Zakynthos - insula în care a rămas, demult, o parte din inima mea

TIPĂREȘTE

Iniţial, vroiam să denumesc acest review „Zakynthos - Insula care i-a cucerit pe români sau insula cucerită de români”, însă mărimea sa uşor supradimensionată, m-a făcut să mă răzgândesc, şi-n urma unei cugetări mai profunde, am ales titlul de faţă. Prima parte a propoziţiei îi priveşte pe cei care, seduşi de Zakynthos, încă de la primele imagini cu plaja Navagio prinse în calendarele de promovare ale Greciei cu cele mai faimoase plaje ale sale, au pornit, timid, în căutarea sa. A două parte se referă la mulţimea de turişti care, după un început deja făcut, a invadat insula în dorinţa acerbă de a îmbrăţişa frumosul la el acasă.

Nu ştiu sigur în ce etapă m-aş încadra împreună cu prietenii mei, (deşi parcă-aş înclina către prima), dar ştiu sigur că la început de septembrie 2009, insula era plină de turişti britanici (e drept că şi noi folosiserăm tot o agenţie din Albion), însă am întâlnit şi conaţionali, unii chiar muncind în insulă, dar şi de alte naţii.

Am fost ispitiţi de o ofertă de nerefuzat din partea acelei agenţii cu un complex, ce-i drept, îmbietor, OK: Maistrali Hotel & Apartments şi cum, am fost dintotdeauna, adepţii cazărilor la cunoscutele studiouri greceşti, am înclinat balanţa înspre preţul mic.

Ce n-a fost tocmai OK, era poziţionarea Maistrali în extremitatea satului Tragaki, la 3 kilometri de Tsilivi, acolo unde trebuia să mergem şi noi, seară de seară, pentru că în Tragaki nu prea aveai ce face seara, iar noi vroiam forfotă : restaurante, magazine, şi taverne. Prelungirea satului Tragaki în care se afla şi hotelul nostru era o aşezare mică, doar cu câteva magazine cu articole de plajă, ceva suveniruri şi ceva alimente, băuturi. Doar în prima seară am făcut drumul pe jos, în recunoaştere, sperând să-l parcurgem în jumătate de ora, aşa cum era precizat şi pe site-ul agenţiei în descrierea hotelului, dar am făcut aproape o oră/sens, pe un drum îngust, fără trotuar, fără bandă extinsă de circulaţie. În serile ce au urmat am folosit una dintre maşini întrucât am călătorit cinci persoane în două maşini, pentru mine şi soţ, fiind prima vacanţă cu maşina personală.

Lângă complexul hotelier, la vreo sută metri treceam pe lângă resortul mastodont Iberostar, în drum spre plaja Amboula, micuţă dar cochetă, amenajată cu toate facilităţile (duşuri, cabină de schimb, rampă handicapaţi, taverne) ce făceau din ea o plajă modernă, cu Blue Flag. În fiacare zi, indiferent că plecam sau nu, ne refugiam cel puţin un ceas-două la această plajă pe care am îndrăgit-o că pe un bun personal deoarece ne conferea acea senzaţie de plăcere şi intimitate, negăsite în alte staţiuni.

Acestea fiind zise despre perioadă şi locaţie, nu-mi rămâne decât să va povestesc cu mare întârziere câte ceva despre vacanţa noastră şi a prietenilor aferenţi în insulă chiar dacă nu sunt sigură vor mai folosi cuiva, după atâtea impresii postate, bune de tot, dar cine ştie?! Ajută la eliberarea conştiinţei mele încărcate de vina de a nu putea scrie nimic atâţia ani la rând.

Fiind vorba de zece zile, şi nu de cinci ca-n cazul Lefkadei, programul a fost mai relaxant şi a cuprins trei categorii de activităţi: destindere totală (odihnă, lâncezeală, stat cu burtă la soare, cum vreţi să-i spuneţi), excursii organizate (în insula vecină din nord, Kefalonia şi croaziera în jurul insulei ce cuprindea peşterile albastre şi oprire la vestită plajă Navagio) şi plimbări de capul nostru prin insulă, cu maşina: Tsilivi, Alykes, Alycanas, Laganas, aquaparkul din Sarakinado, un tur de insulă şi, desigur, Zante, capitala omonimă.

Zakynthos, supranumită Fior di Levante (Floarea Estului) de veneţienii ce au dominat demult zona, este locul despre care în mitologie se credea că Artemis, zeita vânătorii, obişnuia să se plimbe prin pădurile verzi de măslini, ascultăndu-l pe fratele ei, Apollo, cântând la liră. Homer aminteşte în Iliada şi Odissea de Zakynthos că fiind fiul regelui Troiei, Dardanus.

În Zakyinthos, unde nuga cu migdale, numită mandolato, devenită produsul specific al insulei, am văzut cel mai mare soi de ceapă, uriaşă pot spune, fiecare bucată putând atinge kilogramul, nemaiîntâlnit în altă parte.

Zakynthos este insula broaştelor Carreta-Carreta, care pe partea de vest este stâncoasă şi aproape de neabordat, aşa încât, staţiunile sale sunt concentrate pe partea estică şi de sud, acolo unde relieful a dat voie să se creeze adevărate perle ale turismului. Zakynthos este şi insula în care în anul 1962, cuplul de îndrăgostiţi soprana Maria Callas şi magnatul armator Aristotelis Onasis, a vizitat-o într-o seară, debarcând de pe iahtul „Christina”. Împreună cu o mulţime de prieteni, văzuseră Mănăstirea de la Stofadia şi, impresionaţi de ospitalitatea şi primirea călduroasă făcută de călugări, au hotărât să viziteze mai mult din insulă. Au fost uimiţi să descopere caracterul hotărât al zantienilor, manifestat mai ales atunci când au fost nevoiţi să reconstruiască mare parte din clădirile din oraşe, dărâmate de cutremurul din anul 1953. Onasis a promis atunci zantienilor că va extinde zborurile companiei sale aeriene Olimpic Airways şi în Zakynthos, construind de altfel în scurt timp şi un aeroport.

Zante (numele în italiană al insulei şi oraşului), capitala insulei, este un oraş fermecător atât ziua, cât şi seara, animat, elegant, uşor cosmopolit, cu un aer veneţian ce răsuflă din toate clădirile (re) construite aproape în totalitate după planurile originale după ce cutremurul din 1953 a distrus-o în cea mai mare parte. În Zante, soţul meu, mare iubitor de ΣΤΟΙΧΗΜΑ, făcea naveta zilnic la agenţiile locale pentru a valida toate încercările băieţilor din grup de a câştiga ceva.

Despre Zante Town, al cărui simbol, turnul semeţ al Mănăstirii Agios Dionysios (construită în 1925) din capătul portului mi-a rămas adânc întipărit în minte, semn că este emblematic, ar fi multe de spus, dar mă voi limita pe cât se poate. L-am admirat din toate unghiurile, de sus de la castelul Bochali, din portul său, din inima sa, Plateia Solomou. Aici domină statuia ridicată în memoria poetului Dionysios Solomou autorul poeziei ale cărei versuri au devenit imnul naţional al Greciei (care a dat şi numele pieţei), şi de clădirile neoclasice ale Băncii Naţionale, Primăriei, Bibliotecii Municipale şi a Muzeului Post Bizantin, dedicat artei post bizantine greceşti. Are străzi înguste, adevărate capcane pentru şoferi, care duc, de cele mai multe ori, în vestita piaţă San Marco, un alt punct fierbinte al oraşului. O altă stradă centrală, devenită seară furnicar datorită magazinelor, cafenelelor şi tavernelor aşezate unele lângă altele, este Alexandrou Roma unde ne plimbam şi noi. Însă, cel mai cunoscut edificiu din capitală, mai ales că a rezistat seismului din 1953, este Mănăstirea Agios Dionysios, patronul spiritual al insulei ce a trăit la sfârşitul secolului al 16-lea, începutul secolului al 17-lea, maiestuoasă, unde mi-a fost dat să trăiesc o experienţă unică. Într-una din seri, în nevoia de apropiere de Dumnezeu, intrasem alături de soţ şi de unul dintre prieteni în mănăstire pentru câteva momente de pioşenie şi rugăciune la icoane, unde am remarcat oarece forfota în rândul altor credincioşi aflaţi pe lângă altar. Ne-am apropiat şi noi şi am văzut racla unde erau păstrate moaştele destul de bine conservate ale sfântului, despre care ştiam că se află aici. Era prima oară când vedeam atât de –aproape şi pe viu asemenea relicve, aşa încât am plecat destul de impresionată din biserică. Se pare că nimeriserăm chiar în plin moment al unei procesiuni dedicate acestui sfânt. Veşmintele sfântului sunt păstrate în capela bisericii Agios Nikolaos sto Molo, din capătul celălalt al portului, din Plateia Solomou. Această capelă de pescari, ridicată iniţial în 1561, distrusă în întregime la cutremur, a fost refăcută cu dragoste, piatră cu piatră, interiorul său fiind nou.

Laganas, cel de-al doilea oraş al insulei, era perceput ca pol al distracţiei dusă la extrem, mai cu seamă de turiştii englezi, zgomotoasă, cu multe taverne şi magazine. Foarte aglomerată mi s-a părut şi plaja sa atât de lungă (nouă kilometri!), nisipoasă că semăna mai degrabă cu un mâl şi intrarea foarte lină în apă, ce făcea din ea un rai pentru familiile cu copii mici. Punctul de atracţie maximă l-a constituit un pic mai departe, lângă Agios Sostis, insula Cameo cu aspect exotic, legată de Zakynthos printr-o pasarelă accesibilă doar cu piciorul. După ce ne-am căţărat pe treptele construite primitiv, ne-am putut delecta cu ceva de băut şi o cafea la taverna din vârful său.

Tsilivi, o altă staţiune notabilă a insulei a fost leagănul serilor noastre din Zakynthos, acolo petrecându-ne timpul aproape în fiecare dintre ele, pe la magazine şi taverne unde vizionam şi meciurile din preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal ce urma să aibă loc în iunie 2010. Destul de mare, seara se aglomera aproape ca un furnicar, dar nici ziua nu era mai prejos. Am făcut într-una din zile şi plajă în Tsilivi deoarece unii dintre prieteni simţeau nevoia de ceva mai mult decât liniştita Amboula Beach, de care mă simţeam ataşată ca de cineva drag. Plaja din Tsilivi, şi ea purtătoare de Blue Flag, era destul de lată, cu nisip fin şi auriu, dotată cu multe facilităţi beneficiind de apă mică la intrare.

Alykanas şi Alykes erau două mici staţiuni „vecine” cu noi, aflate la o aruncătură de... vreo 6-7 kilometri pe care le-am vizitat în cercetarea zonei limitrofe, si-în celălalt sens, cel opus lui Tsilivi. Demnă de mai multă atenţie mi s-a părut Alykes, vestită printre surferi pentru condiţiile bune de practicare a acestui sport aici. Ne-am plimat pe faleză, am „călcat” câteva magazine şi ne-am îndreptat către laguna din Alykes pentru a o admira. Plajele acestora sunt la fel, premiate cu Blue Flag, din nisip fin deschis la culoare, destul de lată şi apă mică la mal.

Despre excursia pe mare şi uscat în Kefalonia, ca şi despre croaziera în jurul insulei, voi încerca să scriu câte ceva separat, pentru că ar trebui să mă întind prea mult şi cred că ar fi obositoare şi plictisitoare parcurgerea lor într-un singur review.

Turul de insulă pe care l-am organizat eu însămi n-a fost nici pe departe complet, iniţial planul includea atingerea mai multor puncte din pitoreasca insulă, însă cum socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg... Am pornit din faţa hotelului nostru în sensul invers al acelor de ceasornic (trigonometric) având ca ţintă satul Volimes despre care se spunea că este tradiţional până în măduva oaselor, convingându-ne că aşa este. El este cunoscut mai ales pentru lucrurile de artizanat: broderii, mileuri, covoraşe confecţionate manual de femeile satului. Aici mi s-a-ntâmplat ceva notabil: dorind să cumpărăm şi noi ceva suveniruri de la tarabele din centru, o localnică mai în vârstă de la una dintre ele, auzindu-ne vorbind în română între noi, zâmbindu-ne larg, ne-a declarat încântată că fiul ei studiază Medicina la „Cluz” (la noi la Cluj), ceea ce a mai atenuat neplăcerea păţită în Kefalonia când o grecoaică bătrână, întrebându-ne de unde suntem, ne-a întors spatele la aflarea originii noastre româneşti. Ba chiar a vrut să facă o poză cu mine!

Am plecat apoi pentru a împlini un alt moment mult aşteptat, şi-anume, către locul de unde puteam admira plaja Navagio de sus, din balconul metalic special amenjat atârnat în vârful peretelui stâncos ce-o mărgineşte. Se spune că acesta ar avea cam 183 metri înălţime, destul de impresionantă priveliştea aş spune, mai că-ţi tăia respiraţia sub imperiul frumuseţii ce se prăvălea la picioarele noastre. După şedinţa foto de rigoare, ne-am îndreptat către Mănăstirea Anafonitria unde Sfântul Dionysios a fost stareţ în timpul ultimilor săi ani de viaţă. Interesant este că, şi biserica şi capela din cadrul manasririi amintite, ridicată în secolul al 16-lea, au supravieţuit miraculos (localnicii cred că a fost vorba de pronia divină) devastatorului cutremur din 1953. Se pare că aici se află o icoană făcătoare de minuni care, ori de câte ori, s-a încercat scoaterea sa din mănăstire, aceasta dispărea din locul în care era dusă şi reapărea la locul ei, în mănăstire.

Ne-am desprins de la Anafonitria cu gândul să vizităm cel mai bătrân măslin din insulă, de la Exo Chora, însă ne-am încurcat pe drum şi-am nimerit tot la o mănăstire, Agia Maura, situată în satul Macherado, în centrul insulei. Aceasta, veche din secolul al 19-lea, de pe la 1873, care tocmai trecea printr-un amplu proces de restaurare, ne-a impresionat nu numai prin vechime, dar şi prin arhitectură şi importanţă.

De-aici „am tăiat-o” pe drumul care ne-a dus în Zante Town deasupra căruia „ne-am stabilit cartierul” pe dealul Strani ce oferea o privelişte uimitoare asupra oraşului, la o tavernă unde ne-am ospătat tipic grecesc şi după care ne aştepta Castelul Bochali.

Experienţa noastră în Zakynthos, deşi fabuloasă, n-a fost completă, ne-au rămas multe locuri nevăzute din lipsă de timp sau, mai bine zis, de”porneală”, aşa încât avem motive suficient de temeinice să revenim cu altă ocazie când aş putea rezolva şi problema cu partea de inima rămasă în insulă pe care mi-aş recupera-o!

---

VIZUALIZĂRI: 3609 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI