele.

Acolo, la capătul satului, cu intrare din parcare se vedea și un parc, dar l-am lăsat pentru finalul excursiei.

Noi ne-am lăsat mașinile în parcare pentru că venisem pentru drumeția de 6 km (dus-întors). Drumul este cu plăci betonate și este în plin soare o bucată, dar după aceea intri într-o pădure deasă și frumoasă și este mai mare dragul să mergi prin ea. Am ochit de la dus tot felul de plante medicinale și cum anul acesta nu aveam stocul făcut, la întoarcere am adunat sunătoare, coada calului, coada șoricelului, țintaur și cimbrișor. Le-am uscat și așteaptă să le bem.

Drumul betonat se termină la un moment dat, dar se continuă cu unul forestier până la indicatorul de 0,7 km, care zice că de acolo nu se mai poate cu mașina. Am intrat într-adevăr pe o potecă forestieră, cam pietruită și cu niște șleauri, dar au trecut mașini pe lângă noi, deci cui nu îi este așa milă de mașină poate încerca, am văzut destui.

Peisajele de jur-împrejur, până intri în pădure și nu mai vezi, sunt extraordinare, cred că nu realizăm tocmai bine ce țară frumoasă avem.

La scurt timp am ajuns într-o poieniță și de acolo drumul se bifurcă. Înainte, traversezi un pod suspendat peste Crasna și se intră în pădurea deasă unde urcușul devine din ce în ce mai solicitant, dar traseul nu mai este lung de aici până la intrarea în mănăstire (aprox 10-15 minute de urcuș), iar în stânga este șoseaua care este puțin mai lungă dar urcușul este mai lin și se ajunge în spatele mănăstirii.

Noi am traversat podul și am luat urcușul în piept dar ne-am propus să ne întoarcem pe celălalt drum. Din loc în loc sunt băncuțe cu mese pentru odihnă pentru cei care simt nevoia. Am ajuns mai repede decât doream la poarta mănăstirii și ne-am oprit la masa de la intrare ca să ne tragem puțin sufletul, dar să ne mâncăm și sandwich-urile pe care le aveam de acasă, picnic care este plăcerea noastră în acest gen de excursii. Cu toate că abia așteptăm momentul ăsta, acum puteam să nu ne grăbim pentru că după ce am intrat, toată lumea ne îndruma spre sala de mese ca să mâncăm (gratuit) o mâncare foarte bună, după cum ne spuneau cei care veneau de acolo. Nu ne-am dus pentru că tocmai mâncasem, dar ne-a părut rău pentru că am ratat această experiență. Nu știu dacă tot timpul este așa la Crasna, ne-a fost rușine să întrebăm, dar cred mai degrabă că a fost vreun praznic în ziua aceea. Cei care s-au dus să vadă locul au găsit o trapeză modernă și au aflat că la Crasna se asigură masa și cazarea pelerinilor, fără costuri. Bănuiesc însă că fiecare face o donație de echivalentul acestor servicii.

Mănăstirea este foarte, foarte frumoasă. Am găsit biserica veche care are hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, biserica nouă Acoperământul Maicii Domnului, construită în anii 1990, dar și un altar de vară, cu hramul Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul, toate pictate de o familie de pictori bucureșteni. Pe domeniul mănăstirii sunt mai multe corpuri de clădire, unde te poți caza, chilii și grădini superbe. Am concluzionat cu toții că acolo este mână de peisagist și nu de călugări.

Am mai găsit o cruce de piatră pictată, o troiță a eroilor și un mic lac cu nuferi din afara mănăstirii de care ne-a spus unul din oamenii cu care am interacționat și care era un client vechi al mănăstirii, după cum ne-am dat seama. Am găsit imediat, după zidurile mănăstirii, lacul cu nuferi înfloriți, unde este și un izvor de unde ne-am alimentat cu apă. Tot acolo în spatele mănăstirii sunt grădinile de zarzavat, serele, livada și curtea cu păsări, o gospodărie extrem de frumoasă și de îngrijită.

Mănăstirea are apă curentă adusă din munte, credincioșii găsesc aici o bibliotecă cu cărți vechi și o colecție de icoane și obiecte bisericești care vor face obiectul unui muzeu după cum am aflat de la magazinul de suveniruri. În afară de credincioși, Schitului și apoi Mănăstirii Crasna, i-au mai călcat pragul diferite personalități printre care Nicolae Iorga, PF Daniel, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, PF Patriarh Teoctist care a fost la Crasna de mai multe ori, dar și cunoscutul poet Ioan Alexandru care chiar i-a dedicat o poezie.

După ce ne-am plimbat și noi pe tot domeniul, pe aleile cu flori de toate culorile și mărimile, ne-am așezat pe niște băncuțe la umbră în zona bisericuței de vară, am mâncat colivă dintr-una din biserici, ne-am luat apă de la agheasmatar-ul care se află chiar la intrare și am fost la magazinul de suveniruri.

La întoarcere ne-am întors pe drumul de mașină și nu pe cel din pădure pe care am venit ca să schimbăm puțin. Este mai lung dar tot prin pădure, la fel de spectaculos, doar mai puțin abrupt din cauza lungimii.

Drumul acesta ne-a scos la podul peste Crasna, unde începe urcușul mai solicitant, deci pentru cei care consideră că nu pot, este bun acest drum de mașină care este un pic mai lung, dar nu cu mult. El merge pe lângă apă și din loc în loc sunt poienițe unde am văzut vetre de foc și locuri de campare.

Când am ajuns în parcare am intrat în parcul din satul Schiulești, pe care l-am văzut de la dus. Am concluzionat că satul ăsta, Schiulești, are un primar gospodar, iar parcul acela este cartea lui de vizită. Probabil este făcut cu fonduri, sau nu neapărat, pentru că nu avea nici un panou, dar dacă ajungeți să intrați neapărat și să nu rămâneți la intrare, în zona chioșcurilor și a pajiștei unde este scena de spectacole. Am aflat că fusese chiar cu o seară în urmă un spectacol. Ne-am afundat și noi în el, parcul este mare, plin de alei care urcă și coboară, sunt locuri de joacă pentru copii și am găsit mai multe mămici cu copii care se jucau în locuri special amenajate, multe flori, pomi, în afara parcului se vede și un teren de fotbal, bine amenajat și pe măsură ce înaintezi ai în toate părțile o panoramă extraordinară asupra Muntelui Ursoaia.

Am plecat din parc plini de admirație pentru gospodarii acestui sat care ne-a impresionat, am trecut din nou prin el și pentru că era devreme când am ajuns în DN1A, în loc să facem dreapta spre casă, am făcut stânga pentru că imediat după Izvoarele este Măneciu Pământeni și lacul pe malul căruia voiam să ajungem. Am găsit lacul de la Măneciu așa cum îl știm dintotdeauna, aici nimeni nu găsește nimerit să facă ceva. Lacul este extrem de frumos dar nepus în valoare. Am fost în zona barajului și în afară de niște pescari și a vaporașului Telejenel, ancorat la mal, n-am găsit nimic pe acolo. Păcat de zonă și de lac, ar putea să fie un loc de atracție.

În drum spre casă, la Boldești-Scăieni, am făcut iar stânga și am urcat cei 3 km până în vârful dealului, pe o șosea asfaltată, până la Crama Seciu ca să mâncăm. Am mai fost la Seciu de mai multe ori și mi-a plăcut mâncarea de fiecare dată. Dacă ați fost la Seciu, știți terasa aceea mare. Duminică seara toate mesele erau rezervate. Eram cam înfometați și am tot insistat pentru o masă. Până la urmă am așteptat să termine cineva, ne-am așezat și noi și am mâncat o tochitură cu mămăliguță care nu m-a dat pe spate pentru că a avut un sos nu prea grozav, soțul un berbecuț la cuptor, care nu a fost așa aspectuos cum ne aminteam. Am băut o bere și o socată de casă care nu mi-a plăcut deloc și am mâncat o porție de papanași împărțit la doi care nici ăla n-a fost așa grozav. Toată masa a făcut 96 de lei, locul este superb, servirea a fost bună, nu putem să ne plângem, dar mâncarea nu a mai fost așa cum știam... Cred că li s-a cam suit la cap... bilă neagră. Era aproape întuneric când am plecat de la Seciu, am trecut s-o salut pe mama, care-i pusă bine în drumurile mele spre Cheia sau Buzău, iar la 11 noaptea parcam în fața casei din București.

Nu știu dacă vă plac escapadele de genul ăsta, dar dacă da, puteți lua în calcul și o drumeție până la Mănăstirea Crasna. Puteți să faceți ca mine, dus-întors în aceeași zi, sau să vă cazați acolo, veți fi extrem de încântați de zonă.

---

VIZUALIZĂRI: 11620 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI