Cetatea Poienari - Cota 1480 de trepte

TIPĂREȘTE

Acum, în prag de iarnă, când zilele sunt umede și tot mai scurte, cu toții ne amintim cu nostalgie de vară și de frumoasele călătorii pe care le-am făcut atunci. Despre unele dintre ele am scris, dar în tolbă au mai rămas încă multe povești care așteaptă să fie depănate la gura sobei.

Sfârșitul lunii iulie a acestui an, o lună sufocantă în capitală, ne-a alungat la poale de munte, la Curtea de Argeș. Cazați la Motel Meşterul Manole, după ce am vizitat cele mai importante obiective din Curtea de Argeș, am părăsit orașul hotărâți să ajungem la Cetatea Poienari.

Drumul

La 27 km de Curtea de Argeș, spre Vidraru, din înălțimea unei creste înconjurată de râpe abrupte, fortificația lui Vlad Țepeș de la Poienari străjuiește și acum valea îngustă și drumul șerpuit ce duce spre Transfăgărășan.

Pentru a ajunge la cetate, la acest important lăcaș de istorie, trebuie să ai puterea și voința de a urca nu mai puțin de 1480 de trepte de beton care alcătuiesc o scară ce duce șerpuind prin padurea deasă până sus, în vârf. Numărul mare de trepte poate da fiori unora, dar, dacă nu există probleme de sănătate, ele se pot urca în etape, cu mici popasuri, timp în care respirația revine la normal, iar noi fotografiem sau ne desfătăm privirea cu verdele pădurii și cu întinderea văii.

Cu încălțăminte potrivită - nu chiar bocanci de munte ca la cele mai serioase escaladări, dar nici cu papuci, șlapi sau sandale cu toc (nu că n-ar fi posibil şi aşa, urcuşul făcându-se numai pe trepte care sunt deocamdată în bună stare), cu apă și cu răbdare (nu trebuie să vă impuneți un timp anume pentru a ajunge sus), cele 1480 de trepte pot fi urcate fără probleme. În timpul urcuşului nu sunt necesare şepcuţe sau pălării protectoare pentru că întregul traseu este umbrit de arborii pădurii. În schimb, sus, la cetate, totul este expus soarelui, aşa încât nu uitaţi să vă luați şepcuţele de la maşină. De asemenea, nu uitați apa pentru că la cetate nu veți găsi altceva în afară de câteva suveniruri.

Am parcat mașina lângă cabana "La Cetate" frumos împodobită cu flori și plante ornamentale, situată în apropiere de Centrala Hidroelectrică Vidraru. De acolo, privind în sus, se zărește înălțându-se spre cer falnica cetate a lui Vlad Țepeș. Câteva căsuțe turistice, mai multe tarabe cu produse tradiționale, un chioșc cu răcoritoare, precum și niște grătare fumegând îi întâmpină pe toți cei hotărâți să înfrunte urcușul pe munte. Un prim panou informează că programul de vizitare este de luni până duminică de la 9.00 la 19.00, taxa de intrare fiind de 5 lei/persoană pentru adulți și 2 lei/persoană pentru elevi, studenți și pensionari. Pentru filmare amatorii vor achita 60 lei/oră, iar profesioniștii 1000 lei/oră. Nu departe, o mică plăcuță fixată pe trunchiul unui copac atenționează că zona este frecventată de urși și că n-ar trebui să circulăm sau să campăm noaptea în teren deschis. Tot pe un trunchi de copac, pe un alt panou, la capătul scării, se poate citi: "Aveți de urcat 1480 trepte."

Astfel informați, am pornit. Pădurea verde și ozonată pare că e din ce în ce mai frumoasă, prin frunzișul des cu greu mai pătrunzând câte o rază de soare. Nu știu cât timp a trecut până la primul popas și nici nu am numărat treptele așa cum fac de cele mai multe ori atunci când am de urcat scări lungi, necunoscute. Aici oficialii au fost cei care și-au testat răbdarea numărând în locul nostru. Lângă o băncuță, un mic panou amplasat vizibil informază: "Ați urcat 453 trepte. Trepte rămase 1027." Continuăm și în curând, la al doilea popas amenajat, aflăm că am urcat 970 trepte și ne-au mai rămas 510. Așadar, mult a fost, puțin a mai rămas!

La final, dincolo de un gard de fier cu o poartă larg deschisă, ne aștepta - postat în fața gheretei cu suveniruri (doar câteva obiecte care amintesc de Dracula și de Vlad Țepeș) - omul care încasa taxa de vizitare.

Despre cetate

Chiar dacă nu va fi întâmpinat de un ghid de specialitate, turistul neavizat nu trebuie să-și facă probleme. Pe traseu, în urcare, va trece pe lângă câteva panouri cu date informative, suficiente pentru a-și face o ideea asupra obiectivului pe care urmează a-l aborda.

Așa am aflat și eu că "Rolul cetății a fost de a asigura refugiu pentru domnitor și de a adăposti o mică garnizoană (5-7 oșteni). Cetatea a fost construită în două etape: turnul donjon în sec. XIII, probabil în vremea domnitorului Negru Vodă, iar zidurile de incintă și turnurile semicirculare în sec. XV (1457), în vremea domnitorului Vlad Țepeș. ... Datorită rolului minor în contextul luptei antiotomane, după 1550 cetatea a fost abandonată. În urma cutremurului din 1915, porțiunea nordică a zidului se prăbușește împreună cu stânca pe care se sprijinea. Actuala restaurare datează din anul 1972."

Legendele Cetății Poienari - și ele înscrise pe panouri - se bucură de mare interes din partea vizitatorilor, dovadă mulțimea celor opriți pentru a le citi. Letopisețul cantacuzinesc ne spune că Vlad Țepeș i-a pedepsit crunt pe boierii din Târgoviște, susținători ai Dăneștilor, care au sprijinit în decembrie 1447 pătrunderea în țară a oștirii lui Iancu de Hunedoara, consecințele fiind nefaste pentru familia lui Vlad Țepeș (tatăl și fratele său au fost uciși). "Când a fost ziua de Paște, aflându-se toți orășenii la ospețe, iar cei tineri la hore, așa fără veste i-a înconjurat, iar pe cei vârstnici i-a tras în țeapă de a ocolit tot orașul cu ei, iar pe cei tineri cu nevestele lor, așa împodobiți cum erau, pe toți i-au dus la Poienari de au lucrat la cetate până s-au spart hainele de pe dânșii."

O altă legendă spune că în 1462, fiind urmărit de oștile lui Mehmet II, Vlad Țepeș însoțit de câțiva oșteni s-a refugiat la Cetatea Poienari. Turcii au asediat cetatea, au bombardat-o și i-au dărâmat zidurile, dar voievodul a reușit să fugă. În Arefu, la cererea lui, cei șapte frați fierari din sat au schimbat potcoavele cailor punându-le invers. Astfel urmăritorii au fost induși în eroare, iar domnitorul împreună cu ceata sa a scăpat nevătămat.

La poalele cetății, o platformă de lemn - cu o spânzurătoare, o ghilotină, o secure însângerată înfiptă într-un butuc, precum și cu doi condamnați trași în țeapă - amintește contemporanilor care erau modalitățile de pedepsire a răufăcătorilor din evul mediu.

Sus, printre ruine, spațiul nu este prea mare și nici încăperi de vizitat nu sunt. Grosimea zidurilor cu drumuri de strajă și rămășițele turnurilor sunt cele care încă mai impresionează. Turnul central - donjonul - de formă dreptunghiulară, primul edificiu din întregul ansamblu, se pare că a fost înălțat puțin după anul 1200. Unii cercetători îl atribuie lui Negru Vodă, alții cavalerilor teutoni care au colonizat Țara Bârsei și zona Branului în perioada 1211-1225. Turnul construit din piatră avea la început trei niveluri, ulterior, în vremea lui Radu cel Frumos adăugându-se și al patrulea nivel, din cărămidă. Subsolul servea drept închisoare, primul nivel era un depozit, în următoarele două locuiau gărzile, iar ultimul era alocat postului de pază și observație.

Celor care nu au fost încă la Cetatea Poienari, vreau să le spun că de pe zidurile ruinate, grăitoare rămășițe ale evului mediu românesc, pot admira uluitoarele panorame ale munților Făgăraș, cu văi adânci și drumuri șerpuite, precum și o parte din orașul Curtea de Argeș. Amatorii de fotografie, cu atât mai mult, nu vor regreta efortul de a fi urcat cele 1480 de trepte.

Mici amuzamente

În ciuda dificultăților accesului la Cetatea Poienari, urcând sau coborând, am întâlnit numai oameni încântați de natură și bucuroși de aventura la care consimțiseră să fie părtași. Zâmbeau, iar unii dintre ei aveau și comentarii amuzante.

Un copil de vreo 10 ani m-a surprins cu gândirea lui. A spus: "Acuma știu! Vlad Țepeș a murit de scările astea."

Urcând, cu privirea ațintită la trepte, deodată am văzut lângă mine un cățel alb, lățos, care mișca vrednic din piciorușe încercând să rămână cât mai aproape de stăpânul său. Copiii mici, duși în spate de tăticii lor, nu mai erau acolo o noutate pentru mine, dar prezența acestui cățel simpatic escaladând muntele fără să știe de ce, m-a surprins atât de plăcut încât m-am pomenit zicând: "Cuţu, da’ tu ce cauţi pe-aici?", la care stâpânul a răspuns vesel: "Face muşchi!"

Ajuns sus, lângă ghereta celui care încasa taxa de intrare, scotocind în portofel, soțul meu a spus gâfâind: "Ne supuneți la asemenea caznă și vreți să mai și plătim? Dumneavoastră ar trebui să ne plătiți pentru că am urcat până aici!", la care hâtrul încasator - probabil făcând aluzie la acțiuni de genul Ziua porților deschise sau Noaptea muzeelor - a răspuns: "N-ați nimerit în ziua potrivită!"

… în final

Cred că vizita la Cetatea Poienari trebuie pregătită, iar cei cu care vom merge împreună să fie informați astfel încât să știe la ce să se aștepte. De asemenea cred că pentru această deplasare trebuie să rezervăm timp suficient. Nu atât pentru vizita în sine, adică pentru plimbarea pe sus, printre ruine, cât pentru drumul până acolo. Acest drum n-ar trebui făcut în forţă pentru că atunci toată frumuseţea lui și tot farmecul pădurii ar dispărea. Dacă tot am ajuns până acolo, ar fi păcat să rămânem doar cu amintirea unei febre musculare.

---

VIZUALIZĂRI: 3598 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI