La Rick’ s Cafe, alături de eroii Casablancăi

TIPĂREȘTE

Odată intrat în Rick’s Cafe, devii captiv, cu fiecare minut, unei lumi în care toate valorile apuse acum optzeci de ani se redefinesc prin modul în care cele mai alese trăiri ale sufletului omenesc se revarsă asupra ta. O epocă ce te cuprinde în brațe prin coloana sonoră a filmului și prin tablourile încadrate într-un interior retro, în stil Art Deco, prin desenul nostalgic al meselor apropiate una de alta, prin tapițerii și covoare din ’’O mie și una de nopți’’, candelabre încărcate de cristaluri, balcoane cu țesături florale exotice, podeaua de lemn masiv ce preia ecoul notelor muzicale, vasele orientale cu flori din deșert, mirosuri și arome ce-ți mișcă gâtul în unduiri de balerină, eternul pian amplasat într-un colț al sălii, mișcările majestuoase și discrete ale ospătarilor, culoarea de chihlimbar a barului, cu etichete colorate de-o șchioapă ce dădeau frâu liber imaginației clienților lui Ricky și podiumul tocit al orchestrei, te învăluie într-un vechi tango argentinian, în care nu se aude decât ritmul și bătaia inimilor.

La prima masă din dreapta mea, câteva cupluri franceze de vârsta a treia, care consumă pui marocan fript la tavă, cu ierburi și cu salată de castraveți Raita, beau cu o seninătate solemnă Domain de Safari, un rose gris local, și își deapănă amintiri încă nescrise; unor americani de vârstă medie de alături, li se servește miel marocan cu șofran, prune uscate caramel, orez, salată Hasan și un Cabernet President; nu departe de mine, o pereche de australieni mai tineri se îmbrățișează din priviri deasupra unei sticle de vin marocan Volubillia gris, după ce au servit o rață marocană la tavă, cu ierburi, oțet balsamic și rădăcini de țelină.

Încerc să mă adun și să mă conformez ritualului localului, aflat cu o cu o zi înainte, când am făcut rezervarea și am cerut o copie de meniu, conform căruia, masa de prânz va fi urmată de o vizită la primul etaj, unde se află de fapt pianul original, ruleta rusească și faimoasa masă a lui Ricky, un loc deja sacru pentru cei ce străbat mii de kilometrii pentru a retrăi momentele de cea mai mare încleștare dramatică din film...

Îmi aleg un Escalop foie cu mere Lorraine, un pahar de vin alb demisec marocan Terre Blanche, al cărui parfum îl visez și acum, o apă plată și Ricky’ s cake, prăjitura cu brânză preferată de eroul principal (cam 30 dolari, fără bacșiș).

Dacă primele rânduri de mâncare marocană îți creează o legitimă curiozitate, pe măsură ce timpul se prelinge printre veacuri, acordurile muzicale te duc departe de cotidian iar atunci când pianistul se lasă înduplecat să cânte “As time goes by”, toată lumea își abandonează parcă la un semn tacâmurile, își apleacă contemplativ capul și se lasă purtată de vraja cea mai plăcută a sufletului, cu sentimental unei mari împliniri: Da, sunt aici și simt mângâierea unei dragoste ce răvășește planeta!

După vreo treizeci de minute, sau, poate, după vreo treizeci de ani, din nou trebuie să mă trezesc și să-l urmez pe chelnerul meu arab la etajul unu, pentru a trăi mirajul unei secvențe de viață unice: un televizor vechi, cu un ecran alb negru umple încăperea cu personajele filmului: văd oameni cu trăsături africane, franceze, asiatice sau germane, jucând disperați la ruleta rusească; îl zăresc pe Ricky sorbindu-și îngândurat trabucul, la masa lui favorită; la o altă masă mai întinsă, câteva perechi tinere, învăluite în fum, trăiesc nesiguranța zilei de mâine și așteaptă să li se întâmple o minune; la masa din colț, comisarul Renault negociază aprins cu doi bărbați îmbrăcați în costume pariziene din anii patruzeci; pianistul mîngâie voluptuos pianul ca și când ar fi la ultima sa reprezentație, înaintea unui fin de siècle; undeva, într-un plan îndepărtat, printre sticle și suluri de fum, câțiva jucători de poker se adulmecă într-un război rece al nervilor; totul plutește într-o așteptare încordată-oare când începe Debarcarea vom mai aici? Cine mai poate știi?

Deodată, totul trece pe planul doi, atunci când Ricky și Ilsa inundă ecranul pe aeroportul unde decizia renunțării la sine va adăuga dragostei o componentă umană fără precedent. Ca prin minune, din îmbrățișările pline de rugăminți ale Ilsei, pe fața împietrită a lui Ricky se scurge pentru prima dată în viață, o lacrimă- o lacrimă ce va aprinde și mai mult vulcanul dragostei care poate stârni invidia zeilor din Olimpul Antic...

În rest, o poză de grup cu personalul localului, înainte de plecare, câteva note în cartea de impresii și un gând de recunoștință pentru cineva de acolo sus, care m-a ajutat să ajung măcar o dată aici, în Casablanca sufletelor noastre.

Încă din momentul documentării, am plecat cu convingerea că, neaparținând vreunui cult local, nu poți trăi emoția unor descoperiri unice, doar limitându-te la un oraș de talia Casablancăi, un reper important al economiei marocane, cu blocuri masive de locuințe și cu agitația unor oameni cu locuri de muncă și cu ambiții mai mari decât confrații lor kenyeni. Dacă prețurile medii se apropie de 70-80% din cele europene, deschiderea localnicilor spre comunicare nu este mai prejos de cea a metropolelor din vestul Europei. Poți lua un prânz sau o cină la echivalentul a zece dolari, poți să călătorești ieftin cu mijloacele de transport cam aglomerate, ce-i drept, și poți găsi câteva muzee în aglomerația de clădiri neinteresante.

În privința plajei și a agrementului, zona marginală The Corniche, rămâne ideală pentru divertisment și shopping. Tot în apropiere, Mall-ul îți oferă cam tot ce are Marocul mai bun în materie - de data asa la prețuri europene.

Petit Taxi rămâne, în ceea ce mă privește, modul ideal de a atinge distanțe mari la prețuri accesibile. Fiind interesat de poze și în a acoperi cât mai mult într-un timp record, cei opt dolari pe oră plătiți lui Hamza, cu Dacia lui zburătoare, nu mi s-au părut prea mult pentru un buget drămuit din timp. Atenție însă la calitatea oamenilor! Dacă cei de la Hotelul Business (trei stele, cam 45 dolari pe zi, camere largi și băi spațioase) unde aveam program strict de odihna la prânz și de consemnare a notelor de călătorie de peste zi seara, totul a mers strună, inclusiv cu angajații și recepționerii, șoferul meu Hamza, mi-a oferit o lecție de viață marocană. Ce-i drept, m-a dus punctual dimineața la șase, la gară, de unde plecam, pentru o zi la Marakesh (cam patru ore și un cost de 50 dolari) și ne-am înțeles să mă aștepte seara la 9. Mă întorceam cu sentimentul că vin acasă unde mă așteaptă un prieten căruia, la despărțire nu-i luasem restul (cam de cinci dolari) spunându-i că ne vom socoti la întoarcere.

Am grijă să-i refuz politicos pe niște danezi amabili din tren, spunându-le că am un angajament cu șoferul meu care mă așteaptă în parcare. Cobor din tren, la 9 pm, cu câteva experiențe rare trăite în Marakesh și cam amețit de dansul șerpilor, căutându-l cu privirea pe șoferul marocan al Daciei mele naționale. Ia-l de unde nu-i! Hamza al meu dispăruse undeva, cu rest cu tot, în oazele deșertului de unde nu putea să răspundă nici măcar la telefon. I-am trimis un mesaj mulțumindu-i pentru zilele frumoase în care m-a ajutat să descopăr Casablanca și spunându-i că este un mare păcat să-l superi pe Alah cu o asemenea lipsă de loialitate față de un client corect din România, sau de pretutindeni. Nu am primit niciun răspuns...

Am ajuns, până la urmă, la Business Hotel, unde mi-am consemnat impresiile mele dulci amărui.

În sfârșit, toată experiența din Casablanca poate fi salvată de Ricky’ s Café, care te ademenește încă dinainte de plecare, ca o grădină cu fructe tropicale unde, cu siguranță, îți va rămâne o parte din inimă.

Vă aștept la Marakesh!

---

VIZUALIZĂRI: 4358 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI