China 2010 - pas cu pas (episodul 12)

TIPĂREȘTE

Articolul este parte a serialului China 2010 - pas cu pas ce continuă cu episodul 12 - Panda şi drumul spre Shanghai

episodul anterior il gasiti aici

Înainte de a pleca din Xian mergem la o rezervaţie din afara oraşului, aflată la 100 km. De la hostel am cumpărat un tur, vrem să vedem câţiva panda. Trenul e după masă şi vrem să ne umplem timpul. Oricum e mai bine decât în Xian. Am primit în preţ un şofer de microbuz care a avut şi rol de ghid. Nu s-a comparat cu cel din Beijing dar şi-a dat toată silinţa şi l-am apreciat. Pe drum prindem un mic blocaj care ne întârzie, dar ajungem. Rezervaţia este de fapt o grădină zoologică destul de rudimentară şi prost întreţinută, probabil că suferă la capitolul fonduri. Principala atracţie o reprezintă 20 de panda gigant, destul de scumpi la vedere. Norocul nostru a fost vremea destul de rece care a scos câţiva din bârlog. Nu am reuşit să admirăm decât doi adulţi timp de câteva minute. Vedete au fost însă doi pandalici de 2 ani pe care i-am hrănit cu mere (tot de-ale lor, marca Fuji) şi drept mulţumire au stat în tihnă la fotografiat, spre bucuria noastră. În provincia Shaanxi, unde ne aflam, trăiesc puţini panda, majoritatea sunt cantonaţi în Sichuan. Restul animalelor nu beneficiau însă de acelaşi spaţiu, nici măcar master Shifu (Red Panda), puţin cam răşpălit, ostracizat într-o cuşcă metalică subdimensionată, asemănătoare celor din grădinile noastre zoologice. În altă cuşcă similară erau înghesuite câteva maimuţe dintr-o specie care (jur) semănau izbitor cu Michael Jackson. Îniţial am încercat să le fac un prim plan (erau atârnate de gard, cu privirea către noi) însă şoferul-ghid ne-a avertizat să fim precauţi pentru că obişnuiesc să împroaşte cu pipi turiştii. Cum mi s-a părut că luaseră deja poziţia de "tragere", am renunţat rapid la poză.

După un prânz într-un restaurant de 2 lei (inclus şi el în preţul turului), aflat într-o localitate obscură al cărei nume nu l-am reţinut, grupul nostru s-a întors în Xian, la timp pentru plecare. Urmează 24 de ore de mers cu trenul spre Shanghai, la vagon hardsleeper. Spre deosebire de softsleeper, acesta este cu o clasă mai jos, cu paturi suprapuse câte 3, de tip open space (fără uşi, necompartimentat), la fel ca o cameră de cazarmă. Renate e uşor stresată de acest amănunt, mai ales că ieri i-a văzut pe "călători". Ţinând cont că trenul vine din Tibet, cred că vom avea parte de o experienţă inedită.

Ne urcăm în tren, la prima vedere vagonul este curat, dar e o căldură... aerul condiţionat nu merge. Paturile noastre sunt la nivelul 3, despărţite de un panou. E bine şi aşa, suntem totuşi alăturaţi. Nu e chiar rău, e curat, deşi patul meu e nefăcut, cu lenjeria de la celălalt pasager. Observ că nu sunt singurul în această situaţie, dar nimeni nu se stresează. Iau iniţiativa şi îi explic naşei ce are de făcut însă după 2-3 eschivări din partea ei ajung la concluzia că vorbesc de unul singur, căci habar n-are de engleză şi nici eu de chineză. În consecinţă nu reuşesc să o fac pe naşă să schimbe aşternutul, nici măcar prin semne. Dă-o-n măsa, am dormit în cabane mai mizerabile. Important e că Renate are patul făcut şi e mulţumită. Trenul pleacă, aerul condiţionat porneşte. Atmosfera e foarte destinsă, încă este zi, avem o măsuţă pe hol unde stăm la taifas şi studiem totul în jurul nostru. E şi un vagon restaurant prin apropiere, căci periodic vine unul cu un căruţ cu bucate şi beuturi. Pe geam ni se înfăţişează imagini muntoase spectaculoase, cu vârfuri conice împădurite. Trecem pe lângă multe fabrici şi cariere în munte. În vagon e din ce în ce mai multă animaţie. Chinezoii scot supele, se duc la capătul vagonului unde au un aparat cu care încălzesc apa şi bagă la maţe. Îşi iau cina în linişte. Avem vecini ok, nu sunt ţărănoii din gară, sunt decenţi, nu vorbesc tare, se poartă civilizat, lucru care ne mulţumeşte. Călătoria devine plăcută, ne simţim ca în documentarele Globetrekker de pe Travel. Mai târziu, când toată lumea trage pe dreapta, Renate se duce şi ea la culcare, dar mie încă nu îmi este somn, aşa că am scris următoarea cronică:

Portretul chinezului de rând

Suntem pe drum, în tren, am plecat din Xian şi ne îndreptăm spre Shanghai. E beznă acum, pentru că, fix la ora 22, chinezoii au dat stingerea pentru toată lumea. Luminile s-au stins şi fiecare s-a cocoţat la coteţul lui. Ale noastre sunt la cucurigu, la nivelul 3, cele mai de sus. E curat, iar vecinii noştri nu sunt gălăgioşi. Sunt familişti, au şi copii. Unul a început să zbiere când s-a stins lumina. Dacă îl prindea pe Mao în viaţă, vedea el pe dreq', se obişnuia repede cu bezna.

Avem vreo 23 de ore de mers. Ne-am îmbarcat la 17.30 şi până pe la 21 chinezoii au mâncat continuu, îndeosebi supe la cutie... câtă supă e acum în burţile lor... ia uite, unii sforăie... mai devreme unul trase și niște vânturi.

În gară roia de chinezi, parcă era exod. Toţi sunt agitaţi, vorbesc continuu şi tare, hămăie la telefon să audă şi cel din capătul celălalt al gării. Sunt mulţi de tot, se mişcă repede şi pretutindeni. Parcă sunt ca turbaţii ăia din "I Am Legend".

A... să vedeţi puradeii. Cei mititei, până în 3 ani, sunt simpatici. Nu poartă scutece, au nişte pantalonaşi scurţi, rupţi în cur şi cu gaură la puţă sau, după caz, fofo. A făcut pe el, direct pe gaură, afară. Dacă ai ghinionul să fii pe traiectorie, asta e. Mai ales în locurile publice mă uit unde mă aşez. Dacă a fost înainte una cu un plod în braţe, care a făcut un kk mic... ? Că nu se deranjează să cureţe după el. Apa e mai 'eftină decât scutecul.

În plus, sunt căpăţânoşi. Au o baniţă disproporţionată faţă de corp de zici că acum au aterizat. Pe măsură ce cresc devin mai normali. Dar sunt răsfăţaţi (deh, politica unicului copil, nu există fraţi), fac urât dacă nu le convine ceva.

Acum să descriem un pic chinezul adult. Nu sunt chiar aşa de scunzi cum s-ar părea, am văzut destui înalţi, chiar şi femei. Ele sunt 99% pocitanii. Rar vezi una drăguţă, dar şi atunci pierde la capitolul corp, pentru că are picioarele ori paranteze, ori în X. Încă nu-mi dau seama, văzând vreuna mai aranjată, dacă e frumoasă sau nu în accepțiunea unui chinez. Ei sunt un soi aparte. Deşi au fost campanii pentru renunţarea la flegma publică, nu s-a ajuns la niciun rezultat. Mergi pe stradă şi deodată auzi un hârâit puternic - domnul chinez îşi curăţă plămânii şi pregăteşte torpila, după care o înfige la 2 metri în asfalt, în faţa lui. O trage cu atâta patos încât ai crede că vrea să rupă betonul în două. Cei mai "civilizaţi" o trântesc direct la coşul de gunoi. Inutil să vă descriu ce se aude în buda publică, după ce închide uşa după el. Parcă sunt în menajerie...

La capitolul ţoale: dezastru. Majoritatea sunt adunaţi de pe gârlă. Nişte ieftineli de angro pe ei... chiar şi cei cu uniforme publice arată deşuchiaţi, în afară de miliţience şi soldaţii de la Oraşul Interzis, care sunt impecabili.

În general, contactul cu un străin e un eveniment major care le provoacă emoţii sincere. Nu sunt prea comunicativi (majoritatea nu ştiu engleză sau o vorbesc foarte prost), iar fătucile sunt topite şi se hlizesc ca nişte capre dacă un caucazian le bagă mai mult în seamă. Cei de la obiectivele turistice sunt enervant de agresivi. Că vor să-ţi fie ghid sau să-ţi vândă ceva, se bagă în sufletul tău de-ţi vine să-i iei la palme.

Şi totuşi... după o aşa descriere, poate mulţi se vor întreba: ce naiba căutăm noi aici... ? Pentru că totuşi China are o istorie şi o cultură veche de peste 5.000 de ani. Pentru că am văzut multe lucruri de calitate aici. Pentru că, din păcate, chinezul de azi este produsul ultimilor 70 de ani, format în era lui Mao, sărac, supus şi muncitor, fără nicio personalitate sau un ego al său. Spiritul de turmă e la el acasă, nimeni nu face nimic de capul său. Şi turismul este organizat. E jenant să treci pe lângă un grup şi să-i vezi încolonaţi 2 câte 2, ca la grădiniţă, pentru a intra la un palat. Nu au cărţi sau ghiduri scrise la ei, sunt mereu adunaţi în jurul ghidului care le hămăie protocolar istoria obiectivului.

Şi încă ceva foarte urât: nu am văzut popor mai pus pe furtişag în relaţia cu un străin. Dacă ar putea, te-ar fura pe faţă. Ba nu au rest, ba şi-l însuşesc cu nonşalanţă, zâmbindu-ţi că e ok. La preţuri te umflă de 3-4 ori chiar şi în magazinele cu preţuri afişate. Nici marocanii sau turcii nu făceau aşa ceva. Pentru o naţie care are pretenţia de a deveni noua putere mondială e jignitor la adresa restului lumii. Chiar şi aşa, experienţa de a vedea China merită cu vârf şi îndesat.

S-a cam făcut târziu, poate reuşesc să închid un ochi, că mâine e altă zi şi nu e de pierdut. În plus, mă gândesc că poate ne trezesc ăştia de dimineaţă cu imnul naţional.

Numa' bine.

Albumul complet de fotografii îl găsiţi aici

Urmează episodul 13 - Sosirea în Shanghai

---

VIZUALIZĂRI: 2614 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI