Drumeție în munții Vrancei - La pas către lăcașul de cult din poiana Muntioru

TIPĂREȘTE

În acest articol vreau să prezint un obiectiv despre care nu s-a mai scris până acum pe site, un obiectiv aflat într-o zonă mai greu accesibilă din munții Vrancei, la care am ajuns după o drumeție de aproximativ două ore (timpul doar la dus) printr-o frumoasă pădure de brad. Este vorba despre un lăcaș de cult construit relativ recent, pe care am reușit să-l vizităm sâmbătă, după mai mult de doi ani în care ne-am tot făcut planuri să mergem acolo, însă vremea nefavorabilă sau programul încărcat ne-au împiedicat de fiecare dată să ne îndeplinim această dorință.

Mănăstirea Muntioru, căci despre ea voi scrie, este un lăcaș de cult aflat într-o poiană la aproximativ 1300 de metri altitudine, un platou aflat din punct de vedere geografic nu foarte departe de granița montană a județelor Vrancea și Buzău. Pe lângă amplasarea geografică, frumusețea zonei este dată și de faptul că prin fânețele din poiana Muntioru cresc mai multe specii de flori rare; datorită acestui lucru, poiana Muntioru a fost declarată în anul 2004 rezervație naturală de tip floristic.

Pentru a ajunge la acest lăcaș de cult, din DN 2/E85 (localitatea Dumbrăveni, județul Vrancea) am intrat pe DN 2N spre localitatea Cândești. Am trecut apoi prin mai multe localități ca Dumitrești, Chiojdeni sau Jitia, ajungând la Vintileasca după aproximativ 50 de kilometri parcurși de la intersecția cu DN 2. Trebuie spus că această șosea până la Vintileasca, deși figurează pe hartă ca drum național (DN 2N/2R), este mai degrabă un drum comunal mai răsărit către final, cu multe părți pe ultimii 15 kilometri unde alunecările de teren au stricat de tot covorul asfaltic. Cu grijă însă, am sosit în jurul orei 10.00 la Vintileasca; acolo eram așteptați de niște amici din localitate la care, de altfel, aveam să rămânem până a doua zi după-amiază.

Împreună am mai mers cam patru kilometri cu mașina până în satul Neculele, de unde a început drumeția noastră propriu-zisă. Am parcat într-un loc ceva mai ferit pe marginea drumului principal și am pornit pe jos spre obiectivul nostru. În apropiere se desprinde un drum forestier spre stânga care urcă susținut prin pădure către mănăstirea Muntioru. Cu puțină atenție, intrarea pe drumul forestier nu poate fi ratată întrucât există un panou informativ cu denumirea lăcașului de cult, precum și cu distanța rămasă până acolo – 3,5 kilometri. Nu peste mult timp ajungem în dreptul unui alt panou în care se specifică faptul că pe acest drum forestier este interzis accesul autovehicolelor pe timp umed; mergând pe jos, noi am fost feriți de astfel de griji, în schimb aveam două umbrele micuțe alături de o sticlă plină cu apă într-un rucsac (pentru orice eventualitate, se știe că pe munte vremea se poate schimba rapid).

După câteva minute am trecut de ultimele case și am intrat în pădure. Foșnetul vântului era din când în când întrerupt de ciripitul vreunei păsări, probabil speriată de vorbăria ori de râsetele noastre. Am trecut pe lângă două utilaje, iar gazdele nostre ne-au spus că pe unele porțiuni ale drumului s-a mai adus ceva piatră, pentru ca autoturismele să ajungă mai ușor sus la mănăstire. Doar două mașini au trecut pe lângă noi cât timp am parcurs acest traseu, însă drumul este greu și pune serioase probleme, aproape imposibil de abordat de către mașini cu gardă mai joasă. Noi recomandăm doritorilor să urce pe jos, e foarte frumos prin pădure și umbra deasă a copacilor ține departe razele soarelui.

Din loc în loc, am găsit fragi sau zmeură, culese direct ”de la sursă”. Am făcut și vreo două scurte popasuri, unul chiar lângă o troiță aflată cam pe la jumătatea drumului și puțin după ora 12.00 am ieșit din pădure pe un tăpșan, de unde poiana Muntioru s-a așternut la picioarele noastre. Această poiană este un mic colț de rai și o să vă convingeți că nu exagerez din fotografiile pe care le voi atașa.

De aici drumul a coborât puțin și apoi a urcat din nou, până către celălalt capăt al poienei, unde silueta lăcașului de cult se contura tot clar cu fiecare pas pe care-l mai făceam. La intrarea în curte erau parcate câteva mașini, așadar doritorii de offroad care ne-au depășit mai devreme ajunseseră cu bine la destinație.

Am trecut dincolo de poarta metalică și am pășit pe aleea principală; în partea dreaptă este amenajat un lac în care am văzut peștișori care ne priveau pentru o clipă și apoi dispăreau. Pe marginea aleii sunt flori multicolore, dar și o fântână acoperită la celălalt capăt al lacului, aproape de zona centrală a curții. Pe lac, chiar în colțul din apropierea fântânii, am mai descoperit o minunăție: un pâlc de nuferi înfloriți ne așteptau parcă să-i admirăm, încercând să ne răsplătească prin frumusețea lor pentru efortul depus ca să ajungem aici.

Din acest loc aleea principală se ramifică: în partea dreaptă către biserica având hramul ”Schimbarea la față”, în partea stângă spre stăreție și chilii, iar în față spre paraclisul ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”; în apropierea paraclisului se află clădirea clopotniței.

Pentru început, am vizitat biserica ”Schimbarea la față”. Construcție realizată din lemn (la fel ca și celelalte clădiri aparținând lăcașului de cult), această biserică este învelită cu tablă și este prevăzută cu trei turle; la turla principală au loc în această perioadă unele reparații, în acest sens fiind montată o schelă pe exterior. Pășind în pridvorul închis, am văzut deasupra ușii de la intrarea spre pronaos scena Judecății de Apoi, o pictură bogată în diverse elemente care ilustrează până la urmă lupta dintre Bine și Rău, atât pe lumea aceasta, cât și în lumea celor veșnice.

Interiorul bisericii este modest, însă cu atât mai mult ne-a plăcut asta; într-un cadru natural de vis cum este această poiană Muntioru, ridicarea unui lăcaș de cult opulent ar fi fost cu siguranță o greșeală. Pe pereți, dar și în interiorul turlei mari sunt reprezentări ale sfinților, dar și diferite scene biblice. Stranele și catapeteasma sunt realizate din lemn sculptat, iar pe jos sunt așternute mai multe covoare. Pe peretele dinspre pridvor, deasupra ușii, se află pisania lăcașului de cult, din care am lecturat un scurt istoric referitor la construirea acestui lăcaș de cult: ”Lucrările de construcție s-au realizat între anii 1999 – 2001, sub îndrumarea episcopului Epifanie Norocel al Buzăului și prin strădania deosebită a părintelui Macarie Deșliu, starețul mănăstirii Poiana Mărului, care a ctitorit acest așezământ monahal. (...) Sfințirea s-a oficiat în ziua de duminică, 2 septembrie 2001.” Mai aflăm din pisanie că ridicarea lăcașului de cult reprezintă îndeplinirea unei dorințe vechi de secole: ”Aici, odinioară, binecredinciosul voievod Ștefan cel Mare și Sfânt a vrut să construiască, împreună cu fiii Vrâncioaiei, un lăcaș sfânt de rugăciune.”

În stânga pisaniei sunt realizate portretele Cuviosului Daniil Sihastrul și ale voievodului Ștefan cel Mare, iar în dreapta se află tabloul votiv, în care părintele Macarie ține în mâini biserica și primește binecuvântarea de la episcopul Epifanie Norocel al Buzăului.

Am ieșit din biserică și am continuat explorarea curții; în apropierea paraclisului am văzut o poartă deschisă pe unde am ieșit în spatele lăcașului de cult; aici mirosea a fân proaspăt cosit de la brazdele de iarbă lăsate la uscat. Nu departe am remarcat un alt lac, ceva mai mic decât primul, dar la fel de frumos; doar nuferii lipseau. Aici pe iarbă, la umbra unui brad înalt, am petrecut clipe frumoase de relaxare, în timp ce fetele au mers să discute câte puțin cu părintele Macarie.

Da, cu părintele Macarie se poate discuta orice, este unul dintre puținii duhovnici adevărați care mai trăiesc pe aceste meleaguri. Și acesta este un motiv pentru care drumul anevoios până în poiana Muntioru este parcurs de multă lume, majoritatea oamenilor venind la părinte să discute despre necazurile avute și să primească sfaturile sale înțelepte. Știu că această parte a articolului meu iese puțin din tiparul scrierilor mele obișnuite, însă am simțit nevoia să vorbesc puțin și despre acest om atât de cunoscut în zona noastră. Despre părintele Macarie (Deșliu – după cum este numit în pisanie sau Beșliu – după cum apare în numeroase alte surse pe internet) mai pot fi scrise multe; eu mă rezum să mai adaug faptul că părintele a fost timp de aproximativ 20 de ani stareț la mănăstirea Poiana Mărului (am ajuns și noi acolo în 2012), fiind apoi mutat la lăcașul de cult nou înființat din poiana Muntioru.

Nefiind duminică și nici vreo altă sărbătoare, nu era multă lume aici, așa că fetele au schimbat repede câteva vorbe cu părintele și apoi am plecat cu toții înapoi de unde venisem. Drumul de întoarcere a fost mai ușor, astfel că la coborâre nu am făcut mai mult de o oră (bine, nici pauze prea multe ca la venire nu am mai făcut). În total, această drumeție a durat aproximativ 4 ore și jumătate, fără a ne grăbi câtuși de puțin; am vrut să ne bucurăm de frumusețea naturii de pe aceste meleaguri și considerăm că am reușit acest lucru pe deplin.

Am petrecut seara în livada de lângă căsuța prietenilor noștri, fiind extrem de încântați de zona în care ne aflam și am stabilit că a doua zi vom vizita împreună alte locuri mai puțin cunoscute din zona localității Vintileasca. Despre drumețiile de a doua zi voi scrie într-un viitor articol, deocamdată vă invit să vizualizați fotografiile pe care le voi atașa, întrucât surprind o părticică din frumusețea acestor meleaguri unde omul încă trăiește în armonie cu natura înconjurătoare.

La final de articol, atașez câteva linkuri utile celor care doresc să viziteze lăcașul de cult prezentat aici:

-filmare ce prezintă drumul spre lăcașul de cult, parcurs cu o mașină mai puternică (din ceea ce se poate vedea);

-filmare de la sărbătoarea hramului din 2011;

-un scurt interviu cu părintele Macarie.

Vă doresc tuturor o vară perfectă!

---

VIZUALIZĂRI: 3932 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI