Lisabona merită văzută indiferent de anotimp - este superbă!

TIPĂREȘTE

Am ajuns în Lisabona la începutul lui februarie 2016 când şi la noi era mult mai cald decât de obicei, însă aici am găsit o vreme de primăvară autentică ce ne promitea un sejur cât se poate de plăcut. Ne-am cazat la Sana Reno Hotel, pe care îl recomandăm cu căldură nu numai pentru curăţenia şi confortul lui, cât şi pentru faptul că staţia de metrou San Sebastiao este efectiv vizavi de intrare. Staţia este un punct de intersecţie între două linii, cea roşie şi cea albastră, linia roşie având avantajul că se intersectează ulterior şi cu celelalte două linii (verde şi galbenă) şi ajunge până la aeroport.

În cele şase zile ale sejurului nostru aveam să constatăm că lisabonezii au rezolvat problema transportului în comun la un mod la care bucureştenii pot doar să viseze şi că nu există, practic, zonă a oraşului în care să nu poţi ajunge uşor, schimbând cel mult două mijloace de transport. O facilitate extraordinară o constituie cardul Lisabona, valabil pe toate liniile şi mijloacele de transport ale societăţii locale Carris – metrou, autobuz, tramvai, tren – dar şi la multe muzee, la unele putându-se intra doar în baza lui iar la altele acordându-se reduceri de până la 50%. Eu şi soţia mea ne-am luat câte două carduri de fiecare, valabile 72 ore, activarea făcându-se în raport de momentul primei utilizări. Deşi întâiul meu card a dat câteva rateuri înaintea expirării celor 72 ore, ulterior, în mod inexplicabil, a funcţionat fără reproş până la finalul sejurului. Practic, cu el am validat călătoria de metrou până la aeroport însă nu ştiu dacă să vă recomand să nu vă cumpăraţi şi un al doilea card dacă vă plănuiţi un sejur mai lung, pentru că cel al soţiei mele nu a înregistrat aceleaşi performante şi, oricum, la unele muzee – destul de puţine, e drept – el este verificat. Mai exact, ai obligaţia să scrii pe card data, ora şi minutul primei lui utilizări iar muzeografii verifică doar dacă nu a expirat intervalul de timp pentru care este valabil, nu şi dacă mai conţine „credite”.

De asemenea, odată cu cardul primeşti şi un ghid cu toate muzeele şi obiectivele la care cardul oferă gratuitate sau reduceri la vizitare, mijlocul de transport cu care se poate ajunge la ele şi o scurtă prezentare a acestora în limbile portugheză, engleză şi franceză.

Cei care ştiu spaniola îşi vor da repede seama că pot înţelege limba portugheză scrisă pentru că diferenţele dintre ele nu sunt prea mari. Practic, popoarele portughez şi spaniol nu existau înainte de cucerirea arabă iar apariţia lor a fost o consecinţă colaterală a reconquistei. Să nu uităm că în Franţa, în Germania şi în Italia locuitorii din sud nu se înţelegeau cu cei din nord din cauza diferenţelor lingvistice, care au fost înlăturate abia în epoca modernă. În Spania lucrurile au stat puţin diferit astfel că există până astăzi dialecte locale precum catalana, basca, galiţiana – aceasta din urmă fiind de fapt limba portugheză deşi cei din Galicia nu se consideră portughezi şi nu au ambiţii separatiste. S-a întâmplat ca în anul 1093 Henric de Burgundia să se căsătorească cu Teresa de Leon, fiica nelegitimă a regelui Alfonso al VI-lea al Castiliei şi Leonului, iar ulterior ginerele să primească de la socrul sau comitatul Portugaliei, eliberat în anul 1095 de la mauri. Iniţial comitatul Portugaliei era vasal regatului Leon, însă în anul 1128 el devine suveran, iar în anul 1139 Afonso Henriques – fiul lui Henric de Burgundia – îi învinge pe mauri în bătălia de la Ourique ajutat de cruciaţi flamanzi, englezi, francezi şi germani, ia în stăpânire ţinuturile Algarve şi Lisabona şi este proclamat rege al Portugaliei sub numele de Alfonso I. Astfel, pe o porţiune a Peninsulei Iberice în care se vorbea un idiom asemănător castelanei s-a creat un stat separat, care a avut ulterior o istorie glorioasă ce a făcut imposibilă reunificarea Peninsulei (deşi între 1580 - 1640 Portugalia a fost anexată de Spania).

De un real folos ne-a fost şi ghidul turistic „Lisabona” pe care l-am găsit în ediţia din anul 2010 a Editurii Ad Libri, singurele neconcordanţe constatate de noi referindu-se la preţul biletelor de intrare la unele muzee şi la faptul că pe harta liniei roşii a metroului nu figurau ultimele trei staţii până la aeroport. Ghidul ne-a ajutat nu numai cu informaţii utile despre obiective ci şi cu cele referitoare la programul de vizitare, preţul biletelor, la mijloacele de transport care au staţii în apropiere etc.

Abia ajunşi în camera de hotel, ne-am aranjat cât de cât lucrurile şi am ieşit la un prim contact cu oraşul, mai ales că era o după-amiază superbă, cu cer senin şi cu vreo 20C în termometre. Din zona noastră, situată în partea mai înaltă a oraşului, vedeam în jos până la estuarul fluviului Tagus şi nu ni s-a părut prea mult de mers până acolo, deşi eram treji de la 3 dimineaţa iar ora locală era cu două ore în urma celei din ţară. Ne-am plimbat fără să ne resimţim prea mult pentru că descopeream mereu lucruri care ne încântau iar Lisabona emana un aer familiar, latin, care ne-a făcut să o îndrăgim imediat.

A doua zi, fiind sâmbătă, am decis să mergem la Feira de Ladra (Piaţa Hoţilor) care se ţine în Campo de Santa Clara, în spatele bisericii Sao Vicente de Fora. Am ajuns cu metroul pe linia albastră şi am coborât la staţia Terreiro do Paco, care avea să devină staţie de coborâre pentru majoritatea obiectivelor pe care le-am vizitat în Alfama. Aveam să constatăm imediat că distanţele dintre obiective nu sunt prea mari şi că, oricum, merită să le parcurgi pe jos.

În piaţă erau foarte multe vechituri, de la nimicuri la bunuri de valoare ce meritau măcar văzute, precum şi mărfuri noi. Aici negociatul este o artă dar şi o necesitate pentru că negustorul nu se aşteaptă să îi dai cât cere şi întotdeauna este loc pentru „preţul corect”. Am fost tentaţi de foarte multe lucruri dar, ştiind că avem doar un singur bagaj de cală, ne-am limitat la câteva suveniruri şi la o geantă din material textil care i-a plăcut soţiei mele pentru că era mai mare şi mai comodă decât cea pe care o avea. Fără îndoială că Piaţa merită vizitată pentru că vechiturile spun câte ceva despre foştii lor proprietari, mai ales că singurii care lipseau de aici au fost hoţii.

Aveam să facem cunoştinţă cu ei de mai multe ori şi ne-am mirat că în niciuna dintre relatările despre Lisabona nu se atrage atenţia asupra lor. Prima dată i-am întâlnit în Miradouro de Santa Luzia – unul din numeroasele locuri de unde se poate admira priveliştea asupra oraşului şi estuarului. Erau puţini turişti pentru că se înnorase şi se mai răcise şi de aceea am devenit suspicios când o femeie s-a apropiat prea mult de mine şi a început să fotografieze intens estuarul. Pentru că am simţit o mişcare suspectă în spate, unde-mi ţineam rucsacul, l-am luat imediat la verificat şi am constatat că hoaţa reuşise să descheie fermoarul buzunarului în care era portofelul cu acte şi bani. Bineînţeles, hoaţa a avut timp să se îndepărteze împreună cu complicea ei care îi asigurase un fel de paravan, la adăpostul căruia acţionase ferită de privirile celor din jur. După nici zece minute, pe când coboram spre Se de Lisboa, am văzut cum o turistă îşi ridica portofelul de jos şi cum cele două hoaţe se îndepărtau râzând – aproape reuşiseră să îi subtilizeze victimei portofelul, dar ghinionul a făcut să îl scape pe jos.

Când credeam că am scăpat, seara, la hotel, soţia mea avea să constate că îi lipseşte un toc de ochelari asemănător unui portofel în care, din fericire, îşi ţinea doar rujurile şi alte lucruri mărunte. Rememorând momentul când se rujase ultima dată a conchis că furtul s-a petrecut în supermarchetul de la complexul comercial El Corte Ingles, unde şi-a găsit la un moment dat fermoarul de la geantă descheiat.

Următoarea experienţă cu hoţii am avut-o în ultima zi a sejurului nostru, în celebrul tramvai 28. Este un tramvai din anii 30 ai secolului trecut, cu un singur vagon – nici nu ar fi loc de al doilea, pentru că traseul are atât de multe suişuri şi coborâşuri şi atât de multe viraje bruşte, că te şi întrebi cum de nu deraiază (aveam să trecem printr-o astfel de experienţă cu un tramvai ultramodern şi pe loc drept, întâmplare despre care o să vă relatez la timpul potrivit). Mai aveam 3 ore la dispoziţie şi ne-am propus să mai ajungem o dată la Miradouro das Portas do Sol. Numai că, fugind după tramvai, am urcat pe la coborâre şi am vrut să ajung în faţă la aparatul de taxat. Pe culoar era un tip îmbrăcat cu o canadiană mult prea groasă pentru clima Portugaliei, care părea că nu înţelege ce intenţionez să fac şi că nu poate să se dezbrace din cauza înghesuielii, dar, în realitate, el îşi masca astfel mâna stângă cu care reuşise să descheie fermoarul unui buzunar al borsetului meu în care, din fericire, nu ţinem nimic. Până am verificat că portmoneul şi paşaportul sunt la locul lor hoţul a „reuşit” să se dezbrace şi să îşi găsească un loc pe bancă, de unde privea absent peisajul.

Am coborât la Miradouro das Portas do Sol şi am răsuflat uşuraţi că glonţul ne trecuse şi de data asta pe lângă ureche. Am admirat timp de vreun sfert de oră peisajul iar când să ieşim am văzut o turistă ce nu avea mai mult de 16-17 ani care plângea: când a vrut să-şi cumpere un suvenir a constatat că-i lipsea portofelul. Adolescenta nu părea a fi însoţită de părinţi şi am încercat să ne imaginăm cât de dificil îi va fi dacă în portofel îşi ţinea şi paşaportul.

În aceeaşi zi am vizitat şi Panteonul Naţional din Igreja de Santa Engracia în care sunt înmormântaţi cei mai iluştri reprezentanţi ai poporului portughez, de la Vasco da Gama şi Luis de Camoes la Eusebio şi Amalia Rodrigues. Lângă sarcofagele acestora din urmă sunt mereu flori proaspete, Amalia fiind considerată regina fado-ului iar Eusebio regele fotbalului, care ar fi putut să-l eclipseze pe Pele dacă s-ar fi născut şi el în Brazilia.

Pentru vizitarea obiectivelor turistice din cartierul Alfama porneam din zona catedralei Se de Lisboa iar pentru a ajunge aici procedam astfel: coboram în staţia de metrou Terreiro do Paco, o luam în sus până la Rua dos Bacalhoeiros (pe care se află Casa dos Bicos), făceam apoi la stânga pe această stradă apoi prima la dreapta, pe Rua da Padaria, iar în capăt iarăşi la dreapta. În fine, de aici am mers atât spre Miradouro das Portas do Sol cât şi spre Miradouro de Santa Luzia, spre Castelo de Sao Jorge, Museu do Teatro Romano, Museu do Fado etc., dar trebuie să ştiţi că în nicio hartă a Lisabonei nu sunt menţionate toate străduţele din Alfama. De aceea am rătăcit căutând în zadar Rua de Judiaria, pe care am găsit-o apoi accidental, coborând cu Elevatorul de Santa Luzia şi plimbându-ne puţin pe străzile din jur. Din păcate Rua de Judiaria nu păstrează mai nimic din specificul ei evreiesc iar monumentul închinat victimelor masacrului din anul 1506 nu este aici, cum ai fi tentat să crezi, ci în Largo Sao Domingos, lângă biserica cu acelaşi nume, situată mult mai aproape de centru.

Nu am să vă plictisesc cu informaţii pe care le puteţi afla din ghidurile turistice; în timpul avut la dispoziţie noi am încercat să vizităm cât mai multe obiective şi doar despre Pavilhao do Conhecimento - Ciencia Viva vă putem spune că l-am găsit puţin inadecvat pentru noi deoarece se adresează în special copiilor cărora, prin diverse experimente mai mult sau mai puţin complicate, le explică într-un mod accesibil diverse fenomene fizice. Dacă aveţi însă copiii cu voi, chiar merită – vor fi încântaţi să fie întâmpinaţi la intrare de un roboţel care rosteşte formule de salut în mai multe limbi. Le va plăcea şi Oceanariul, aflat şi el în zonă şi care este destul de aglomerat dar şi interesant pentru că aici sunt reproduse în miniatură toate oceanele planetei iar marele acvariu are numeroase puncte de unde se pot privi peştii înotând.

În privinţa arhitecturii locale, încă de la primul contact cu zona veche a Lisabonei am observat faţadele decorate cu faianţă – numită azulejo – meşteşug de sorginte maură. De altfel în Museu Nacional de Azulejo (pe care vi-l recomand) se poate urmări istoria acestei tradiţii, tehnicile de realizare a plăcuţelor de faianţă şi se pot admira ansambluri decorative de mari dimensiuni, fiecare plăcuţă constituind o porţiune din desen. Şi la târgurile de vechituri se găsesc astfel de ansambluri recuperate de la clădiri vechi dar, bineînţeles, doar cunoscătorii le pot aprecia la justa lor valoare. Odată ce au deprins meşteşugul, lisabonezii şi-au exersat mâna şi la pietruitul pieţelor şi a trotuarelor, realizând desene geometrice din piatră cubică albă şi neagră. Apoi, multe din clădirile istorice sunt edificate (sau renovate) în stilul manuelin caracterizat printr-o bogată ornamentaţie, reprezentative fiind Torre de Belem şi Mosteiro dos Jeronimos.

Dacă vă deplasaţi spre vestul Lisabonei veţi putea vizita, între altele, şi Monumentul Descoperitorilor (Padrao dos Descobrimento) şi Mosteiro dos Jeronimos. Se ajunge cu tramvaiul 15, cel cu care am deraiat cu puţin înainte de destinaţie. Să nu vă închipuiţi cine ştie ce – tramvaiul se deplasa foarte încet, apoi a încetinit şi mai mult până s-a oprit. După ce s-a convins de producerea incidentului vătmăniţa şi-a cerut scuze prin staţie şi ne-a asigurat că vom fi preluaţi de autobuze. Într-adevăr, în cel mai scurt timp două autobuze au deviat de la traseul lor şi ne-au preluat, iar acest exemplu de eficienţă şi de respect faţă de călători a fost mult mai memorabil decât incidentul în sine. De altfel, eficienţa transportului în comun nu poate fi separată de infrastructura de transport din Lisabona, foarte modernă, fiind suficient să amintesc doar că pe lângă mai vechiul Ponte 25 de Abril (foarte asemănător cu Golden Gate Bridge din San Francisco) portughezii au construit şi Ponte Vasco da Gama care, cu cei 17,185 km, este cel mai lung pod rutier din Europa. Apoi, cele 4 linii de metrou au o lungime mai mare decât metroul bucureştean care deserveşte 2.000.000 de locuitori, nu 650.000 cât are Lisabona (mai puţini chiar decât Chişinăul).

La Padrao dos Descobrimento zăboviţi un pic în faţa monumentului şi admiraţi harta lumii făcută din marmură albă şi neagră pe care sunt menţionate călătoriile navigatorilor portughezi şi anul efectuării lor, după care o puteţi admira şi de pe monument, unde este de preferat să ajungeţi cu liftul, fiindcă are 8 etaje. În drum spre Castelo de Sao Jorge este Museu do Teatro Romano, cu intrare liberă, iar la castel nu rataţi Camera obscură cu periscopul ei, care constituie o experienţă unică, nici păunii din curte, foarte blânzi când sunt hrăniţi, aşa că este bine să veniţi pregătiţi. Puteţi păstra puţină hrană şi pentru pescăruşul care şi-a pierdut laba unui picior într-o plasă de pescuit iar acum supravieţuieşte cerşind hrană de la turişti.

Dintre obiectivele din afara Lisabonei am vizitat doar Sintra, luând trenul din staţia de metrou Restauradores, călătoria fiind gratuită cu cardul Lisabona. Din Sintra puteţi ajunge cu autobuzul la Estoril sau Cascais sau puteţi face un circuit cu autobuzul 434, dar atenţie: biletul de 5 euro este valabil un singur tur iar dacă nu ai coborât la un obiectiv de pe traseu, pentru a ajunge din nou la el trebuie să cumperi un alt bilet. Noi am fost impresionaţi mai ales de Palacio da Pena, unde am putut să constat şi că, prin alianţele matrimoniale, familia regală portugheză (din dinastia de Braganza de Saxa-Coburg şi Gotha) a fost înrudită cu familia regală română (mama regelui Ferdinand a fost infanta Antonia, fiica reginei Maria a II-a a Portugaliei, iar regina Maria provenea din ramura engleză a familiei de Saxa-Coburg şi Gotha).

În timpul şederii noastre în Lisabona am vrut să mergem şi la un local din Alfama unde se cântă fado şi se serveşte bacalhao – vestita mâncare tradiţională din cod sărat – şi pasteis de nata. Colindând străzile în căutarea unui restaurant care să nu impună o consumaţie minimă ne-am oprit la Fado Restaurante Sao Miguel D'Alfama de pe Rua de Sao Miguel, unde am comandat specialităţi diferite de bacalhao, soţia mea alegând mai inspirat o bacalhao de natas, care s-a dovedit a fi de-a dreptul delicioasă, iar vinul (de Porto şi o specialitate de vin verde) foarte bun. Din când în când atmosfera era animată cu recitaluri de fado date de interpreţi care veneau şi plecau pentru că aveau angajamente şi cu alte restaurante din cartier. Pauzele dintre recitaluri erau potrivit de lungi şi, înainte de a te plictisi, un alt interpret începea să cânte, timp în care clienţii îşi încetau conversaţiile şi ascultau în linişte această muzică melancolică pe care nu se dansează, nu se vorbeşte şi de aceea nici sonorul nu se dă la maxim, ca la noi, de îşi pun vecinii perna pe cap. În treacăt fie spus, fado este un gen tradiţional de muzică născut în tavernele frecventate de marinari şi influenţat de ritmurile sclavilor africani, care se cântă acompaniat de chitara portugheză ce are 12 corzi şi o formă specială, de unde şi sunetul ei specific. Sunt două forme ale stilului, fado de Lisabona şi fado de Coimbra, despre care puteţi afla mai multe amănunte vizitând Museu do Fado şi ascultând înregistrările celor mai cunoscuţi interpreţi.

După ce am terminat masa (care ne-a costat în jur de 50 euro) am constatat că la capătul străzii în Largo de Sao Miguel era un alt restaurant care aparţinea probabil aceluiaşi patron pentru că şi interpreţii şi chelnerii făceau naveta între cele două locaţii. Noua locaţie ni s-a părut mai bună pentru că, fiind cald, mesele erau aşezate afară şi tot aici cântau şi interpreţii iar noi îi puteam asculta de pe treptele bisericii de vizavi. Vocile acestora se întretăiau cu cele ce răsunau dintr-un alt local de pe aceeaşi stradă, care ne-a atras atenţia pentru că localnicii se înghesuiau în pragul uşii ca să asculte. Localul se numea Taverna A Baiuca şi arăta exact ca în Împărat şi proletar: cu podeaua la un nivel mai jos decât cel al străzii, cu mese şi bănci din lemn, înghesuite din cauza spaţiului strâmt, cu bucătăria aflată în spatele barului şi ceva mai mare decât o chicinetă. Clienţii erau în special localnici, poate şi pentru că interpreţii de fado – între care şi una din cele două bucătărese – cântau o muzică autentică, din plăcere şi nu pentru încântarea turiştilor, iar clienţii fredonau împreună cu ei melodiile, stând în picioare în pragul uşii dacă nu mai erau locuri la mese, fără să acorde vreo atenţie spectacolului gratuit pe care îl urmărisem noi, deşi ar fi putut sta mult mai comod. Aveam să ne dăm seama că muzica fado este şi un brand comercial şi este oferită turiştilor puţin cunoscători în cantităţi industriale de o armată de interpreţi, dintre care mulţi nu ar fi trecut probabil de faza de preselecţie la Vocea Portugaliei. Doar localnicii mai în vârstă pot face distincţia dintre autentic şi comercial şi de aceea, dacă doriţi să mergeţi la un restaurant în care se cântă fado fără a cheltui prea mult, ar trebui să alegeţi unul frecventat şi de localnici şi în care cântă artişti consacraţi.

Sejurul nostru a coincis şi cu perioada carnavalului din Portugalia, care stă la originea celui din Brazilia. Nu am intenţionat să îl urmărim, însă ne-am întâlnit frecvent prin oraş cu persoane costumate. Specificul carnavalului portughez constă în faptul că a fost asimilat de biserică încă din jurul anului 600, astfel că la parohii se organizează fel de fel de festivităţi. Participanţii la carnaval ironizează prin costume şi machiaj diverse persoane sau obiceiuri, lor fiindu-le permis aproape orice conform principiului „nu există delict în timpul carnavalului”. Când stăteam pe treptele bisericii din Largo de Sao Miguel am văzut o scenă ce ne-a scandalizat: un băiat mascat, ce nu avea mai mult de 10-11 ani, i-a adresat mamei lui gesturi obscene iar aceasta s-a limitat să îl fugărească neconvingător, în timp ce tatăl, uşor ameţit de băutură, nu a dat incidentului nicio importanţă. Dar nici această abatere de la standardele comportamentului occidental nu ne-a afectat impresia de familiaritate pe care ne-a lăsat-o Lisabona, aşa cum nu ne-au afectat nici cerşetorii din metrou, numeroşii oameni ai străzii ori cerşetorii din preajma unor biserici. Ciudat este că am fost printre foarte puţinii care i-au miluit pentru că nici dăruitul şi nici primitul fără obligaţii nu pare a fi o practică înrădăcinată în comportamentul localnicilor. Când, după ce am ajuns la aeroport, am dăruit cardurile unor necunoscuţi, a trebuit să le explicăm că nu vrem bani pe ele.

Am părăsit Lisabona cu regret şi ne-am întoarce oricând, aşa că v-o recomandăm cu căldură. Sper că descrierea experienţei noastre cu hoţii să nu vă fi descurajat, eu intenţionând doar să vă determin să vă luaţi măsurile de precauţie ce se impun.

Şi vă mai dau un sfat – nu vă lăsaţi copiii adolescenţi să călătorească singuri pentru că în Portugalia consumul de droguri uşoare este legal iar pe străzi întâlneşti frecvent dealeri de canabis.

---

VIZUALIZĂRI: 9067 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI