La pas pe Valea Ampoiței

TIPĂREȘTE

Trăit (bine) fiind 23 de ani, în satul Ighiu, din județul Alba, pe cealaltă culme a Dealului Măgulici (deal pe care se află vestigiile unui vechi castru roman, destinat apărării intrării în Valea Ampoiului – de unde se ajunge mai apoi ușor la resursele de aur de la Roșia Montană, resurse ce trebuiau apărate), cunosc încă din copilărie cele trei pietroaie, denumite Calcarele de la Ampoița.

Coordonatele GPS de pe strada centrală a localității Ampoița, de unde se pot observa Calcarele de la Ampoița sunt : N 46.116634 X E 23.483097.

Sigur că la noi în sat nimeni nu le știe după această denumire, noi le numim “Pietrele lui Bocioc” – nu am nici o idee de unde le vine această denumire. Cel mai probabil, cândva, a existat un Bocioc, pe terenul căruia erau amplasate aceste pietre și iată… denumirea populară...

Noi, copii fiind, dacă aveam chef de joacă, într-o zonă mai specială, nu odată, treceam Măguliciul și una-două eram la “Pietrele lui Bocioc”. Și să vezi mai apoi încercări de escaladă, lapte gros, ascunselea, etc., cum jucam diverse jocuri pe acolo, până-n seară, de ajungeau părinții să se îngrijoreze că nu mai ajungeam acasă (evident că nefiind telefoane mobile pe atunci... n-aveau cum ne contacta :))). Știu… aventuros am fost, aventuros sunt încă :))

După ce am crescut, am văzut pietrele mai ales dinspre cealaltă parte, dinspre Ampoița, când mai mergeam pe acolo la plăcinte (nu poale-n brâu, nu încă :))) și… la balurile ce se țineau acolo…

Atunci, am auzit o legendă, conform căreia, desele și inexplicabilele accidente petrecute în timpul escaladării a acestor pietre, au explicații mistice, deoarece pe acolo, pe vremuri un drac a fost încolțit de niște călugări, care l-au trimis în iad și prin rugăciune au adus acolo cele 3 pietre, pentru a astupa gura iadului… cu ele.

Științific, am aflat zilele trecute că, cele 3 pietre nu se potrivesc de nici un fel în peisaj, nu fac parte din aceeași familie geologică cu dealurile din jur, astfel că, cel mai sigur, acestea, fiind calcaroase, s-au desprins dintr-o falie continentală, s-au format pe un fund de mare și mai apoi, cu mișcările tectonice, au ajuns unde sunt azi.

Cert este că, la 11-12 km. de Alba Iulia, pe DN 74, pe ruta Alba Iulia –Zlatna, se intră în dreapta spre localitatea Ampoița și imediat, pietrele sunt vizibile, deoarece se înalță cu mult deasupra caselor, ori a altor formațiuni naturale din zonă.

Azi, Calcarele de la Ampoița sunt incluse într-o arie naturală protejată, destinată să le protejeze de acțiunea sătenilor, care, cine știe, poate ar fi început să le exploateze….

Dar, să revenim. Calcarele sunt formate din 3 blocuri, primul, cel mai mare are, se spune, 200 metri în diametru și o înălțime de 44 m, cel de-al doilea are 25 metri, iar cel mic 15 m. În calcare, timpul a săpat făgașe, unele foarte mari (știu sigur că ne ascundeam în ele), iar pe vârf, sunt acoperite cu pământ, pe care au prins rădăcini câțiva arbuști răzleți.

În timp, pasionații de escaladă din zonă, au explorat în repetate rânduri aceste calcare și pe vârful celui mai mare, au descoperit vestigii ale unei așezări umane, cel mai probabil, acolo fiind un loc de refugiu al localnicilor, în vremurile de restriște.

Din păcate, eu nu am urcat niciodată pe aceste calcare, deoarece când eram eu copil, nu se știa de escaladă, eram în altă epocă, iar acum… parcă nu mă încadrez profilului unui alpinist. Și n-am nici greutatea recomandată =))

Cele trei pietre, le puteți vedea în P01 și P02.

Peste drum de Pietrele lui Bocioc – Calcarele de la Ampoița, pe un alt deal, se găsește o altă formațiune calcaroasă ce poartă numele de Piatra Boului, cu o înălțime de 45 metri – vezi P03. Respectiva foto am făcut-o din zona școlii generale din sat.

Trecând așadar de cele trei calcare, intrăm în satul Ampoița, unde, la Pensiunea Izvorul Muntelui – cunoscută mai ales drept ’’La Mama Luță’’, se poate mânca foarte bine, cu bucate preparate din ingrediente de la săteni (eu am mâncat acolo doar plăcinte – au fost delicioase) și se poate alege o cazare rezonabilă, la un preț modic...

Dar, după ieșirea din Ampoița și după micul sat Remetea, spre Lunca Ampoiței și Lunca Meteșului, urmărind cursul pârâului Ampoița, pe drumul comunal 68, la vreo 7 km., pe un drum asfaltat absolut rezonabil, ajungem în Rezervația Naturală Cheile Ampoiței.

Cheile Ampoiței le puteți găsi dacă introduceți în navigație următoarele coordonate GPS : N 46.138338 X E 23.392693.

Cheile Ampoiței, sunt foarte puțin cunoscute, inclusiv de localnici (mă refer la cei din zona limitrofă, nu la sătenii din Ampoița) și reprezinta un peisaj geografic în care omul nu pare să-și fi făcut simțită prezența, eu nu am văzut săptămâna trecută urme de exploatare lemnoasă, cu toate că pădurile sunt omniprezente pe acolo.

Relieful accidentat se datorează săpăturilor pe care pârâul Ampoița le-a făcut în timp în calcarele din zonă, stâncile fiind pur și simplu verticale, putând fi abordate doar de alpiniști.

Pe un panou găsit în drum, am găsit, am citit și vă redau și vouă : ”Aria natural protejată Cheile Ampoiței face parte din categoria ariilor natural protejate ce au drept scop protecția și conservarea unor eșantioane representative pentru spațiul biogeografic national, cuprinzând elemente natural cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, fluoristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri științifice, recreative, educaționale și turistice”.

În opinia mea, Cheile Ampoiței au o lungime de 5-600 metri, distanță în care nu ai cum să nu te simți copleșit de puterea modelatoare a naturii și de micimea noastră, a tuturor viețuitoarelor, în comparație cu ea. Eu unul m-am simțit minuscul între pereții aia verticali de 2-300 metri înălțime!

Pădurile din zonă, dominate de gorun și frasin, au prin luminișuri adevărate oaze de fructe de pădure, nu odată m-am delectate cu frăguțe sălbatice ce au o aroma de… rai… că nu-i pot spune mai bine :)

În zona Cheilor Ampoiței, există mai multe peșteri, din care cea mai cunoscută este Peștera Liliecilor, peșteră ce este închisă, putând fi vizitată doar cu autorizație specială. Păcat... aș fi vrut să intru în ea...

Am citit despre peșteră pe un panou informativ următoarele : ”Peștera Liliecilor, din Cheile Ampoiței are o dezvoltare de 311 metri și o denivelare pozitivă de 13 metri. Prezintă 2 deschideri, intrarea principală realizându-se printr-un portal larg, promițător. Cu toate acestea, galeria principală se îngustează și conduce spre o sală de 10X12 metri, cu podea ascendentă, care la rândul său continuă spre nord cu o galerie puternic ascendentă, care se termină după 15 metri într-o diaclază cu hornuri înguste. Peștera nu este spectaculoasă, fiind lipsită de formațiuni deosebite. Pe planșeu, și pe pereți predomină argila și guano de la coloniile de lilieci…. Peștera Liliecilor, din Cheile Ampoiței adăpostește următoarele specii de lilieci : liliacul comun mare, liliacul comun mic, liliacul cu aripi lungi, liliacul mare cu potcoavă, liliacul mic cu potcoavă, liliacul mediteranean cu potcoavă, liliacul pitic, liliacul urecheat și liliacul cârn”.

Sincer, nici nu aveam habar că există atâtea specii de lilieci la o aruncătură de băț de locurile mele natale :)

În plimbarea pe care am făcut-o săptămâna trecută și care avea drept punct final stâna de oi a lui Pătru’ (unde trebuia să ducem câteva mioare, pentru că a dat colțul ierbii, nu-i așa?), am trecut și de Cheile Ampoiței și mi-am continuat drumul spre Lunca Ampoiței, iar în drum, am observat o mulțime de pârâie seci, care se umplu de apă și alimentează Pârâul Ampoița doar la topirea zăpezilor, ori când plouă bine, unul singur avea debit de apă în acel moment.

Am găsit și un izvor condus printr-o țeavă până în drum, cât să poată ostoi setea drumeților și niște păduri seculare, zona fiind foarte recomandată pentru liniștea pe care o poți găsi, după o săptămână petrecută în freamătul orașului.

La intrarea în Lunca Ampoiței am luat-o în dreapta, pe lângă frumoasa biserică din sat și ne-am continuat drumul pe un drum forestier, fără asfalt, dar bun, pe care dacă mergi cu grijă nu-ți rupi mașina.

După ce am făcut alți 3-4 km., prin pădurile alea abia ieșite din iarna grea, ce încă nu și-au dezmorțit crengile și nu au revenit încă la viață, urmărind un pârâu amenajat hidrologic (probabil sunt momente când își umflă apele și atunci, poate aduce prăpăd în cale), am ajuns pe niște cărări pe care pur și simplu nu am reușit să mai urc cu mașina, așa că... l-am claxonat una bună pe Pătru’ (apropo, acolo nu funcționează decât actualul Telekom – pe infrastructura fostului Zapp) și cu ajutorul lui, am ajuns, pe jos, cu mioarele, la destinație... la stâna de oi.

În încheiere, vă propun și vouă, celor ce vizitați zona, să luați în considerare că mai există și altceva de văzut, nu numai Cetatea Alba Carolina, respectiv, de ce nu, traseul pe care vi l-am prezentat eu azi, pe Valea Ampoiței este la nu mai mult de 20 km. de Alba Iulia, fiind absolut abordabil cu mașina, sau de ce nu... cu microbuzul până în Ampoița (m-am întâlnit pe traseu de mai multe ori cu astfel de microbuze ce fac naveta între oraș și satele din zonă) și mai apoi, într-o plimbare pe jos...mai ales că vine sezonul cald.

În concluzie, eu AmFostAcolo de mai multe ori, am să mai merg, de câte ori am să am ocazia și vă recomad și vouă, fără rezerve să mergeți... la pas pe Valea Ampoiței.

---

VIZUALIZĂRI: 6611 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI