O zi la Cascadele Erawan [Parcul National Erawan]

TIPĂREȘTE

Ziua mea la Cascadele Erawan a început seara, pe la orele 19:30, la o agenţie de turism aflată lângă hotelul “Rambuttri Village Plaza” din Bangkok în care ne cazasem cu câteva ore mai înainte. Aici am cumpărat o excursie în varianta transport fără ghid însoţitor (ne ghidam singuri) şi masa de prânz la Erawan. Mai era prevăzută oprire la întoarcere în oraşul Kanchanburi pentru a vedea podul de pe râul Kwai. Cumpărând două excursii am obţinut şi un discout, în final plătind 800 bath (circa 20 euro) de persoană numai pentru această excursie.

Microbuzul ne-a preluat dimineaţa, pe la ora 7 din faţa hotelului. El preia turiştii de la mai multe hoteluri din oraş, îi transportă pănă la un anume loc unde se îmbarcă în alte mijloace de transport care îi duc la destinaţie şi la obiectivele turistice din program. La ora 8:00 am plecat din Bangkok cu un microbuz şi am ajuns, în jurul orei 11, la intrarea în Parcul Naţional Erawan, distanţa parcursă fiind de circa 185 de km.

Aici am fost preluaţi de un angajat din cadrul parcului care ne-a comunicat programul: vizitarea individuală a cascadelor, masa la ora 15:30 la o anumită terasă care era numerotată şi, în final, ora de îmbarcare şi plecare spre Bangkok. Cât timp a avut loc organizarea se făcuse aproape 12. Am menţionat ora de servire a mesei pentru că îmi limita timpul dedicat vizitei cascadei, timpul estimat fiind de 3 ore, timp în care ştiam că ne putem încadra şi noi. Dacă nu reuşeam să ne încadrăm în timp, renunţam la masa de prânz asigurată de organizatorul excursiei.

Parcul Erawan se întinde pe o suprafaţă de 550 kilometri pătraţi şi este situat în provincia Kanchanaburi din Thailanda occidentală. Mai întâi s-a numit "Khao Salob National Park" şi a fost fondat în anul1975.

Cea mai interesantă atracţie a parcului o reprezintă Cascada Erawan, Erawan fiind elefantul alb cu trei capete din mitologia hindusă.

De ce li s-a spus Erawan? Vom afla în timpul plimbării noastre!

Preţurile biletelor pentru cetăţenii thailandezi (40 baht pentru adulţi și 20 baht pentru copii) diferă de cele pentru străini (200 de baht pentru adulţi si 100 de baht pentru copii).

Angajatul din cadrul parcului ne-a condus la intrarea în traseu, în faţa hărţii, pe care am fotografiat-o, ne-a urat plimbare plăcută şi nu l-am mai întâlnit.

Mergând 700 metri pe un traseu lin și în cea mai mare parte asfaltat, am ajuns la primul nivel al cascadei Erawan, sau la prima cascadă, numită Ly Kung Lung, care se remarcă prin barajul de travertin și mulţimea de peşti care populează piscinele din jur.

Următoarea cascadă se află foarte aproape, la numai 50 metri de prima. Se numeste Wung Macha şi este foarte pitorească prin neobişnuitele stânci de calcar, rotunjite de apa curgătoare.

După încă 200 de metri, adică 950 metri de la plecare, se ajunge la nivelul 3 al cascadei, cascada Pha Nom Tok. Este mai înaltă decât primele două, are 20 – 25 de metri, după părerea mea, deşi nu este la fel de lată ca ele.

La 1 200 de metri de la plecare se află cascada Oke Nank Phee Seah, nivelul patru al cascadei Erawan. Este mai mult un tobogan cu apă, pe stînci rotunjite de ape.

De aici, traseul spre nivelele următoare se îngreunează, devine mai abrupt urmând cursul apei, poteca largă este înlocuită de o potecă mai îngustă, plină de stânci şi, uneori, de ape. Pe drum, am întâlnit câţiva copaci înfăşurati în steaguri de rugăciuni, împodobiţi cu articole de îmbrăcăminte şi cu mătase colorată, totul având o puternică semnificaţie religioasă.

Ne îndreptăm spre nivelul cinci al cascadei Erawan, aflat la 600 de metri de nivelul patru, spre cascada numită Bua Mai Long. De fapt cascada cuprinde mai multe cascade mici, ce curg printre blocuri de calcar, şi o mulţime de bazine de travertin.

De aici traseul devine din ce în ce în mai greu, apar porţiuni care necesită scări, în timp ce poteca se micşorează din ce în ce mai mult. Pentru a compensa condiţiile mai grele de mers, pe acest traseu se întâlnesc câteva cascade, fără nume, mai naturale ca cele întâlnite mai înainte.

Cascada 6, aflată la 300 de metri de cascada 5 are numele de Dong Prouck Sa. Este o cascadă pe mai multe nivele cu o piscină mare şi apă de o culoare deosebită, alb-albăstruie.

Traseul devine şi mai dificil. Scările sunt şubrede, există o stâncă pe care trebuie să te caţeri, sau trebuie să mergi prin apă (cum am mers şi eu), dar mai sunt doar 100 metri până la nivelul şapte al cascadei Erawan. Am mers în total 2 200 metri de la locul de plecare, urcând continuu.

La sfârșitul traseului, am fost întâmpinată de ultima cascadă, a şaptea, cea numită Phu Pha Erawan. În timpul vizitei noastre, apa curgea doar în partea inferioară a cascadei. În partea ei superioară apa ar curge în trei şuvoaie, pe stânci de calcar rotunjite, părând că sunt trei elefanți, sacrul Erawan.

De la această asemănare, salba de cascade a primit numele de Erawan. Paznicul parcului care se afla aici ne-a spus că, din cauza diminuării precipitațiilor, foarte rar apare situaţia în care partea superioară a cascadei să fie acoperită în totalitate de ape şi să se arate “cei trei elefanţi”. Poate în sezonul ploios.

Cascadele Erawan, un fenomen natural deosebit, cu bazine mari și mici, de calcar sau travertin, ideale pentru înot, reprezintă o serie impresionantă de șapte cascade, fiecare cu o formă și un caracter propriu. Toate cascadele prezintă căderi de ape peste stânci de calcar în piscine deosebit colorate, precum și formațiuni de roci interesant rotunjite.

Traseul parcurs se află în plină pădure subtropicală, cu vegetaţie luxuriantă, adăugând un surplus de frumuseţe şi inedit acestor locuri. Păcat că era prea populat, dintre turiştii străini, ruşii erau predominanţi. Am ţinut să facem această excursie tocmai pentru a vedea şi zona mai înaltă a Thailandei, după insule şi Bangkok.

Vizita noastră la toate cele șapte cascade Erawan ne-a luat aproximativ 2,5 ore. Puteam să mai stăm dar nu cunoşteam traseul, neavând ghid şi ne-a fost teamă că nu reuşim să le vedem sau că nu ne încadrăm în timp.

Am mers apoi în zona din faţa parcării auto, unde se găseau mici terase şi mici buticuri. Am cumpărat un tricou la care vânzătoarea, zâmbind continuu, nu a vrut să facă nici un discount. De ce? Era singurul butic în care se găseau câteva tricouri XXXL. La o terasă am luat şi masa de prânz: un fel principal specific thailandez la alegere, fructe şi apă minerală.

În jurul orelor 17 am plecat spre Kanchanaburi, a doua escală a excursiei noastre fiind la Podul de pe fluviul Khwae Yai, cunoscut în toata lumea ca “Podul de pe râul Kwai” din filmul lui David Lean apărut în anul 1957, ecranizare după romanul cu acelaşi nume al francezului Pierre Boulle apărut în anul 1952. Podul făcea parte din Calea ferată Birmania – Thailanda, cea care lega odinioară capitala Thailandei, Bangkok, de Rangoon, capitala Birmaniei, acum Myanmar.

Calea ferată avea o lungime de 415 kilometri (258 de mile). I se mai spune şi “Calea Ferată a Morții” primind acest nume de la regimul de muncă silnică şi exterminare la care au fost supuși prizonierii de război aliați și populația asiatică civilă, din lagărul de muncă, de către puterea militaristă japoneză, în Al Doilea Razboi Mondial, pentru construirea acestei căi ferate. La construirea acestei căi ferate au fost forțați să muncească, în condiții inumane, 180.000 de muncitori asiatici și 60.000 de prizonieri de război din rândurile aliaților. Circa 90.000 de muncitori asiatici și 16.000 de prizonieri aliați (britanici, australieni, olandezi, americanişi canadieni) au murit, ca rezultat direct al realizării proiectului. Dintre aceştia aproape 7 000 îşi au locul de odihnă în Cimitirul de Război din Kanchanaburi.

În memoria celor care au muncit şi a celor care au murit aici a fost fondat în anul 1977 Muzeul Razboiului JEATH din Kanchanaburi. Acronimul vine de la JEATH, iniţialele naționalităților primare implicate în construirea căii ferate, (Japonezi, Englezi, Americani/Australieni, Thailandezi şi (H) Olandezi). Muzeul era deschis dar nu am avut timpul necesar sa-l vizităm, făcând doar câteva fotografii (gen “vin turiştii”, venit-pozat-plecat-văzut acasă ce-am pozat).

Primul pod construit de prizonieri peste fluviul Khwae Yai (Kwai) a fost o schelă din lemn care a rezistat puţin timp trenurilor grele și apelor repezi ale fluviului. A fost înlocuit în anul1943 cu o structură de fier care rezistă şi astăzi. Bombardamente americane din zonă au distrus parţial podul. A fost reconstruit după război cu cooperare japoneză ca despăgubiri de război.

Astăzi pare doar un pod montat pe piloni de beton, cu traverse de lemn pe care m-am plimbat şi eu şi care este traversat de patru ori pe zi de trenurile care circulă între Kanchanaburi şi Tok Nam.

A fost o zi deosebită, în care am văzut lucruri total diferite. Frumuseţile naturale de la Cascadele Erawan impresionează prin măreţia lor, în timp ce podul de pe Kwai, muzeul Războiului şi Cimitirul de Război impresionează prin atrocităţile armatei japoneze în Al doilea Război Mondial.

Asemenea sentimente am mai trăit în Vilnius unde am vizitat în aceiaşi zi minunatul Castelul Trakai dar şi sinistrul Muzeu al Victimelor Genocidului amenajat în fostul sediu KGB.

Pe la orele 21 am ajuns la hotel, după o zi plină şi de neuitat.

---

VIZUALIZĂRI: 4307 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI