Ciocolată pentru marmote, aveţi?

TIPĂREȘTE

A doua zi la Kaprun se anunţa mai capricioasă decât prima. Norii care se îngrămădeau deasupra vârfului Großglockner cu o seară mai 'nainte sunt un indiciu bun, la munte, că vremea se va schimba în curând. Desigur, nu spre bine...

Totuşi, primele semne ale zilei promiteau încă vreo câteva ore de soare (eventual cu rare înnorări), aşa că după consultarea pe TV a camerelor 'live' de pe Kitzsteinhorn şi de la Alpincenter (aflat ceva mai jos, la 2450 m), temperatura era plăcută (în jur de 5 grade Celsius la 3200 m), vântul practic inexistent - ce mai, o vreme perfectă pentru urcat la peste 3000 de m!

A fost chiar şi pentru mine o premieră, cel mai înalt pisc pe care l-am cucerit până atunci era Coştila, care abia ajunge la 2490 de metri...

Am trecut deci la primul pas al expediţiei - cel mai dificil: trezirea piciului, care a decurs relativ bine, aşa că peste vreo juma' de oră am fost în stare să ieşim din pensiune spre parcarea de la baza muntelui, de lângă staţia cabinelor spre vârfuri (coordonate GPS: N 47 13.754, E12 43.598). Mai exact, parcări (vreo 4, dacă reţin bine), mari şi gratuite.

Imediat ce am oprit, am deschis portbagajul, ne-am echipat cu încălţămintea adecvată de munte, am luat rucsacul cu haine groase, apă şi ceva merinde hiper-calorică şi am mers la casă, unde am achitat 31 de euro pentru biletul meu, şi 23 pentru al copilei (iubi a preferat să viziteze Kaprun-ul între timp, suferind de o alergie cronică faţă de transportul pe cablu), iar după câteva clipe eram deja într-o minicabină (Panoramabahn) ce ne-a dus până la prima staţie intermediară de la 1978 m, de unde am luat o altă cabinuţă (Gletscherjet II) ce ne-a urcat la 2450 de metri, la aşa numitul Alpinecenter. Acolo e o porţiune relativ largă de platou, unde sunt mai multe staţii de plecare-sosire pentru diverse instalaţii pe cablu, dar şi magazine, restaurante, centre de închiriere material sportiv, şcoli de schi... Mi-a plăcut foarte mult panoul de afişare exterior, cu harta împrejurimilor, a pârtiilor, a traseelor montane, cu avertizarea de avalanşă, totul plasat în aşa fel încât să fie văzut chiar şi de un orb, pe ceaţă!

De aici, până la staţia de la 3000 de metri ne-a purtat o telecabină mare - Gipfelbahn ("Tramvaiul piscului", cred că intră peste 50 de persoane odată în ea - când am urcat noi, sigur eram mai mulţi!); capacitatea de transport este de 600 de pasageri pe oră! După debarcare, ne-am echipat complet (cu hanorace şi căciuli) şi am ieşit afară, pe platforma de belvedere "Top of Salzburg"... Priveliştea este pur şi simplu năucitoare (era să spun 'breathtaking'!), vârfurile cu gulere albe de zăpadă, gheţarii din văile dintre munţi, lacul Zeller din depărtare... Chiar te simţi pe acoperişul lumii... Tot acolo pe vârf, în clădire mai este un cinema 4D (am intrat pentru câteva secunde, în aşteptarea cabinei de coborâre, dar nu mi s-a părut cine ştie ce - era, evident, un film despre lumea alpină), un restaurant şi o mică expoziţie.

Se fac două tururi ghidate pe zi (marţea şi joia), pentru doritorii de drumeţie.

Iar pentru cei care au plămâni, picioare, antrenament, echipament şi îndrăzneală, se poate urca şi pe vârf. Eu am făcut doar primii paşi, fiind nevoit să renunţ, pentru că urcuşul era prea abrupt pentru lipsa mea de antrenament, iar pentru ascensiune mi-ar fi prins tare bine şi nişte crampoane şi mânuşi. Fiind pe versantul nordic, poteca e umedă, terenul e instabil şi e preferabil să nu faci 'aroganţe' pe acolo - riscul e prea mare, în ciuda măsurilor de siguranţă luate de cei responsabili (plase de protecţie, corzi şi cabluri pentru sprijin).

Se mai poate coborî pe gheţar (Ice Camp Volvo) - din păcate, ştiam de jos, de când am pornit spre vârf, că "din cauza vremii nefavorabile, accesul la gheţar nu e posibil"... De altfel, se putea observa echipa tehnică în plină activitate, profitând de puţinul timp frumos disponibil să facă o revizie tehnică la cabina spre gheţar); păcat, chiar mi-ar fi plăcut să mă dau pe schiuri sau cu vreo săniuţă în septembrie, măcar 3,4 ture...

În sfârşit, după ce ne-am umplut bine mintea cu amintiri frumoase şi cardul aparatului cu poze, am coborât la staţia Alpinecenter, având de astă dată timp şi loc (era aproape goală cabina la coborâre) să remarc şi faptul că unul dintre stâlpii de susţinere ai instalaţiei este deosebit. Era foarte înalt şi avea şi o structură ceva mai complicată; am aflat ulterior că este cel mai înalt stâlp de susţinere al unei instalaţii de cablu, având nu mai puţin de 113,5 m! Ajungând la Alpinecenter, am ieşit să facem câţiva paşi şi pe platoul de acolo, ignorând afişele cu internet wireless free - nu venisem acolo să-mi citesc mail-urile. Vremea era excelentă, ar fi fost păcat să nu profităm de ea! Am ales dintre multele variante, o potecă uşoară, care făcea o buclă largă, pe curba de nivel, împrejurul platoului (aproximativ), am mai lepădat din haine (renunţând la hanorace) şi am pornit. Din păcate, fata a 'clacat' după doar vreo 300 de metri, s-a aşezat pe-o lespede şi a zis că ea nu mai vrea să meargă mai departe. pffff... Ce să-i fac?! Am lăsat-o acolo, cu ordine stricte să nu cumva să se mişte din loc, orice-ar fi. Iar eu am luat-o uşor, pe lângă un stei, să admir privelişte ce se deschidea de acolo. Nu am mai mers prea mult şi, la un moment dat, ce să vezi? surprind cu coada ochiului o mişcare undeva spre stânga mea, puţin mai sus, cam la vreo 200 de metri de mine. Am dus aparatul foto la ochi şi am privit prin teleobiectiv minunea: o marmotă!!! of, şi lăsasem ciocolata fetei... Degeaba am chemat-o la mine, a spus că fără ciocolată ca s-o-nvelească nici nu-i trece prin cap să vină... Măcar bine că a mai stat să-i fac nişte poze.

Să vezi pe urmă ciudă la copil, că i-a fost lene şi n-a văzut-o şi ea...

Am mai stat noi pe-acolo vreme de vreun sfert de ceas, privind oamenii cum trăgeau tare la amenajarea şi pregătirea pârtiilor pentru schi şi planşă în vederea sezonului care se apropie, apoi am luat cabina şi am coborât. Am remarcat în apropierea staţiei de la bază o linie ca de tren ce pornea de la o staţie apropiată de cea a cabinei, mergând în sus până ce intra într-un tunel. Este ceea ce a rămas din funicularul alpin care unea valea cu Alpinecenter până în anul 2000, când un incendiu a mistuit instalaţia împreună cu 155 de oameni... Tragicul eveniment a fost dramatizat în cadrul serialului National Geographic, "Seconds to disaster", (episodul 9 din primul sezon) "Fire on the Ski Slope". Foarte trist...

Ajunşi jos, ne-am schimbat la echipamentul de vară şi am vorbit cu iubi şi ne-am întâlnit prin centru, am mers la cumpărături, apoi am revenit la pensiune, am mâncat, şi până să pornim iar la plimbare, s-a pornit ploaia. Ploaie din aia meseriașă, ca la munte, care te pătrunde până la piele în câteva clipe... Aşa că am trecut direct la următorul punct pe ordinea de zi: "Burg Kaprun" (sau castelul din Kaprun - coordonate GPS: 47° 16′ 27,8″ N, 12° 46′ 15,5″ E), un castel nu prea faimos, nefiind nici al nu ştiu cărui nobil vestit, nici vestigiu al vreunei bătălii celebre, dar na! era totuşi un castel medieval, cu poveştile lui, şi pe deasupra, se vizitează NUMAI lunea! Programul începe la ora 16:00. Tariful este de 4 € pentru adulţi, copiii gratuit.

Prima menţiune scrisă despre numele de Kaprun datează din 9 februarie 931 cu numele celtic Chataprunnin (apă sălbatică) în Codex Odalberti. Construcţia Castelului Kaprun este datată în secolul XII, la 1166, fiind printre posesiunile nobililor de Falkenstein-Neuburg, fiind menționat în Codex Falkensteinensis... etc. Cine ştie germana, poate citi articolele din link-uri. Pentru restul, poate google translate ar putea să ajute. Sau cele câteva vorbe din saitul zonei Zell-am-See Kaprun.

Dar aş prefera să vă povestesc despre vizita noastră acolo. Am ajuns cam cu un sfert de oră mai devreme, am parcat maşina peste drum (e parcarea castelului, pentru clienţi), am lăsat fetele în maşină şi am luat (unica) umbrelă să merg să văd ce şi cum e cu intrarea. De la stradă nu se vedea nimic, niciun indicator spre intrare, aşa că... am urmat aleea ce ducea spre castel. M-am strecurat cu greu pe lângă nişte utilaje ce foloseau la nu-ş-ce lucrări, am trecut peste pod, iar când am ajuns la poarta castelului... surpriză! Un mare panou cu o inscripţie: "Burg gesclossen". Hait! păi dacă nici nemţii ăştia de austrieci nu îşi respectă programul... Mă mai fâţâi eu pe-acolo, mai fac vreo câteva poze cu telefonul, şi, când dau să plec, văd că mai vin nişte oameni: o pereche mai în vârstă şi o tanti cu un câine. Am observat că fata cu potaia a deschis poarta, a luat cu ea pancarta şi a intrat. Bun, deci s-a deschis!

Fug la maşină, iau fetele, fugim toţi înapoi, şi intrăm. În curtea castelului, chiar lângă poartă, ne întâmpină un morman de pietre rotunde - proiectile de balistă, pare-se. În stânga, o tribună cam de 400 de locuri, iar pe dreapta - o scenă. Intrarea este pe deasupra tribunei şi pătrundem într-o încăpere destul de mare, aranjată ca un bar, unde principalul exponat era o imensă pisică persană, dormind nepăsătoare. Ni s-a spus că face parte din echipa de pază şi deratizare a castelului, iar tura ei începe abia după căderea serii. Am mai aşteptat vreme de vreun sfert de oră, să se mai adune vizitatori, apoi am fost separaţi în două grupuri, unii care înţeleg germană, alţii care pricep mai bine engleza. Am ales grupul anglofon şi vizita a început.

Ni s-a spus că acel castel este o foarte veche 'emblemă' a locului, vechimea sa fiind de peste 850 de ani. În ciuda faptului că e împrejmuită de munţi, zona din vale nu este una foarte potrivită construcţiilor, mai ales celor de dimensiunile unui castel, pentru că solul era mlăştinos, instabil, fiind asanat relativ recent prin diverse tehnici. Cei ce au stabilit locul castelului, au dat peste o rocă aparţinând muntelui, de care s-au legat cu fundaţia. Piatra de temelie este încă vizibilă undeva la baza turnului (prima clădire construită a actualului palat), în beciul acestuia.

Castelul a trecut de-a lungul existenţei sale prin mai multe 'mâini', actualmente fiind în proprietatea familiei Gildemeister, administrat de o asociaţie interesată de renovarea şi întreţinerea sa şi de introducerea în circuitul comercial, astfel încât activităţile acestea să poată fi auto-finanţate. Se poate deci închiria pentru nunţi, petreceri, spectacole, e gazda unui festival anual (în iulie), dar şi obiectiv turistic, o zi pe săptămână. Iar ziua cu siguranţă n-a fost aleasă întâmplător - oamenii vor veni aici, dacă restul obiectivelor sunt închise, nu?

Din camera de la intrare, am fost conduşi spre ultima încăpere ce a fost locuită din castel, înainte ca acesta să fie definitiv lăsat pradă timpului, înainte de începerea restaurării.

Aici sunt, pe un perete, imagini cu castelul din diferite epoci, iar pe peretele opus, o sumedenie de blazoane ale tuturor foştilor proprietari.

De aici, vizita continuă cu o mare sală de la etaj, unde se ţin majoritatea petrecerilor din prezent, dar care în trecut era o zonă unde erau dormitoarele trupelor de pază. Etajul nu a fost reconstruit, rezultând o încăpere cu dimensiuni mari, numai bună de un party! Dar au rămas vizibile urmele scării ce urca spre etaj. De aici, suntem conduşi în sala de bal, enormă, frumos decorată, pregătită şi aceasta pentru a fi pusă la dispoziţia doritorilor de a petrece o seară într-un cadru deosebit.

Ni se prezintă şi WC-ul (!!!) castelului - o cămăruţă aflată lângă această sală, pe traseul "burlanului" (un fel de canal colector pentru apele meteorice, în suprafaţă cam de un metru pătrat); singura problemă la folosirea acestei facilităţi era să te asiguri că nu e nimeni la etajul superior... :))

Trecând peste curtea interioară, pe un coridor acoperit, se ajunge la sala cavalerilor - o sală tot cu etaj, unde se întâlnesc anual Cavalerii, un fel de urmaşi ai celor din povestea cu regele Arthur...

Apoi coborâm la parter, nu înainte de a fi încercat cu mâinile proprii câte o spadă din panoplie. Aici, suntem conduşi prin temniţe, prin turn (singura parte a castelului care rămăsese relativ intactă, înainte de începerea renovării; azi se doreşte refacerea sa la forma iniţială, cu instalarea unui ascensor pentru persoanele cu dizabilităţi, iar camerele să fie închiriate în regim hotelier. Un proiect cu bătaie lungă, momentan în aşteptare de fonduri) iar la final, prin beciul castelului. Vedem aici bârnele din lemn de stejar, vechi de multe sute de ani, dar şi piatra de temelie, fără de care, niciun castel n-ar fi fost pe aceste locuri...

Tot aici mai sunt câteva obiecte autentice, dar fără o valoare istorică deosebită, găsite cu ocazia lucrărilor de restaurare.

Mai vreau să menţionez că acum, castelul arată foarte bine, nici nu ai spune că a fost preluat aproape în ruină, toată partea nordică fiind prăbuşită în vale, peste copacii pădurii, fără acoperişuri, vai de steaua lui... Deşi nu are o poveste deosebită, nici mobilă sau alte artefacte originale, e frumos decorat şi bine prezentat. E exact ceea ce lipseşte unei după-amieze de luni.

Când am plecat, mulţumind frumos ghiduşei noastre, ploaia stătuse, şi ne-am reîntors la pensiune să pregătim planurile pentru ultima zi.

PS fără PMA standard.

---

VIZUALIZĂRI: 4628 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI