Din România, la Poreč

TIPĂREȘTE

Ca la orice călătorie mai lungă cu mașina și pentru minivacanța la Poreč am pornit prin a-mi face un plan de drum. Pe amfostacolo.ro nu sunt foarte multe informații despre drum, dar câteva informații utile am găsit în review-ul user-ului hardvare de aici. M-am gândit să le completez, pentru alții care ar fi interesați să ajungă prin Croația cu mașina proprie.

Ca de obicei, am încercat să-mi fac traseul cu Google Maps. Surpriză: traseul mă ducea pe la Calafat, cu trecerea Dunării cu bacul în Bulgaria și apoi intrare în Serbia, pe drumul E761 Zajecar-Paracin, unde se intră pe autostrada spre Belgrad. Traseul alternativ era (culmea!) prin Budapesta. Cum nu mă interesa nicidecum acest ocol inutil prin Bulgaria și știam că se poate direct pe la Turnu Severin, am încercat și cu alte hărți, pentru că mă interesa estimarea de timp și distanță.

Fac aici o paranteză, în legătură cu hărţile Google. Cei de la Google România s-a grăbit, astfel că pe hartă, porţiunea de 40 km dată în folosinţă (şi neterminată, am mers în vara asta pe ea) din A3 este de două ori mai mare ca în realitate, mergând de la Ungheni până dincolo de Cluj. De asemenea, apare ca fiind gata şi un alt tronson din A3 (pe care scrie chiar Autostrada Transilvania), de la Ip la Fegernic, vreo 50 km, dar şi tronsonul Bucureşti-Ploieşti. A1 are şi ea ceva în plus, centura Sibiului, iar A2 apare completă, până la Constanţa. Ei, aşa depăşire de plan, mai zic şi eu! Băieţii ăştia or fi lucrat la raportările marilor realizări socialiste de pe vrmea comunismului?

Dar să revenim la realitate, nu e cazul să visăm. Mai întâi, am trecut la Yahoo Maps. Aici mi se indica un traseu ceva mai bun, dar de la Turnu Severin ar fi trebuit să rămân pe malul stâng al Dunării și să intru în Serbia pe la Naidăș, undeva pe lângă Moldova Nouă. Numai cine nu a mers de la Turnu Severin spre Orșova nu știe cum e drumul pe-acolo, dar eu trecusem cu numai o lună mai devreme și mă săturasem de cele vreo zece porțiuni cu mers pe o singură bandă, cu semaforizare, alternativ pentru cele două sensuri.

Așa că, am trecut la a treia variantă: Bing Maps. Nimic nou, traseul recomandat identic cu cel de pe Google Maps.

În sfârșit, am ajuns la Via Michelin. Ăștia trebuie să știe, mi-am zis eu! Varianta recomandată era însă tot prin Budapesta, varianta cea mai scurtă mă purta tot prin Bulgaria, iar cea economică avea un timp mult prea lung, pentru că, firește, ocolea traseele cu taxă!

Așa că am revenit la Google Maps și am modificat traseul (cu aproximație, că nu vrea pe oriunde), astfel că am reușit performanța de a-mi configura ruta cu o precizie de 1 km. Conform estimării, aveam de parcurs 2460 km. La revenirea acasă, kilometrajul mașinii arăta că de la plecare până la revenire parcursesem 2459 km, cu un consum mediu de 7,0 l/100 km, în asta intrând și utilizarea în măsură destul de mare a aerului condiționat. Bun Loganul cu motor de 1,4, nu?

OK! Joi 26 august, la 4 și jumătate dimineața am pornit la drum. Traseul era clar, până la Belgrad îl mai făcusem și acum 20 de ani, atunci fără Google Maps și fără GPS. Apropo de GPS, harta acestuia a fost singura care mi-a indicat traseul optim, pe care am mers.

Pitești - Craiova - Turnu-Severin este un traseu de 230 km, pe un drum modernizat, în stare foarte bună, doar trecerea prin destul de multe localități face ca timpul de parcurs să fie 3 ore și ceva (3 ore și 17 minute, cum indică Google Maps). Evident, în asta se include și pierderea de timp de la podul peste linia de cale ferată, pod ce se construiește de vreo 25 de ani undeva spre Strehaia și va mai dura probabil încă pe-atât până va fi gata. La ora 8 intrăm în vamă, pe un drum neasfaltat și plin de praf (și clădirea vămii este în reconstrucție) și constatăm că trebuie să stăm și la coadă.

Ah, da, ca pe vremurile ”bune”. Chiar doream să-mi mai aduc aminte! Doar că nu ne-a dat jos din mașină și nu ne-a pus să dăm jos bagajele, în rest, ca în vremurile vechi! Am stat la coadă aproape o oră și asta în situația în care ni s-a făcut o favoare. Toate mașinile cu număr de înmatriculare de Mehedinți stăteau la altă coadă, mai mare. Mi s-a cerut nu numai pașaportul, dar și talonul de înmatriculare și cartea verde! Din 2007 și până acum, am ieșit de 5 ori prin diferite puncte vamale spre Ungaria și peste tot, cel mult s-au uitat doar la pașapoarte, în rest nimic.

În sfârșit, trecem de vama românească, traversăm barajul lacului de acumulare Porțile de Fier și intrăm în vama sârbă. Aici, o coadă mai mică, la care stăm vreo 5 minute, timp în care milițianul de frontieră îmi atrage atenția asupra unui anunț, care spunea că cetățenii străini nu au voie să fie cazați la particulari sârbi decât în cazuri speciale și aceștia trebuie să declare la miliție acest fapt.

A, nu, noi avem rezervare la hotel, spun eu. Atunci, la ieșirea din Serbia trebuie să prezentați un document eliberat de la hotel, care să ateste acest lucru, să nu uitați să-l cereți. Ce e drept, la revenire nu ne-a întrebat nimeni de așa ceva, dar este posibil, așa că, dacă sunteți într-o astfel de situație nu o tratați superficial, s-ar putea să aveți probleme.

Legea asta, care are un echivalent și în Croația, îmi amintește de una foarte asemănătoare de pe la noi, pe vremea comunismului. Și când te gândești că atunci Iugoslavia era pentru noi un fel de El Dorado!

Ieșim din vama sârbă și continuăm vreo 100 km de-a lungul Dunării, pe o șosea bună, chiar foarte bună și, surprinzător, puțin circulată, asta în timp ce pe malul românesc se văd camioanele și automobilele ce stau la coadă din loc în loc, în zonele de lucru unde se circulă pe o singură bandă.

Peisajul este splendid, de fapt toată zona de-a lungul malului sârbesc al Dunării face parte din Parcul Național Gerdap și, cum avem o vreme însorită, abia ne abținem să nu ne oprim la fiecare refugiu de pe marginea drumului, să facem fotografii și să aruncăm o privire spre Dunăre. Ne oprim în dreptul chipului săpat în stâncă al lui Decebal click aici ), trecem și prin vreo 15 tuneluri și apoi ajungem la Golubac, unde admirăm cetatea de pe malul Dunării click aici , una dintre cele mai bine conservate din Serbia, apoi la Veliko Gradişte, de unde părăsim malul Dunării și ne îndreptăm spre Pojarevaț, imediat după care intrăm pe autostrada care vine de la Niș, spre Belgrad.

Porţiunea asta de drum, de la Turnu Severin, pe malul sârbesc al Dunării, până la intrarea în autostrada Niş-Belgrad este inexistentă pe hărţile Google (şi pe celelalte). De fapt, ea apare, dar nu poţi nicidecum să configurezi un traseu pe ea şi, deci, nu poţi face o estimare de distanţă şi timp. Şi totuşi, este un drum real, foarte frumos şi în stare foarte bună. Dacă aveţi ocazia, folosiţi-l cu încredere.

La intrarea în autostradă trebuie să iei un tichet de la un automat, pe care îl prezinți la ieșire și, în funcție de distanța parcursă, plătești o anumită sumă. Este același sistem ca pe autostrăzile franceze. Atât în Serbia, cât și în Croația nu trebuie cumpărată o vignetă, se plătesc numai autostrăzile, în sistemul descris mai sus. Nu este și cazul Sloveniei, unde se plătește o vignetă (ca în Ungaria, Austria, Cehia, Slovacia), asta numai dacă folosești autostrăzile. În Slovenia este cam scumpă, 15 euro pentru 7 zile.

Se poate plăti şi prin sistemul electronic automat pentru plata taxei de autostradă, cu un aparat electronic de taxare (TAG) ce se motează pe parbrizul autovehiculului, taxele de autostradă fiind debitate automat la trecerea prin dreptul staţiilor de taxare, evitându-se astfel cozile click aici

Autostrada pe care am intrat de la Pojarevaț este drumul european E75 și vine tocmai de la Salonic, traversând și Macedonia. Noi am mers pe ea doar vreo 70 de km, până la Belgrad.

Înainte de a intra în Belgrad se trece pe la punctul de plată, putnarina (de la put = drum, în sârbo-croată). Am plătit 180 dinari, cam 1,8 euro. Cursul valutar este (aproximativ) 100 RSD = 4 RON, sau 100 RSD = 0,95 EUR. Plata, atât la sârbi, cât și la croați, se face foarte simplu: ajuns în fața ghișeului, cobori geamul stânga și dai operatorului tichetul și banii, sau cardul. După plată, se ridică bariera și poți trece. Eu am plătit cu cardul, este mai comod și mai rapid, nu mai stă să-ți dea restul.

Autostrada continuă prin mijlocul Belgradului, devenind E70 (E75 se îndreaptă spre Novi Sad și Ungaria), trece peste râul Sava și se îndreaptă spre vest. Toată porțiunea de autostradă prin Belgrad am mers cu 20 km/h, datorită unor lucrări, dar și a aglomerației de week-end și a unui număr foarte mare de turci care se întorceau din concediul petrecut în țara mamă, în mașini cu număr de Germania, Belgia, Elveția, Franța și chiar Marea Britanie. Printre ei și câțiva românași în mașini cu număr de Italia sau Spania, ducându-se și ei unde e mai bine.

Parcul auto al sârbilor este destul de învechit, proporția de Yugo fiind la ei mult mai mare decât cea a vechilor Dacii la noi. Se vede că în ultimii 20 ani au trecut două războaie peste ei. Chiar și autostrada, deși în stare bună, are un aspect cam învechit.

La ieșirea din Belgrad, la Simanovci, se ia un nou tichet, care se decontează în apropierea graniței, la ieşirea de la Šid. Aici am plătit 340 de dinari. Era ora 13:10 și coada foarte mare. Am intrat în Croația la ora 14. Control vamal la bagaje nu s-a făcut, doar verificarea pașapoartelor. Atenție: dacă în Serbia, de vreo două luni se poate intra și cu cartea de identitate, în Croația pașaportul este obligatoriu.

Încă de la intrare, peisaj schimbat: autostrada are asfalt proaspăt, totul pare foarte nou, ca și cum autostrada ar fi fost abia de curând construită, deși, ca și cele de la sârbi, are peste 30 de ani. Culmea este că, excepție făcând cele două autostrăzi în construcție din Istria (administrate de un consorțiu franco-croat până în 2027, când vor trece în proprietatea statului), celelalte autostrăzi din Croația sunt administrate de societăți de stat. Mă gândeam că măcar dacă ar fi făcut și ai noștri la fel, să concesioneze unor firme străine construcţia şi administrarea temporară a unor autostrăzi, am fi avut și noi în 20 de ani o reţea rutieră cel puţin ca în Croația sau Ungaria. Da, dar nu mai venea parandărătu' și ce se mai făceau asfaltangiii noștri! ?

După vamă intrăm pe la punctul de unde luăm tichetul de autostradă, punct ce nu se mai numește ”putnarina”, ci ”cestarina”, de la cesta = rutier, tot în sârbo-croată. E70 continuă pe autostrada A3.

Temperatura de afară era de 34,9 grade Celsius, după cum ne anunța unul din desele panouri de pe autostradă (se vede treaba că la ei nu le venise unora ideea să fure cablurile de fibră optică). Se circulă destul de bine, mai ales că, spre deosebire de sârbi, unde limita de viteză pe autostradă este de 120 km/h, la croați ea este de 130 km/h. Între timp, temperatura a crescut la 35,6 grade Celsius. Noroc cu aerul condiționat.

De la Lipovac, la graniță, până la Zagreb (terminal Ivanja Reka) sunt vreo 280 km, pentru care am plătit (tot cu cardul) 105 kune. Cash se poate plăti și în euro, în acest caz 14,57 euro. De asemenea şi în Croaţia există un sistem de plată automată, ca în Serbia, care te scuteşte de statul la coadă.

Am ajuns la Zagreb pe la ora 16 și ceva și aici ne-am oprit pentru o zi.

Am continuat drumul a doua zi, pe A1/E71, spre Rijeka. Pe la jumătatea distanţei, la Bosiljevo părăsim A1 (care continuă spre sud, încă vreo 400 km, până la mai puțin de 100 km de Dubrovnik) și continuăm drumul spre vest, pe A6/E65, spre Rijeka. Distanța Zagreb-Rjeka este de vreo 160 km (parcursă de mine în o oră şi 14 minute, cum scrie pe tichetul de plată, unde sunt marcate ora de intrare şi cea de ieşire) și am plătit 60 kune, tot cu cardul.

De la Rijeka intrăm pe A7/E61, pe care o părăsim repede, pentru a intra pe A8, spre Pazin (capitala regiunii Istra, situat chiar în centrul peninsulei). A8, care nu este o autostradă, ci o șosea de mare viteză, cu limita de viteză permisă de 110 km/h, merge mai departe de Pazin 15-20 km și se unește la Kanfanar cu A9, care este o autostradă încă în construcție (are totuși sectoare cu plată), care merge din sudul insulei, de la Pula, până la granița cu Slovenia, de unde intră în Italia, spre Trieste.

Revenind la A8, aceasta, după ce trece pe lângă Opatija, intră într-un tunel ce străbate cel mai înalt munte din Croația, Učka. Tunelul, în lungime de ceva mai mult de 5 km, se numește și el tot Učka și trecerea prin el se plătește: 28 kune click aici . Deşi este foarte lung, tunelul Učka este abia al treilea, ca lungime, din Croaţia.

De la Rijeka la Pazin sunt 55 km. De la Pazin până la Poreč mai sunt vreo 30 km și se merge pe o șosea națională.

Întreg drumul (aproximativ 1200 km) de la Pitești la Poreč este în stare foarte bună, excepție făcând o mica porțiune aflată în construcție, la intrarea în Turnu-Severin.

Sper că aceste informații vor fi utile și altora, chiar dacă nu vor face exact același traseu. În orice caz, celor care ar putea avea rețineri să treacă prin Serbia (am mai auzit păreri cum că ar fi nesigură), le spun că aceasta nu este cu nimic mai ”periculoasă” ca țărișoara noastră dragă. La întoarcere, din cauza unor lucrări, drumul de la Pojarevaț spre Dunăre era blocat și GPS-ul m-a dus pe niște drumuri comunale (asfaltate și în stare bună, de altfel), prin mai multe sate și am ieșit foarte bine direct la Golubac (asta dovedește și faptul că hărțile sunt foarte exacte), fără nicio problemă.

Am ataşat şi nişte fotografii făcute pe drum, dintre care unele sunt de fapt capturi din filmul făcut în mers de către copilotul meu, pentru a putea să vă faceţi o imagine mai exactă. Scuze pentru calitatea acestora.

---

VIZUALIZĂRI: 24145 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI