Monemvasia - singura intrare spre încântare

TIPĂREȘTE

Nici nu am „aterizat” bine la Flower of Monevasia, că aveam chef să mergem la cetate. Doar pentru ea venisem…

În definitiv nu era decât ora 5 după amiaza, așa că aveam tot timpul din lume. Dar nu înainte de a mânca ceva, căci eram lihniți de foame. Așa că, ne-am oprit la indicațiile prietenei noastre românce de la recepție la restaurantul Haramis (Aramis).

După ce am mâncat bine hai spre cetate. Nu știu cum mă informasem eu, dar aveam impresia că din localitate intram imediat în cetate. Doar că nu e chiar așa. Sunt aproape 3 km de urcat spre cetate. Cum eram morți de oboseală am preferat varianta simplă: există un autobuz care face asta pentru tine contra unui simplu euro de persoană.

Am adoptat această „măsură” de fiecare dată când am urcat spre castel. Ori eram prea obosiți, ori provocarea era de a străbate cetatea de la un capăt la altul fără să fim apriori istoviți.

Atât de fermecat am fost de cetate, încât trei din cele patru seri petrecute în Monemvasia le-am petrecut în acest basm cu arabi, greci, otomani, venețieni și, nu în ultimul rând, fantome. Una din seri am ratat-o pentru simplul fapt că ne-am întors prea târziu de pe minunata insulă Elafonisos

În oraș veți găsi câteva supermarketuri cu tot ceea ce este necesar. Ba două dintre sunt destul de mari. Distanțele sunt ușor de acoperit pe jos. Veți mai găsi și două brutării, așa cum le cunoașteți de la greci, cu tot felul de specialități de pâine, dar și plăcinte de-ți lasă gura apă.

Să nu uităm cofetăriile. Este una chiar în port, iar prăjiturile sunt destul de scumpe. Din păcate nu erau nici prea bune și deloc proaspete. Întotdeauna răsfățul se plătește: în euro dar și în greutate. Prețul l-am plătit, însă calitatea a rămas pe planul doi…

Sigur că sunt și taverne. Noi am fost îndrumați de către recepționera de la hotel spre Haramis, așa cum am spus și mai devreme. Drept e că ne mai sugerase o tavernă, dar care nu era lângă mare și cum nu înțelesesem prea bine nici numele, nu am mai căutat-o. (Dacă mă aude cineva care știe orașul va crede că îl iau peste picior, mare oraș!)). Așa că ne-am oprit la Haramis, o alegere excelentă, poți lua prânzul sau cina într-un peisaj idilic la marginea mării. Ospătarul era extrem de drăguț, gata să te servească cu orice îi cereai (inclusiv gyros pita) dar și să-ți povestească despre preparatele tradiționale, din care nu lipseau fructele de mare sau peștele proaspăt. Prețurile mai mult decât acceptabile.

Dacă măcar vreo clipă v-ați gândit că scopul este să faceți (măcar un pic de) shopping atunci veți rata concediul cu siguranță. În afară de cele 3-4 supermarketuri veți mai găsi și vreo 2-3 magazine care au și un fel de suveniruri, de regulă destul de scumpe. Nu tu magazine de firmă, nu tu tricouri cu Monemvasia sau mai știu eu ce alte obiecte cu „I love Monemvasia”. Dacă vă gândiți la magazine de firmă, atunci sigur faceți o mare greșeală.

De asemenea, să nu vă gândiți vreo clipă măcar la discoteci și cluburi. Sau puteți să o faceți, dar veți rămâne cu gândul…

Plaja din Monemvasia este una cu pietre. La sfârșit de iunie nu era încă amenajată, așa încât șezlongurile lipseau cu desăvârșire. Nici pe prosop nu puteai sta confortabil, ci dimpotrivă. În schimb se poate face un snorkelling pe cinste în apa mării. Recomand utilizarea papucilor de apă dacă vreți să faceți plajă aici. Și o rogojină groasă dacă șezlongurile nu sunt instalate încă. Am mai aflat și că plaja esete în administrarea primăriei (au și ei primarii lor :( ). Noi nu am făcut plajă/baie în Monemvasia decât o singură dată. Totuși peisajul este de mare excepție, având stânca chiar în fața ochilor.

Recepționera ne-a îndrumat spre o plajă la aproximativ 5 km în dreapta cum te uiți spre mare. Și a avut o expresie remarcabilă: „Cu cât te depărtezi de Monemavasia cu atât plajele sunt mai frumoase ”.

Dacă aveam în program plajă și baie, atunci mergeam la Xifias- Abelakia. Aici plaja era foarte frumoasă, într-un mic golf, intrarea în apă cu nisip, apa cristalină și cu culoarea aceea specifică Greciei. Și aceasta era încă neamenajată. Cei care aveau grijă de plajă, de abia acum se apucau să amenajeze barul și umbrelele. Până am plecat noi nu terminaseră, cu toate că era sfârșit de iunie. Și mai ziceam de Eforie Sud… În acel sfârșit de iunie în Peloponez erau 40 C, iar la noi ploua de mamă-mamă.

Am pășit în cetate cu emoție, imediat ce am trecut pe sub poarta îngustă. În castel nu au acces mașinile, și dacă stau bine să mă gândesc, nici nu ar încăpea. Decât dacă, poate, printr-un proces necunoscut de comprimare ar fi îngustate la lățimea străzilor de acolo. Toate drumurile din cetate sunt pietruite, construite parcă din același material cu casele din interior. Pe aleea principală se găsesc câteva magazine, unele cu suveniruri, majoritatea foarte scumpe. Noi nu am găsit ceva să ne facă cu ochiul. Și bineînțeles o serie întreagă de taverne, toate extrem de cochete, care îți făceau cu ochiul în speranța de a ajunge la portofelul tău.

Într-una din seri ne-am propus să străbatem cetatea în lung și în lat. Ne-a luat câteva ore, dar nu am alergat, căci nu aveam un scop anume. Ne doream doar să simțim vibrația cetății, să respirăm aerul marin al istoriei zbuciumate a locului. Am abandonat aleea principală și am străbătut cetatea prin partea dreaptă, pe lângă zidurile cetății. Marea, despletită, ni se arăta în toată semeția ei, printre ruine. O parte din case erau locuite, majoritatea din ele fiind transformate în pensiuni. Am trecut pe lângă o căsuță care avea atârnat un „JUST MARRIED” care te făcea să te gândești că aici chiar merită să-ți petreci luna de miere. Ei, pentru mine e cam târziu, dar tinerele perechi ar putea visa la un astfel de refugiu întru iubire. După ce zidurile din partea dreaptă s-au terminat am început să urcăm la următoarele nivele. Dar nu am urcat piepțiș, ci străbăteam cetatea la fiecare nivel în stânga și în dreapta, parcă de teama să nu ratăm nici un colțișor. Destul de des treceai pe lângă câte o biserică, doar nu degeaba Monemvasia e denumită (printre altele) cetatea cu o sută de biserici. Cele mai cunoscute biserici din Monemvasia sunt: Christos Elkomenos, Agios Nikolaos, Agia Sofia, Panagia Myrtioditissa. La un moment dat am trecut pe lângă un hotel, și nu știam dacă putem să trecem mai sus fără să deranjăm. O băbuță, proprietara hotelului (Likinia), ne-a invitat să intrăm, să vedem hotelul. Aș fi rămas acolo… Arăta atât de rustic, dar totuși modern. Ne-a dat o carte de vizită și ne-a invitat ca dată viitoare să stăm acolo. Dar va exista oare vreo data viitoare?

Pe aici am întâlnit și o singură familie de români. Mama îi povestea copilului care avea în jur de 10 ani despre cetate și istoria acesteia. Am fost impresionat plăcut și m-am simțit mândru că sunt român.

Urcând am ajuns la un hotel-restaurant chiar în extremitatea cetății. De la terasă vedeai cetatea dar și marea. Nu ne-am oprit aici însă ci am mers mai departe pe trepte, pe străduțele strâmte. Pe măsură ce urcam, erau din ce în ce mai multe case părăsite. Cum soția mea a obosit, mi-am continuat drumul cu fiica mea spre vârful cetății, urmând să o „recuperăm” la întoarcere. Nici acum nu știu dacă a fost o decizie corectă =)). Am transpirat puțin, urcatul era din ce în ce mai anevoios, dar priveliștea din ce în ce mai minunată.

Din păcate când am ajuns în vârf ne-am întâlnit cu o hârie A4 pe care scria: „Orașul de sus și biserica Agia Sofia sunt închise pentru mentenanță și lucrări de restaurare”. Așa încât, chiar dacă mai aveam un strop de resurse nu am avut pe ce să le consumăm. Bineînțeles că la coborâre totul era mai simplu, plus că aveam ca bonus o panorama întregii cetăți înconjurată de mare. De remarcat că prin cetate erau împrăștiate peste 60 de panouri cu informații despre obiectivele din cetate. Printre cel mai vizate erau bisericile.

În final, ca un premiu binemeritat ne-am oprit la o tavernă de pe strada principală care avea vederea din spate către mare. Restaurantul, ca multe altele din cetate, avea lipită cu nedisimulată mândrie lipit abțibildul Tripadvisor. O ospătăriță destul de plină de ea, de parcă lucra cel puțin la Hilton ne-a condus la etaj și ne-a oferit una din cele 3 mese de la balconul ce dădea direct spre mare. Eram copleșiți oarecum de impozanța chelnerilor, ne gândeam că poate am nimerit în cine știe ce restaurant de elită. Am rămas copleșiți vreo 10-15 de minute până când unul din ospătari a binevoit să ne ia comanda. Nu mai spun cât a durat până să ne-o aducă… A fost și bine și rău. Bine, pentru că eram istoviți, iar vederea era de-a dreptul mirobolantă, putând să ne ofere liniștea de care avem nevoie. Rău pentru că eram foarte însetați, iar proviziile de apă le consumasem de-a lungul periplului prin cetate. Aici am băut și un ness café, așa, ca pe vremuri, cu frișcă adevărată (nu la tub). A și mai era ceva, chiar lângă masa noastră am zărit fantoma.

În final, ne-am îndreptat cu regret către ieșire, fiind ultima seară petrecută în cetate

Credeți că există vreo cetate în lumea asta care să nu fie bântuite de fantome? Ok, mulțumesc pentru răspuns. Și eu cred la fel.

Doar că de data asta le-am văzut în carne și oase (impropriu la fantome, cred). La primul mic dejun de excepție, mai era un singur cuplu de englezi (vârsta afișată era undeva peste 60 de ani), înalți și destul de corpolenți. I-am remarcat imediat, căci cu o seară înainte i-am văzut pe balconul de la etajul unu, acolo unde nu locuia nimeni. I-am întâlnit din nou pe ferryboat-ul spre Elafonisos, și atunci parcă pluteau (în ciuda greutății). Habar n-am cum ajunseseră acolo. Dar mijloacele de locomoție ale fantomelor sunt necunoscute nouă. Practic unde eram noi apăreau și ei, parcă ne urmăreau invariabil.

În ultima seară ne-am așezat la masă unui restaurant din cetate (vezi mai sus). Exact cu fața spre mare erau trei mese. Vă las pe voi să ghiciți cine s-a așezat la masa de lângă noi…

Ce nu m-am lămurit eu, există oare și fantome grase? Dar parcă în Casper am văzut așa ceva

Mai grav e că mă gândeam: dacă și ei au avut aceeași impresie, cum că noi eram fantomele?

Cert e că fata mea era un pic înspăimântată de apariția lor permanentă și spontană…

Firesc te întrebi unde ar fi mai bine să stai? În oraș sau în cetate?

Eu am stat în oraș dar aș opta pentru cetate. Doar că trebuie cunoscute avantajele și dezavantajele.

În cetate în mod normal e ceva mai scump. Dar cum sejurul în Monemvasia nu ar trebui să fie foarte lung nu ar fi un dezavantaj în sine. Trebuie avute însă în vedere următoarele:

•În cetate nu poți merge decât pe jos. Majoritatea cazărilor sunt în zona mai îndepărtată a cetății, așa încât trebuie să vă asumați cărarea bagajelor în spinare o bună bucată de drum. În cetate nu veți găsi supermarketuri, așa că și eventuala aprovizionare ar fi destul de greoaie.

•Taverne veți găsi o grămadă și în cetate. Prețurile sunt ceva mai mari. La mâncare nu cu mult, la băutură veți simți însă o diferență mai serioasă.

•Să nu vă așteptați să găsiți loc de parcare chiar în buza cetății. Veți fi norocoși dacă veți găsi un loc de parcare pe cei aproape 3 km de drum dintre cetate și oraș.

•În cazul meu (pentru că am fost și cu părinții care sunt în vârstă), mi-aș fi dat foc la valiză dacă aș fi ales o cazare în cetate. Ar fi fost și un avantaj, aș fi avut mai puțin de cărat =)).

Atunci care ar fi avantajele? Ooooo, toate celelalte. O atmosferă de poveste, pe niște meleaguri fascinante, cu clădiri vechi. Vei simți cum îți trece istoria prin vene, cum te mângâie marea iar sufletul ți-e rafinat de briză. Dacă toate cele de mai sus nu sunt un impediment major pentru voi, atunci alegeți o cazare în cetate! Efortul vă va fi răsplătit înzecit.

doar pentru cei interesați

Monemvasia înseamă o singură intrare (mone=una, emvassi=intrare) și este practic o stâncă ce s-a desprins de continent în urma unui cutremur de proporții în 375 d. Hr.

Cetatea a fost fondată de bizantini în secolul VI d. Cr. În 1249 a fost capturată de către franci după trei ani de asalt. Bizantinii au recucerit-o 10 ani mai târziu.

Turcii au cucerit Peloponezul în 1460 însă Monemvasia a intrat sub controlul papalității (1460-1464) iar apoi al venețienilor. Având în vedere poziția strategică, era normal ca până la urmă turcii să reușească să o cucerească, dar abia în 1540. În perioada otomană Monemvasia a cunoscut primul declin. Venețienii au reușit să o recucerească în 1690 dar 25 de ani mai tâziu turcii au recăpătat cetatea. Monemvasia a revenit Greciei pe timpul Războiului de Independență din 1821 după 4 luni de asalt

Monemvasia a cunoscut al doilea declin economic începând cu 1893 când s-a deschis Canalul Corint, lucru ce a făcut ca poziția Monemvasiei să nu mai fie una atât de importantă.

Denumirea de Gibraltarul estului nu onorează, în opinia mea Monemvasia, a cărei cetate este una de mare frumusețe. La bază este doar dorința excesivă a unora de a face comparații, de cele mai multe ori forțate.

Am ținut neapărat să ajung la Gerakas (Ierakas) și Kiparissi. Fusesem sfătuit de un prieten grec să nu le ratez, având în vedere pe de o parte peisajele care îți taie respirația, iar pe de altă parte de pastele cu fructe de mare din Gerakas. Din păcate călătoria a debutat cu o cădere nervoasă a mea când mi-am dat seama că am uitat aparatul de fotografiat în cameră (pățisem același lucru și când am fost la Peștera Diros). Mă enervasem chiar foarte tare, căci îmi doream să fac poze, conștient fiind că pesemne aici nu voi mai ajunge niciodată. Trecuseră deja 20 de minute de la plecarea noastră, așa că dacă mă întorceam am fi pierdut cel puțin 40. În plus, oamenilor le mai era și foame căci trecuse de ora prânzului pentru că înainte făcusem și plajă. M-am liniștit la un moment dat, aducându-mi aminte că pusesem aparatul de fotografiat în rucsac cu o seară înainte. Nimeni nu mai spunea nimic, i-am speriat un pic, nu prea îmi stă în fire să mă enervez (dar atunci când o fac, rar, se simte). Când am ajuns în Gerakas și am oprit mașina primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la rucsac să îmi iau bijuteria. Doar că aceasta lipsea. Soția mea, cu vocea pierdută mi-a spus: „Știi, azi-dimineață am făcut curat în rucsac și am uitat să îl pun înapoi”. Eu mă calmasem deja, așa că nu am mai spus decât un „asta e”. Drept e că în următoarele zile toată lumea se asigura că am aparatul de fotografiat cu mine :)).

Drumul spre Gerakas este în mare parte pe coastă și destul de spectaculos. Dar când ne-am apropiat de Gerakas, care în fapt este un sat de pescari, am rămas toți cu gura căscată. Totul era de o frumusețe greu de descris. Mă tot uitam după sumedenia de taverne care ar fi trebuit să ne copleșească dar majoritatea păreau părăsite. Am zărit la un moment dat taverna To Remetso care era foarte lăudată și pe Tripadvisor (de altfel avea și nelipsitul abțibild) și am hotărât să nu mergem mai departe, mai ales că vocea foamei se auzea din toate colțurile. Deși este un sat relativ izolat, prețurile de la tavernă erau în directă concurență cu cele de fițe din centrul Atenei. Porția de paste cu creveți, e drept, foarte mari a fost 18 EUR. Tatălui meu i-a făcut cu ochiul un pește pe care l-a ales din frigider. Deși l-am avertizat, nu s-a putut abține și a plătit 25 EUR pentru el. Eu am luat o salată de caracatiță (rece) foarte interesantă care a fost 9 EUR. Celelalte prețuri nu le mai țin minte. Am întrebat-o pe A. cum sunt pastele de creveți și ea a spus că foarte bune, dar cred că mai mult de frică să nu se supere bunicii că au dat 18 EUR pe porție. Am gustat și eu și pot afirma că nu mi s-au părut deosebite, cu excepția creveților care nu erau bine curățați :).

Totuși timpul petrecut pe terasă a fost unul de excepție, mesele fiind chiar lângă apă, am putut admira laguna în voie.

Sătui am plecat apoi spre Kiparissi. Drumul destul de anevoios ar fi durat ceva mai mult de o oră, dar se anunțau priveliști de excepție. Nici nu a trecut bine un sfert de oră că au început cârcotelile. „Că ce mai mergem până acolo, ce e de văzut… Mai bine mai facem un pic de plajă”. Am evaluat situația, era deja ora 16:00, numai drumul dus-întors va dura mai mult de 2 ore, mi-am adus aminte că nici nu aveam aparat foto așa încât am renunțat sportiv. Imediat ce am trecut de Gerakas am găsit o plajă foarte frumoasă și am făcut o baie în mare.

Peloponezul este un fel de Matrioșka (păpușile de lemn rusești goale pe dinăuntru și care găzduiesc alte păpuși). Peloponezul în sine este o peninsulă. Această peninsulă are la rându-i 3 alte peninsule: Argolida, Laconia și Messinia. Laconia la rândul ei are 2 „degete”: Laconia de Est și Mani.

Pe lângă Monemvasia, Elafonisos, Peștera Diros și Gerakas/Kiparissi în Laconia mai puteți lua în calcul și alte locuri de vizitat. Trebuie să spun că cele de mai jos sunt obiective pe care nu le-am atins. Este posibil însă ca cei mai vrednici ca mine să își facă timpul necesar pentru a le vizita în cazul în care acestea li se par de interes.

Moara de ulei de la Vellies și moara de apă de la Talanta

Pe lângă moara de ulei de la To Liotrivi (care asta înseamnă :) ) și despre care am povestit deja în impresiile de cazare, în Talanta veți găsi una din cele mai vechi mori de apă pe râul de lângă satul cu același nume și care acum este funcțională în week-end-uri spre deliciul turiștilor.

Pădurea de palmieri fosilizați

Se află ceva mai jos de Neapolis. Vă reamintesc că Neapolis este localitatea din care se trece spre Elafonisos. De altfel și Neapolis are plaje foarte frumoase (Marathias, Pounta, Neratzionas), fiind una din atracțiile zonei. Din Neapolis, de asemenea se trece spre Kithira.

Dar să ne întoarcem la pădure… Aceasta se află mai jos de Ag. Nikolaos. Practic este un muzeu în cadrul pădurii fosilizate în urma dezastrelor geologice precum erupțiile vulcanice și cutremurelor. De altfel Peloponezul a fost supus de-a lungul timpul la cutremure importante, motivul pentru care atât Elafonisos cât și Monemvasia s-au despărțit de continent. Cred că aici e momentul să spun că în Tolo am prins un cutremur de aproape 5 grade Richter, așa că am simțit cu adevărat vibrația Peloponezului =)) (acum îmi dă mâna să râd).

Peștera Kastanias

Este mai jos de Monemvasia, totuși se pare că nu se poate ajunge (cu mașina) decât de pe partea cealaltă a peninsulei, dinspre Neapolis. Turul peșterei durează aproximativ 45 minute și se pare că ar fi una din cele mai pline de culoare peșteri din zona Peloponezului.

Plyra

Despre ce altceva să vorbim în încheiere decât despre o plajă superbă ce nu trebuie ratată. Cel puțin așa ne-a spus recepționera, și așa am și citit ulterior. Se spune că ar rivaliza cu plajele din Elafonisos (un motiv un plus pentru a o vizita). În apropiere se află un oraș scufundat (deja știm de ce).

Îmi cer scuze, din păcate din nou impresiile mele s-au întins mai mult decât prevede legea. Încerc să le scurtez, dar nu prea-mi iese. Aș fi putut să învăț ceva în cele câteva zile de stat în Laconia. Dar laconismul nu se ia așa ușor :).

Aș fi vrut să scriu despre Laconia un articol separat, dar n-aș fi vrut să fiu acuzat de fragmentare. Adevărul e că nu știu cum e mai bine.

Știu doar că m-am simțit tare bine în Monemvasia, și că îmi va rămâne adânc întipărit în memorie. Din cele aproape 400 de poze, după zeci de treceri am reușit să reduc numărul lor aproape 80. Nu sunt sigur că le-am ales pe cele mai bune, știu însă că mi-a fost foarte greu să renunț la ele.

---

VIZUALIZĂRI: 8743 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI