Mozaicuri romane sub soarele blând de toamnă

TIPĂREȘTE

Nu concepeam să vin în Cipru şi să nu văd celebrele mozaicuri romane de la Pafos, după unii cele mai frumoase şi mai bine conservate din toată zona mediteraneană. Din Larnaca, unde ne-am stabilit cartierul general, sunt cam 130 km. Tati s-a codit până în ultima clipă dacă să închiriem sau nu maşină, dar l-am văzut că nu prea-l trăgea aţa (n-a condus niciodată pe partea stângă), aşa că nu l-am încurajat nici eu. Dealtfel, citisem că transportul în comun e foarte bine pus la punct pe Insula Afroditei şi eram cât se poate de nerăbdătoare să mă conving de acest lucru!

Am studiat aşadar orarul autobuzelor şi am constatat că nu exista rută directă între Larnaca şi Pafos, ci doar „din bucăţi”, cu „escală” în Limassol; ok, nu mă deranjează să respirăm un pic şi Limassolul, am auzit că are hoteluri faine, un muzeu arheologic interesant în vechea citadelă, grădină botanică şi multe altele… În seara anterioară excursiei, am luat o hârtiuţă şi am notat toate orele de plecare ale autobuzelor, am calculat timpi de vizitare (dar nu prea mult, că oricum îmi dădea cu rest) şi am stabilit că, obiectivul principal fiind mozaicurile, un program fezabil ar putea fi următorul: plecat la 10 din Larnaca, foit un pic prin Limassol (citadelă?!), plecat mai departe spre Pafos la 12:30, delectat şi savurat mozaicuri, plecat înapoi spre Limassol la 16:30 (oricum, la 5 după-amiaza se întunecă, vă reamintesc că ne aflăm la final de noiembrie), iar spre Larnaca la ora 18. Am mai aflat că un segment de drum costă 4 euro de persoană, dar dacă iei bilet dus-întors, poţi să pui 1 euro la puşculiţă.

A doua zi dimineaţa, pe o vreme numai bună pentru colindat, cu inimile debordând de sentimentul acela minunat de „ia să vezi ce lucruri grozave o să mai aflăm noi astăzi”, ne înfiinţăm în staţia de autobuze, aflată un pic mai în stânga de Krasas Beach Apartments vezi impresii, unde suntem cazaţi, chiar în faţa Restaurantului Ocean Basket. Cumpărăm bilete de la nenea şoferu’ şi ne ocupăm locurile în autobuzul modern, prevăzut cu aer condiţionat, încă destul de util în această parte a anului pe aceste meleaguri. Până ieşim din Larnaca, autobuzul mai opreşte de vreo 4-5 ori, să mai culeagă şi alţi turişti, dar şi localnici plecaţi la drum cu diverse treburi. După aceea, se lansează pe autostradă şi pas să-l mai prindă cineva!

Şoseaua şerpuieşte destul de departe de ţărmul mării, prin relieful accidentat al Ciprului sudic, destul de arid, punctat pe ici-colo cu pâlcuri de copaci. Un peisaj oarecum anost, deşi pe măsură ce ne apropiem de Limassol, în faţă-dreapta se întrevăd primele înălţimi ale Munţilor Trodos. Nu-mi permit însă să fac altceva decât să casc gura pe fereastră cu aviditate, nu cumva să ratez vreun lucru important. Ne dăm seama că ne apropiem de prima noastră destinaţie după hotelurile cochete care încep să se înşire pe partea stângă, lăsând să se întrevadă din loc în loc porţiuni de plaje aproape pustii. Recunosc din mers un nume despre care am citit, Amathus Beach Hotel, în subsolul căruia se află vestigii arheologice, incluzând un mormânt antic cioplit în piatră.

Hotelurile sunt înlocuite treptat cu clădiri de birouri, la fel de cochete, nu foarte înalte; apar magazine, treceri de pietoni, semafoare care obligă autobuzul nostru să se oprească din când în când. La un moment dat frânează din nou, cu un scârţâit prelung, iar nenea şoferu’ anunţă sonor: „Old town! ”. Ok, înseamnă că până aici am plătit. Jos din maşină; şi cei câţiva turişti tomnatici (e vorba de anotimp, nu de vârstă) ne împrăştiem agale care-încotro. De pe partea opusă a drumului ne face semne ghiduşe („veniţi! veniţi! ”) o biserică frumoasă, dar eu şi cu Tati o rugăm să aibă un pic de răbdare, că nu putem să nu salutăm marea! Admirăm frumoasa alee de promenadă, mărginită de palmieri şi de tot felul de alţi arbori, garnisită cu statui, bănci şi zone de joacă pentru copii, facem câţiva paşi pe pontonul de lemn, de pe care urmărim valurile care se sparg de bolovanii ce susţin faleza, apoi ne hotărâm să traversăm.

Biserica e mare, albă, ortodoxă şi destul de nouă, cu o navă centrală încadrată de două turle gemene. Are o dantelărie de piatră deasupra intrării formate din 4 uşi încadrate de coloane şi arce de boltă. Interiorul e luminos şi impozant, cu stâlpi decoraţi cu ornamente aurii, cu candelabre de cristal şi icoane bogate. Altarul pictat îl admirăm însă mai de departe, căci pe la jumătatea culoarului dintre rândurile de bănci, sunt aşezate două vaze cu flori, dincolo de care o tanti curăţă pardoseala de marmură. Găsesc o hartă mică a centrului vechi al Limassolului în ghidul turistic din traistă şi aflu că pe frumoasa biserică o cheamă Agia Napa.

Ok, ne-a plăcut de tine, mândru edificiu, dar noi trebuie să mergem acum mai departe, căci mai avem lucruri de aflat şi de văzut!... Harta cea mică ne spune că există un Muzeu de Artă Populară în apropiere, iar dacă am urma drumul spre dreapta, am ajunge la vechiul stadion şi la grădinile municipale, cu teatrul în aer liber şi zoo. Ca de obicei, trebuie însă să facem o alegere şi ne hotărâm s-o luăm în stânga; „ne pierdem” pe străduţele înguste, mărginite de clădiri vechi, cu uşi boltite imense de lemn, vopsite în maro sau albastru, cu ferecături metalice interesante. De multe ori ridicăm privirile, căci ne fac cu ochiul şi balcoanele cu dantelării de fier forjat, unul mai frumos ca altul. Străzile nu sunt foarte populate la această oră care aparţine încă dimineţii de toamnă; localnicii probabil că sunt pe la treburile lor, fiind o zi lucrătoare, iar turiştii reprezintă păsări rare în centrul vechi al Limassolului, spre deosebire de cosmopolita şi agitata Larnacă din care am plecat dimineaţă.

Minaretul Marii Moschei (Kebir Kami) ţâşneşte deodată la capătul unei străzi şi atracţia lui e de asemenea magnetică! La intrare, pe un panou informativ găsim câteva cuvinte şi desene schematice despre istoria locului. Aşa cum s-a petrecut şi în alte teritorii cucerite de turci, moscheea a fost ridicată peste un vechi aşezământ creştin, cu origini în timpuri străvechi. În urma lucrărilor de restaurare începute în 1993 de Departamentul Antichităţilor, s-au descoperit urmele unei biserici cu două nave, fiecare de formă pentagonală, care pare să fi aparţinut perioadei Bizantine Mijlocii (sec. 8-9). Mai mult decât atât, această biserică pare să fi fost şi ea construită pe ruinele alteia mai vechi, de sec. 5-6, indicii despre acest lucru oferind artefactele găsite la faţa locului (o monedă din timpul lui Constantin cel Mare şi vase de lut specifice). Se pare că biserica a fost abandonată cu adevărat cândva după sec. 13, când un episcop important a fost înhumat în partea nordică a marii nave; năvălirile vrăşmaşe şi cutremurele au transformat-o treptat într-o ruină. După cucerirea otomană, aşa cum era moda timpului, turcii au ridicat pe acelaşi loc o moschee, înglobând în noul locaş porţiuni din vechea zidărie.

Ne luăm rămas-bun de la moschee şi de la o pisică aurie şi pufoasă ce o păzeşte cu străşnicie şi mergem mai departe, străbătând un labirint de străduţe pe care sunt organizate terase romantice, pustii însă la această oră şi în acest anotimp. Îmi place mult un „plafon” de umbrele colorate deasupra uneia dintre aceste cafenele, la intrarea căreia găsim hărţi gratuite ale oraşului. Ne servim şi noi cu una aşa, mai mult ca suvenir, căci în curând deja zărim Castelul Medieval, o clădire austeră, de formă aproximativ paralelipipedică.

Aspectul actual se datorează de asemenea turcilor, la care „casa” nu era musai să aibă prea multe briz-briz-uri, cât să-şi îndeplinească funcţia pentru care a fost creată. În cazul nostru, de apărare, dovadă stând zidurile fortificaţiei, a căror grosime atinge pe alocuri şi 2 metri. Bine, asta aflăm înăuntru, după ce plătim biletul de intrare care costă 2,5 euro, ca şi la Larnaca. Şi ni se confirmă şi faptul că da, desigur, istoria se repetă şi aici, fortul-castel a fost construit peste alt castel, care a fost construit peste alt castel… N-aş vrea să vă plictisesc cu cifre şi dovezi, singura „picanterie” istorică pe care aş aminti-o ar fi faptul că aici s-a căsătorit Richard Inimă-de-Leu cu Berengaria de Navarre, în pauza dintre două cruciade. Capela care a fost martoră evenimentului nu mai există, desigur, dar povestea a rămas şi ciprioţii o spun oricui este dornic s-o audă.

Se zice că, întorcându-se dinspre Răsărit, victorioasele corăbii ale lui Richard au poposit în largul mării, aproape de portul Neapolisului (cum era numit Limassolul pe vremea dominaţiei bizantine). Vicleanul guvernator al oraşului, Isaac Comnen, a invitat doamnele care se aflau la bord, pe Berengaria şi pe sora lui Richard (nu mi-e prea clar ce căutau doamnele la răzbel, dar poate că era un ghişeft şi pentru Richard, care probabil prefera să le aibă sub ochi decât să le lase acasă în voia sorţii) pe uscat, cu gândul de a cere mai târziu răscumpărare pentru ele. Acestea, dându-şi seama de tertip, au refuzat şi s-au dus repede cu pâra la Richard, care s-a supărat nevoie mare şi, ca să nu-şi piardă antrenamentul, s-a pornit pe uscat cu voinicii săi, l-a caftit pe guvernator şi a pârjolit ţinutul. Ca să sărbătorească victoria, s-a însurat cu Berengaria, precum vă spusei, iar mai târziu a vândut insula Cavalerilor Templieri. Ciprioţilor nu le-a convenit, s-au revoltat şi, ca să-i potolească, a revândut-o familiei franceze Lusignac, situaţie cu care ciprioţii s-au împăcat de voie sau de nevoie – după atâta amar de vreme, nici nu ne mai interesează!

Vizitarea Muzeului Arheologic din fort începe la subsol, unde într-o încăpere imensă, care seamănă mai mult cu o biserică, având coloane şi arce de boltă, găsim diverse artefacte, precum o „adunare” de oale şi ulcele străvechi, mai mult sau mai puţin întregi, unele frumos decorate în tehnica sgrafitti, în nuanţe luminoase de galben şi verde. De asemenea, citesc pe o inscripţie anul de graţie 1569, deasupra unui blazon simplu decorat cu 3 cruci, dar admir şi o colecţie impresionantă de statuete albe de lut, care au împodobit prin sec. 14 uşa centrală a fostei catedrale creştine Sf. Sofia din Nicosia, transformată şi rămasă până în zilele noastre cea mai mare moschee din respectivul oraş.

Urcăm apoi la nivelul următor, format dintr-un coridor central din care se deschid de-o parte şi de alta mici încăperi asemănătoare unor celule (de altfel, locaţia a funcţionat şi ca închisoare, cel puţin în timpul dominaţiei engleze). Dintr-o dată, media de vârstă a turiştilor din citadelă scade vertiginos, căci sunt cel puţin 3 grupuri de copii care îşi desfăşoară ora de istorie „pe teren”, profesoarele le explică, apoi îi întreabă şi ei sunt foarte interactivi, păcat că nu înţeleg ce spun; oricum, am fost martoră în multe locuri acestui mod de învăţare (mai puţin în România), pentru care am tot respectul. Ne amestecăm şi noi printre ei, se uită la noi curioşi şi ne răspund la zâmbete. Intrăm prin toate „celulele”, care sunt decorate întrucâtva identic: pietre tombale, capiteluri de coloane, copii după icoane vechi, aproape toate sunt în legătură cu perioada creştină a Nicosiei şi a altor oraşe aparţinând în prezent Ciprului de Nord, înţeleg că ciprioţii ortodocşi au salvat ce au putut şi au expus aici.

Al treilea nivel imită planul celui de sub el, dar este inundat de razele soarelui ce pătrund nestingherite prin luminatorul de deasupra. Aici întâlnim o armură veche, iar centrul încăperii este ocupat de vitrine de sticlă sub care putem viziona monede ale diverselor vremuri. Şi „celulele” laterale sunt mici muzee, în care sunt expuse diverse obiecte bisericeşti din materiale mai mult sau mai puţin preţioase, vase de lut decorate cu aceeaşi tehnică sgrafitti, în aceleaşi culori, dar şi amfore mai mari, folosite pentru depozitarea şi transportul diferitelor alimente, iar icoane, iar bucăţi de pietre de mormânt, arme şi multe altele. Scara spiralată ne conduce apoi pe acoperiş, unde nu mai este expus niciun alt artefact istoric, dar care ne oferă priveliştea panoramică a Limassolului.

Când părăsim citadela, constatăm că mai avem cam jumătate de oră până pleacă autobuzul spre Pafos şi decidem să ne-o petrecem savurând o oranjadă proaspătă, aromată şi rece la o terasă din apropiere, garnisită cu pisici curioase (terasa, nu oranjada). Hidrataţi şi răcoriţi, ajungem apoi imediat în piaţa centrată de un ficus uriaş din vecinătatea vechiului port şi localizăm staţia de plecare, dar tot mai avem timp să dăm o raită printr-un magazin de suveniruri.

Autobuzul spre Pafos pleacă la ora stabilită, durează însă o grămadă până reuşim să ieşim, în sfârşit, din oraş, apoi mergem pe autostradă, cu Munţii Trodos în dreapta şi marea în stânga. Trecem la un moment dat prin vecinătatea stâncilor Afroditei (Petra Tou Romiou), care se iţesc din apele înspumate şi unde legenda spune că s-ar fi născut frumoasa zeiţă. Chiar le zărim de sus, din maşină, preţ de vreun minut sau două şi-mi promit ca data viitoare când mai ajungem în Cipru să facem cumva să ajungem mai aproape de ele, pe vestita plajă.

Legenda spune că Pafosul a fost întemeiat de Agapinor, un erou care a luptat în Războiul Troian. Istoria zice altceva, cum că părintele oraşului ar fi fost Nicocles, unul din regii Ciprului prin sec. 4 î. H. În timpul perioadei helenistice, Pafos a fost chiar capitală a insulei, ca şi pe vremea romanilor, care s-au stabilit aici în primii ani după Hristos. În aceeaşi perioadă, au sosit în Pafos sfinţii Barnabas şi Pavel, care debarcaseră pe insulă pe ţărmul estic, în portul Salaminei, şi călătoriseră pe jos până aici. Se spune că Sf. Pavel a orbit o vrăjitoare, impresionându-l astfel atât de tare pe guvernatorul roman, încât acesta s-a convertit la creştinism. Astfel, Ciprul a fost prima provincie romana cu un guvernator creştin. În timpul perioadei bizantine, importanţa Pafosului a scăzut, fiind depăşită de cea a Salaminei şi a altor oraşe. Voi sări în mod deliberat peste alte amănunte din istoria oraşului, care cu siguranţă ar plictisi pe marea majoritate a cititorilor.

Ce ar mai fi important de spus ar fi că Pafosul are două zone, cea de sus (Klitmi Pafos) şi cea de jos (Kato Pafos). Aceia care vor vizita oraşul ca şi noi, folosindu-se de transportul local, ar fi bine să ia aminte că autobuzul te lasă în oraşul de sus, într-o piaţă în care se găseşte o mâncătorie nu foarte elaborată, de genul celor pe care le întâlnim şi prin autogările noastre. Obiectivele turistice sunt preponderent concentrate în zona de jos şi, imediat ce cobori din autobuz, eşti asaltat de taximetriştii care se oferă să te ducă până acolo. Noi refuzăm însă, doritori fiind să mergem pe jos, după ce am înţepenit de atâta stat în maşină, mai ales că drumul e logic să coboare. Întrebăm cam cât avem de străbătut şi aflăm că vreo 2 km. „A, un fleac! ”, ne gândim şi pornim. Într-adevăr, în juma’ de oră ajungem, dar drumul nu are nimic spectaculos, aşa că o bună bucată de timp ne cam plictisim.

Până să ajungem în zona portului, descoperim însă pe stânga Catacombele Agia Solomoni, uşor de recunoscut după sutele de bucăţi de zdrenţe colorate ce atârnă în copacii din faţa intrării. Le vizităm pur şi simplu, nu e nimeni să ne întrebe de sănătate şi nici nu durează mult. Coborâm pe nişte scări înguste şi descoperim vreo 2 sau 3 încăperi legate între ele, în întunericul cărora nu percepem prea multe detalii. Când să plecăm, găsim şi întrerupătorul şi, acţionându-l, totul ni se luminează, la propriu şi la figurat. Una din încăperi pare să fi funcţionat ca biserică, fiind decorată cu ceva icoane. Am citit că mai există şi alte catacombe prin zonă, dar nu insistăm şi mergem mai departe.

În curând ajungem în dreptul unei parcări imense, pline de autoturisme şi autocare şi ne dăm seama că marea nu are cum să fie departe. Într-adevăr, o zărim imediat, albastră şi fremătătoare sub cerul pictat cu norişori. În stânga începe o frumoasă promenadă, care pare să mărginească zona cu hoteluri, iar în dreapta se vede portul turistic, în care se leagănă zeci de bărci, brodat şi el cu o salbă de terase dinspre care vin miresme apetisante. Înghiţim în sec şi depăşim zona, căci avem o altă dominantă, situl arheologic cu celebrele mozaicuri.

Biletul de intrare costă 4,5 euro, iar orele de vizitare diferă în funcţie de anotimp, în linii mari situl se închide la lăsarea întunericului. Odată cu biletele, primim şi o mică hartă cu obiectivele. În zona casei de bilete se găsesc şi toaletele, curate şi bine întreţinute. Urcăm cele câteva trepte străjuite de chiparoşi şi ajungem într-o zonă destul de aridă, întinsă cât vezi cu ochii. Prima clădire pe care o întâlnim este Visitor’s Centre, care funcţionează ca centru de informare, dar şi ca magazin de suveniruri. Nu facem mulţi purici pe aici şi mergem mai departe.

Nu după mulţi paşi, ne ies în cale, în fine, primele mozaicuri, adăpostite de o clădire acoperită, aşa-numita Casă a lui Aion (sec. 3-5). Aflăm că doar o mică parte a acesteia a fost excavată de către Misiunea Arheologică Poloneză a Universităţii din Varşovia. Ceea ce vedem însă ne lasă cu gurile căscate: atât reprezentările geometrice, cât şi scenele mitologice! Acurateţea desenelor, forţa culorilor, toate s-au păstrat atât de proaspete, de parcă n-ar fi trecut peste ele două milenii! 5 scene mitologice sunt reprezentate în 3 fresce, dispuse una deasupra celeilalte. Cea de sus prezintă Baia pruncului Dionysos, supravegheată de o sumedenie de personaje, iar alături, mitul Ledei, regină a Spartei, care se pregăteşte să se îmbăieze în râul Evrotas, în timp ce perversul Zeus se apropie de ea, preschimbat într-o lebădă. Fresca mijlocie ne prezintă un concurs de frumuseţe, acela dintre Cassiopia şi Nereide, jurizat de zeul Aion, personificare a timpului nemilos, iar cea de jos, o procesiune triumfală a aceluiaşi Dionysos (acum crescut mare), precum şi scena pedepsirii lui Marsyas, care l-a provocat pe puternicul Apollo la o întrecere muzicală şi a pierdut.

Casa lui Tezeu nu se află departe, dar celebrul mozaic nu e acoperit, iar culorile lui sunt şi mai calde, învăluite de razele după-amiezii de toamnă. Desenul e plin de simboluri, începând de la cercurile concentrice fragmentate din loc în loc, care te duc cu gândul la labirintul din poveste. În centrul acestora, în medalion, îl descoperim pe Tezeu ucigând Minotaurul, în timp ce Ariadna şi încă o figură ce simbolizează însăşi Insula Creta privesc întreaga scenă. În altă fostă încăpere a aceleiaşi vile, ne mai aşteaptă o reprezentare mitologică de excepţie, Prima baie a lui Achile, un mozaic ceva mai deteriorat ca primul, dar încă inteligibil. În centrul imaginii, Thetis se odihneşte, epuizată de naşterea micului Achile, alături de soţul ei, Peleus, care priveşte de la înălţimea tronului său cum Ambrozia şi Anatrope pregătesc baia copilului. Ambrozia toarnă apă în vasul de scăldat, iar Anatrope îl aduce pe Achile. Scena e urmărită şi de cele 3 ursitoare, Clotho, Lachesis şi Atropos. Unii istorici remarcă similitudinea compoziţiei şi a personajelor cu cea din scena naşterii lui Iisus, protejat atât de părinţii săi, Maria şi Iosif, cât şi de cei 3 magi veniţi cu daruri. Admirăm totul de la înălţimea pasarelelor, apoi ne continuăm incursiunea în istoria artei sau arta istoriei, ziceţi-i cum doriţi.

Peste tot sunt resturi de mozaicuri, mai bine sau mai puţin bine conservate. Unele sunt pregătite de hibernare, se pare, căci sunt acoperite cu nisip. Citim pe plăcuţele explicative cam ce ar fi trebuit să vedem şi ne facem, cât de cât, o idee. Trecem şi de o zonă cu ruine străjuite de 7 coloane aliniate, decorate cu capiteluri frumoase şi cotim dreapta, în direcţia farului ce se zăreşte în depărtare. N-avem treabă cu el încă, deoarece ne iese în cale bijuteria sitului, vestita Casă a lui Dionysos. Acoperită şi aceasta, ne pierdem printre pasarele şi nu ne mai săturăm să privim zecile de mozaicuri. Numele i se datorează numeroaselor reprezentări ale zeului iubit de romani şi nu numai, cel care i-a învăţat pe muritori arta producerii vinului. Casa pare să fi fost construită în sec. 2 şi să se fi distrus 2 secole mai târziu, în urma unui cutremur. Are o suprafaţă de 2000 mp, din care peste un sfert este acoperită cu mozaicuri. Înăuntru sunt panouri explicative în faţa fiecărui mozaic, inclusiv în limbajul Braille, lucru care pe mine una m-a impresionat; să te străduieşti să împarţi bucuria culorilor şi a desenelor cu cei defavorizaţi mi s-a părut remarcabil!

N-o să vă descriu în detaliu fiecare scenă, căci ne-ar prinde Revelionul, dar o să las fotografiile să vă povestească ele mai bine. Voi aminti doar superbul păun cu evantaiul de culori al cozii sale desfăcute, graţia felinelor surprinsă în scenele de vânătoare, dulceaţa ondulărilor trupurilor feminine, rigurozitatea desenelor geometrice. Excepţional!

Părăsind (cu greu) Casa lui Dionysos, trecem pe lângă ceva ce par a fi nişte guri de catacombe, dar care nu se vizitează şi ne îndreptăm în stânga, spre ansamblul format de Asklepeion, Odeon şi Agora. Primul a funcţionat ca templu dedicat lui Asklepios, zeul grec al medicinei, dar şi ca spital. Azi au rămas doar ruine, cel mai bine s-a conservat Odeonul, în care se mai ţin încă vara diverse spectacole şi evenimente. Agora era vechea piaţă a oraşului, cândva un pătrat imens cu latura de 95 m, delimitat de coloane şi porticuri. Acum e … aproape nimic…

Urcăm prin spatele Odeonului spre farul alb care ne-a vegheat toată preumblarea prin sit, să-l salutăm şi pe el, să-l gratulăm cu o poză-două şi cu o amintire frumoasă… Aruncăm încă o privire mării, printre bălăriile înalte şi ne îndreptăm spre ieşire.

Am aflat abia după venirea acasă că, de fapt, situl arheologic se întinde şi în partea cealaltă a Kato Pafos, cumva în spatele hotelurilor de pe faleză. Cu acelaşi bilet am fi putut vizita şi ruinele unui castel de pe vremea francilor, numit Saranta Kolones, în traducere liberă „40 de coloane”, Stâlpul Sf. Pavel, de care se spune că a fost acesta legat şi bătut pentru vina de fi propovăduit creştinismul în zonă (asta până la isprava cu vrăjitoarea), ruinele unei biserici gotice şi ale unei basilici bizantine, ca şi alte artefacte. Cineva spunea că Pafos este un adevărat muzeu în aer liber şi mare dreptate avea! Nu ne-a părut prea rău că am ratat acele obiective, oricum n-am mai fi avut timp şi oricum ne-am promis că o să revenim în Cipru. Acum ştiu că în Pafos vom zăbovi măcar vreo 2-3 zile.

Ultima idee mi-a încolţit în minte după ce am făcut câţiva paşi de-a lungul portului cu terase şi bărcuţe colorate, până la vechiul fort turcesc. Evident că nici pe acesta n-am mai avut vreme să-l aprofundăm, „pasându-l” tot dăţii viitoare. Mi-ar fi plăcut să rămânem să mâncăm aici, în atmosfera aceasta idilică, dar seara se apropia deja şi noi ne aflam departe de casă, depinzând de 2 autobuze. Era mai cuminte să urmăm planul iniţial, ceea ce am şi făcut, pescuind un taxi care ne-a depus în câteva minute în autogara de sus. Am mai avut vreme doar să cumpărăm un ultim sendviş, pe care l-am împărţit cu Tati pe drum (ăştia de la mâncătorie cât pe ce să epuizeze tot stocul de hrană!) şi câte o sticlă de apă şi… înapoi la Limassol, … apoi la Larnaca…

Chiar dacă excursia a fost destul de obositoare, consider că a meritat cu vârf şi îndesat! Mozaicurile romane de la Pafos sunt, cu adevărat, un spectacol pe care e imposibil să nu-l savurezi. Dacă voi avea ocazia, voi reveni acolo, faleza şi portul Pafosului având pentru mine genul acela de atracţie pe care n-o pot explica în cuvinte; e, pur şi simplu, unul din locurile a căror amintire îmi înmoaie inima a duioşie!...

---

VIZUALIZĂRI: 4507 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI