„Înapoi la tradiții”

TIPĂREȘTE

Sărbătorile Pascale, ca și cele ce marchează Nașterea Mântuitorului, sunt consacrate ca fiind „ale familiei”. Adică un prilej să petreci împreună cu cei apropiați clipe tihnite, sau, cum se zice mai nou, „timp de calitate”. Având experiența anilor trecuți, mi-am dat seama că, dacă rămânem acasă, ar fi șanse mari ca să ne întâlnim la mese (pentru pregătirea cărora eu va trebui să hămălesc, dar asta n-ar trebui să mă deranjeze, și-așa în mod obișnuit nu mă omor cu gătitul; a face altceva decât faci de obicei se presupune a fi relaxant, nu?!), iar în rest fiecare se va retrage în camera sa, socializând care cu laptopul, care cu tableta, care cu televizorul... Așa că dacă doream cu adevărat să „facem chestii împreună” (expresia îi aparține fiicei mele), era musai să plecăm de acasă, de preferat într-un loc unde nu există televizoare, internet și, eventual, semnal la telefon. Și să mai fie și undeva, în inima țării, pentru ca cele două grupuri să se poată reuni mai ușor (eu, Tati și Băiețel aveam a pleca din Galați, iar Istețica și cu Lukas din Cluj, orașul unde amândoi studiază). Hmmm... cam greu de găsit un astfel de loc...

Dar nu imposibil, o să vă dovedesc! De data asta, prietenul booking s-a dovedit neputincios, ce-i drept, nici pretențiile mele nu erau de ici-de colea... Dar cine caută găsește și am găsit și eu Casa cu zorele pe un blog turistic; citind, am realizat că era exact ce căutam: o mică pensiune-afacere de familie, situată în Criț (la vreo 80 km de Brașov și 30 de Sighișoara), decorată în stil tradițional săsesc (mă înnebunesc după tradiții, indiferent cui aparțin!), puternică promotoare a curentului slow-food, adică oferind bucate preparate cu ingrediente din ograda proprie și din cele învecinate. Am mai citit că nu există televizoare în camere, la internet ai acces doar dacă musai vrei (noi nu vom vrea, desigur), despre semnalul la telefon nu se menționa nimic (și el avea să se dovedească destul de puternic în toate rețelele, dar - ce vreți?! - „nimeni nu-i perfect”, vorba cântecului, oricum 2 din 3 astfel de cerințe „imposibile” fiind satisfăcute, mie mi s-a părut mai mult decât ok!).

Locația are și site, și încă unul bine construit, în care sunt prezentate cu lux de amănunte încăperile, serviciile oferite, satul și împrejurimile. În momentul în care îl accesezi, pagina de home a site-ului se deschide în limba engleză (dar există și varianta în română, desigur), lucru care la prima vedere nu prea mi-a plăcut, dar am înțeles ulterior că majoritatea „musafirilor” (așa cum aveam să constat că-i numesc proprietarii) nu sunt români, ci străini. Cu siguranță, vecinătatea Viscri-lui și promovarea lui în anii din urmă de către Prințul Charles s-a răsfrânt în mod pozitiv și asupra Criț-ului și a Casei cu zorele, iar acest lucru nu poate fi decât unul pozitiv.

Buuun... Văzut, plăcut, hotărât! Oferta de Paști de anul ăsta nu era încă afișată, dar exista cea de anul trecut și puteam să-mi fac o idee asupra prețului, care mi s-a părut unul corect, adică nici prea-prea, nici foarte-foarte... Pasul nr. 2: trimis mail doamnei M, responsabila cu rezervările. Răspunsul dumneaei a venit foarte prompt: „Da, se poate, vă oferim o dublă și o triplă; prețul pachetului este 195 de euro de căciulă... adultă, dar pentru Băiețel vă facem o ofertă de nerefuzat, adică 130 de euro! ” (între noi fie vorba, nu știu de ce a beneficiat Băiețel - 15 primăveri - de reducere, că el a mâncat cel mai mult dintre noi!) „Ok, ne convine! A, dar știți, mai avem o problemă și ea se cheamă Istețica: e vegetariană; nu-i musai să gătiți special pentru ea, dar nu trebuie să vă supărați dacă din porția de friptură cu piure, o să vedeți că ea va mânca doar piureul... ” „Nu-i problemă, Istețica va primi meniu vegetarian. ”

Am uitat să detaliez ce înseamnă „pachet de Paști”: 3 nopți de cazare cu mic dejun (de vineri până luni), 2 cine (sâmbătă și duminică) și prânzul din prima zi de Paști, cadouri de la Iepuraș:P și plimbare cu căruța într-una din zile (noi am renunțat la aceasta din urmă, ne-am gândit să lăsăm bietul căruțaș să petreacă și el timp de calitate cu familia lui în duminica Paștelui, am preferat să ne plimbăm cu „căruța” personală).

Ne-am învoit să trimitem un avans de aproximativ 30% din suma totală proprietarilor și am bătut, virtual, palma. Pe urmă n-am mai avut altceva de făcut decât să așteptăm ziua H... Am mai avut un schimb de mailuri cu doamna M cu vreo săptămână înaintea sejurului, când ne-a întrebat dacă dorim și cina din seara de vineri, la un cost suplimentar, desigur. Nu m-am gândit prea mult și am dorit-o, oricum îmi imaginam că nu sunt prea multe alternative în zonă (și am intuit corect). Am fost întrebați și dacă trebuie să ne pregătească meniuri de post; am răspuns că nu musai, dar nu suntem pretențioși, mâncăm ce primim.

... Ziua H... Precum știm, oricât de mult pare câteodată a se lăsa așteptată, în cele din urmă n-are încotro și vine!... Iar noi n-avem încotro și ne agățăm în cui ”hainele de muncă”, ne tragem pe noi blugii, tricoul și geaca de vreme bună și de vreme rea, ne încălțăm ”pantofii de drum lung” și, în sfârșit, pornim!

În cazul nostru, pornirăm din cele două colțuri de țară, urmând a ne regrupa în Rupea-Gară, de unde trebuia să-i pescuim pe Istețica și pe Lukas. Din Galați, am urmat traseul prin Lepșa, pe care îl preferăm celui prin Oituz, fiind mai sălbatic și mai spectaculos, dar și mai plin de serpentine (aviz „amatorilor”). Nu puteam să nu ne oprim la motel la Greșu pentru o pauză de ozonizare și de... re-energizare hidro-calorică; ne-am clătit apoi privirile în cromatica contrastantă a peisajului molcom al Țării Bârsei (maro-pământ; verde-grâu crud; galben-rapiță; albastru-cer senin; ce bine că au scrântit-o iar ăștia de la Meteo și nu plouă!), am salutat berzele din cuiburi și le-am urat pui voinici și sănătoși... În Hărman am privit cu jind, din mers, pentru a nu știu câta oară, silueta semeață a vechii biserici fortificate („Nu știu cum se face, dar niciodată nu ne găsim timp și pentru bijuteria asta! ” i-am spus cu năduf lui Tati), apoi am cotit-o spre Bod, ocolind Brașovul. Am găsit copiii teferi și sănătoși în Rupea-Gară, dar cu urechile muuult lungite de așteptare și de foame! Rezultă că am renunțat să mai vizităm Cetatea Rupea, așa cum prevedea planul inițial și ne-am grăbit spre Casa cu zorele, unde pregătirile de masă trebuie că erau pe sfârșite!

Criț este un sat mic, care aparține de comuna Bunești. După ce ieși din Bunești, mai mergi puțin și trebuie să fii cu băgare de seamă să nu ratezi indicatorul care te îndrumă spre stânga, spre Criț. E una din vechile așezări săsești, cândva se chema Deutch Kreutz (cum ar veni, „crucea nemțească”). Wikipedia ne spune că primele atestări documentare datează de pe la 1270, iar în Epoca Medievală a aparținut Abației de la Cârța. În prezent, numără vreo 650 de suflete, jumătate din ele de etnie romă. Satul, ca și întreaga zonă, mi s-a părut sărăcuț, dar de un pitoresc extraordinar, cu casele lui vechi pastelate, cu turlele bisericilor aproape părăsite; în următoarele 3 zile aveam să ne umplem inimile de o căldură molcomă, asemenea colinelor pictate cu pâlcuri de copaci și milioane de flori, pe care pasc vite, oi și cai. Și aveam să învățăm multe lecții, printre care și aceea despre casele vechi care, ca și oamenii, pot avea mai mult sau mai puțin noroc în efemera lor viață!

Casa cu zorele este clar o casă cu noroc și urma să-i aflăm povestea de la domnul T, soțul doamnei M. Dar e bine să nu ardem etapele și mai întâi să ajungem acolo! :) Păi chiar nu e greu deloc! Pentru că studiasem un pic harta înainte de a pleca de acasă, l-am ghidat pe Tati la marele fix: deci iată-ne făcând stânga din drumul național, traversând podețul peste Pârâul Scroafei (drumul e plin de gropi, și gropile cu băltoace, dar Tati le ocolește cu eleganță) și ajungând la o răspântie, străjuită de ceea ce trebuie să fie centrul satului; ne dăm seama de asta după clădirea gălbuie în fața căreia sunt vreo 2 mese la care câțiva bărbați își fac de treabă cu niște sticle de bere. Facem dreapta, mai traversăm un podeț și chiar în față recunosc pereții galbeni, obloanele maronii ale ferestrelor și decorațiunile alb-albastre din jurul acestora, la fel ca în fotografiile de pe net.

Ca multe alte case săsești, Casa cu zorele e formată din două corpuri dispuse simetric de-o parte și de alta a porții masive de lemn. Tot ansamblul este acoperit cu țigle „în solzi de pește”, iar între cele 2 ferestruici ale podului în V întors se află o cruce simplă menită să protejeze edificiul (urma să descoperim și la alte case astfel de însemne, precum anul construirii sau numele primului proprietar).

Dincolo de poarta veche de lemn aveam să pătrundem într-o altă lume - caldă, pașnică, plină de romantism și autentic, care ne-a atins inimile din prima clipă! Față în față, două case văruite în alb, cu cerdacuri înalte și ferestre străjuite de obloane de lemn, iar între ele, curgând alene la vale, curtea vastă, pavată grosier cu piatră de râu, întretăiată din loc în loc de pâlcuri de flori și arbuști printre care zumzăiau albine și bondari!... Clopoțelul de la poartă ne-a anunțat sosirea și din spatele unei uși au apărut și gazdele, doamna M și domnul T, bucuroși de oaspeți, dar mai ales eficienți în a ne instala în camerele antamate și a ne prezenta proprietatea.

Pensiunea are de toate 4 camere de închiriat, 3 în casa din dreapta (zisă și „cea nouă”, căci dăinuie de „numai” vreo sută de anișori) și încă una în „casa veche” (1780!), adică a din stânga, unde se află și sufrageria (spațiu de socializare și de servit mesele) și bucătăria. Casa nouă se prelungește cu un corp de clădire cu un singur nivel în care locuiesc gazdele, iar casa veche cu magazia de lemne și șopronul în care erau cândva crescute animalele, în prezent adăpostind cuptorul de pâine, ghivecele cu răsaduri și „terasa de vară”, cu mese și bănci de lemn. Proprietatea este închisă ca o cetate, căci a patra latură, cea opusă porții, cuprinde alte două mici construcții de înălțimi modeste, foste „locuințe” una pentru vacă, alta pentru oițe, unite între ele printr-un gard înalt de lemn, dincolo de care se întinde grădina de legume și livada de meri.

Gazdele noastre ne-au povestit cum au descoperit locul, absolut întâmplător, cu vreo 7-8 ani în urmă, când, sătui de toate cărările lumii, au început a le colinda și pe cele din apropierea Brașovului lor adoptiv, de data asta cu ochii larg deschiși. Imaginea satului cuibărit la poalele colinelor verzi, cu turla semeață a vechii biserici izbucnind din mijlocul mării de acoperișuri cărămizii, i-au făcut să cotească scurt la stânga, atrași de un ceva inexplicabil și foarte palpitant. Pe ulițele prăfuite ale satului au fost imediat acostați de un localnic: „Nu vreți să cumpărați o casă? ” Mai mult de curiozitate și în scop turistic s-au dus să vadă casa femeii de 72 de ani, care nu mai făcea față gospodăriei și care ar fi vrut să-și trăiască ultimii ani lângă fecior și lângă nepoți, la Mediaș. Peste 4 luni cumpărau deja casa, cu toate acareturile ei. ideea de a o împărți cu alții le-a venit de la sine, dar au realizat că asta ar fi însemnat să petreacă cea mai mare parte din timp la fața locului, ca să facă lucrurile așa cum înțelegeau ei să le facă. Chiar dacă aceasta a însemnat să renunțe la job-urile de oraș (doamna - director de bancă, domnul - inginer de avioane) ! Au făcut-o fără să privească înapoi, simplu, firesc, știind că urmează o nouă etapă a vieții lor, poate cea mai frumoasă, mai tihnită, mai sănătoasă... „E un timp pentru toate”, s-au gândit. Și pentru ei venise timpul întoarcerii la tradiții, la natură, la perfecțiunea simplității bucolice.

Și s-au apucat de treabă. Au curățat staulele, șopronul și magazia, au scos betonul cu care era acoperită curtea și au presărat piatră de râu, au înlocuit termopanele de la ferestre cu cercevele și obloane de lemn, au învățat a cultiva legume, a face conserve, dulcețuri și suc de mere și de struguri. Au comandat mobilă de lemn masiv pictată, au decorat odăile cu obiecte arhaice, autentice, dar au construit pentru fiecare dintre ele câte o baie spațioasă și dotată cu tot ce trebuie. Doamna s-a „înhămat” și la bucătărie, ajutată de câte vreo localnică mai dibace, iar domnul la organizat excursii prin părțile locului (vizită la apicultor, la cărbunar, la bisericile fortificate, la căutare de trufe). Numitorul comun s-a chemat păstrarea tradițiilor, cultivarea stilului de viață simplu, în comuniune cu natura, semenii și celelalte viețuitoare. Aveam să ne convingem în următoarele zile dacă fac o treabă bună sau ba! :)

Camerele noastre au fost în „casa nouă”. Am urcat cele câteva trepte până în cerdacul cu dușumea de lemn, garnisit cu 2 măsuțe și vreo 5-6 scaune (unde aveam să „cântăm” vreun pahar de ceva în zilele viitoare sau, pur și simplu, să privim și să ascultăm natura). Din cerdac, în dreapta se intră spre una din camerele de închiriat, care a rămas neocupată pe perioada șederii noastre la Casa cu zorele (am fost, dealtfel, singurii lor oaspeți, celălalt grup care ar fi trebuit să vină contramandându-și sejurul în ultima clipă din cauze obiective), iar în față spre suita noastră, formată din 2 camere unite printr-un antreu.

Camerele sunt asemănător decorate, doar că cea triplă este, desigur, mai mare decât cea dublă. Ambele se pot lăuda cu câte un pat matrimonial înalt, cu saltele extrem de confortabile, cu așternuturi răcoroase din bumbac alb, cu danteluțe și broderii delicate. Cele 2 pernuțe de căciulă aveau să ne garanteze somn lin și vise frumoase (Doamne, ce somn lin am mai dormit la Casa cu zorele și ce vise frumoase am mai visat!) De jur împrejurul paturilor, pe dușumelele de lemn sunt covorașe țesute în motive tradiționale, verzi în camera dublă și roșii în cea triplă, asortate cu bucata de cuvertură aruncată în diagonală pe pat. De-o parte și de alta a paturilor se găsesc noptiere (iar într-unul din sertare musai un feon); pe acestea mileuri dantelate și veioze.

De asemenea, câte o masă rotundă frumos desenată și ea, 2 scaune și un dulap în 2 uși adăpostind rafturi, umerașe și perne de rezervă, precum și o comodă cu ușile pictate cu peisaje câmpenești. În plus, camera triplă mai are un soi de canapea tot din lemn, pe care Băiețel a adjudecat-o de cum a văzut-o și cu care s-a împrietenit la cataramă! Pereții sunt din loc în loc decorați cu tablouri de mărimi diferite, reprezentând peisaje, flori sau fotografii vechi. Camera triplă comunica probabil cândva cu cealaltă odaie, cea cu intrare din cerdac, dar acum ușa este înlocuită cu un zid subțire, păstrându-se tocul de lemn vopsit în gri-albăstrui; pereții casei fiind groși de vreo juma' de metru, rezultă că rămâne spațiu suficient pentru fixarea în partea superioară a „ușii” a 2 polițe pe care se odihnesc câteva obiecte decorative.

Încălzirea este asigurată de sobele hrănite cu lemne din belșug de domnul T. În perioada în care am fost noi n-a fost nevoie decât de o masă copioasă seara, „balaurii” având astfel ce mistui până în zori. Cele 2 ferestre mici sunt incomplet acoperite de perdele făcute din pânză de casă albită, cu margini fine de dantelă, legate în „talie” cu panglici maro de mătase. Cele ale camerei triple dau spre uliță, iar cele ale dublei, spre curtea interioară.

Antreul este și el decorat în aceeași notă, adică rustic. O ladă pictată de zestre care încă etalează măiestria meșterilor din alte timpuri, coșuri de rafie, ulcele tradiționale umplute cu spice de grâu.

Băile sunt mai degrabă moderne, spațioase și funcționale. Cuprind câte un vas de toaletă, chiuvetă și cabină de duș. Săpun lichid, hârtie igienică suficientă, câte 2 prosoape albe, imaculate de persoană și unul mititel de pus pe jos după duș. Așa cum e normal, apă caldă la orice oră. Nota personală a băilor este oferită de brâul de plăci de faianță pictate cu drag și cu talent chiar de mânuțele doamnei M.

După ce ne-am instalat, am pornit, plină de încântare și cu ajutorul camerei foto, să descopăr „decorațiunile” exterioare ale locației. Am admirat fiecare pâlc de flori (lalele, narcise, lăcrămioare), vechile ustensile răspândite ca din întâmplare pe ici - pe colo, liliacul alb înflorit care se ia la întrecere cu însuși acoperișul casei, ghivecele cu mușcate și panseluțe... M-am jucat cu cele 2 pisicuțe pufoase și foarte, foarte alintate... Am ascultat zgomotele serii care cobora încet peste satul vechi, murmurele ce răzbăteau de dincolo de ferestrele bucătăriei, prevestind delectare de papile gustative...

... Delectare de papile gustative!... Da, știam că așa va fi și ne pregătiserăm pentru ce-i mai bun! Așteptările aveau să ne fie pe deplin răsplătite! :P

Dar, dragi prieteni, vă rog să înghițiți în sec și să mai aveți puțintică răbdare, căci nu v-am prezentat decorul acestei acțiuni, respectiv sufrageria. Nu, nu putem să sărim peste, căci mi-a plăcut mult! O încăpere care, în ciuda zecilor de briz-briz-uri, își păstrează totuși aspectul aerisit și princiar. Piesa de rezistență o reprezintă canapeaua tapisată cu catifea brodată vișinie, cu spătar înalt de lemn, terminat cu o mică oglindă (a cărei utilitate n-am reușit s-o înțeleg, fiind situată prea sus pentru orice om normal care ar fi dorit să se oglindească în ea, dar a cărei frumusețe m-a cucerit). Mi-au plăcut și servantele de lemn pictat cu tot felul de motive specifice, vasele de ceramică de prin toate zonele țării, nișele din pereți încadrate ca icoanele de ștergare frumos brodate (doamna M mi l-a prezentat cu mândrie pe cel cusut de străbunica domnului T, o adevărată bijuterie veche de peste 100 de ani). De asemenea, am putut admira o adevărată colecție de tablouri, iar unora le-am putut afla și poveștile: cel lăsat cadou de un celebru pictor norvegian, pentru că l-a pictat în ultimile ore ale șederii sale la Casa cu zorele și n-a putut să-l ia ud la aeroport; cel pictat de un unchi al doamnei M, de felul lui fochist; cel cumpărat de la un târg de vechituri de la Avignon, mai mult de dragul ramei sale; cel de pe șevalet, desenat de o musafiră englezoaică, reprezentând un coș cu bulbi de ceapă aurie...

3 mese cu scaunele și băncuțele aferente completează decorul și la una din ele am fost și noi invitați să luăm loc. Domnul T a deschis „ostilitățile”, scoțând la înaintare clondirul cu pălincă gălbuie de Zalău. Mă rog, apă plată pentru copii... Doamna M nu s-a lăsat nici dumneaei mai prejos, îmbiindu-ne cu o plăcintă aburindă și aromată de varză, pregătită după rețeta bunicii. Domnul T a atacat din nou, de data asta cu un vin alb demisec, care urma să se asorteze de minune cu sărmăluțele în foi de viță ale doamnei M, ce înotau fericite într-un sos roșu cu o adiere de scorțișoară (varianta cu ciuperci pentru Istețica). Domnul T nu s-a lăsat, a venit triumfător cu o carafă de suc pasteurizat de mere „producție proprie”, dar tot doamna M a dat lovitura de grație, plusând cu un ștrudel de mere garnisit cu dulceață de afine! Într-un final, ne-am declarat învinși și ne-am rostogolit spre camerele noastre, nu înainte de a spune frumos „Săru' mâna pentru masă! ” și de a stabili cu gazdele ora 9 ca oră de mic-dejun. Restul serii, neavâd ce face, a trebiut să ni-l petrecem vorbind între noi! :)

A doua zi dimineață ne-am reunit în sufragerie, unde masa noastră ne aștepta deja încărcată cu de toate: vreo 3 feluri de brânză (din zonă), lapte (de la vaca vecinului) și iaurt de casă, unt (de la supermarket, s-a scuzat domnul T), 3 feluri de dulceață (de afine, de zmeură și de frăguțe), miere (de la mierarul care-l aprovizionează și pe Prințul Charles!), roșii, ardei și castraveți (tot de la supermarket), cafea, suc de mere și de portocale, fructe proaspete. A! Și pâine de casă. Cine dorea, putea primi ouă pregătite sub forma unei delicioase omlete umplute cu brânză sau sub orice altă formă ar fi visat. În zilele următoare, s-au adăugat preparate specifice Paștelui, adică ouă colorate, drob de miel (de ciuperci pentru Istețica), ceapă verde, cozonac, pască.

Cinele au continuat în același stil (aperitiv/fel principal/desert, plus pălincă și vin asortat, mereu altul, ales cu grijă de domnul T). După o zi jumate ne simțeam atât de ghiftuiți, că nu mai apuca să ni se facă foame de la o masă la alta. Masa de prânz din ziua de Paști a cuprins: salată beuf (fără carne pentru Istețica), ciorbă de miel (fără miel pentru Istețica), friptură de miel cu piure (nu mai știu ce a avut Istețica, de bune ce erau toate, am uitat să pozez) și... pam-pam! tiramisu!!! Ideea cred că ați înțeles-o: papa bun, bun, bun!!!

Cadourile de la Iepuraș ne-au așteptat în camere sâmbătă, când ne-am întors din preumblare: vin local și bomboane.

În concluzie: m-am felicitat de o mie de ori că am avut inspirația să mergem la Casa cu zorele! Locul (și mai ales oamenii) ne-au depășit așteptările, vremea a fost minunată, am văzut chestii interesante, am ajuns în multe locuri care așteptau de mult să le vină rândul! Și, așa cum mi-am imaginat, am petrecut timp de calitate cu familia mea, nebruiați de alți factori perturbatori. (Știți ce a făcut Băiețel în lipsa laptopului și a internetului? A citit o carte!!!) Abia aștept Crăciunul să repetăm figura!

---

VIZUALIZĂRI: 3503 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI