Veliko Târnovo, revelaţia bulgărească neaşteptată

TIPĂREȘTE

De câţiva ani buni mă bătea gândul unei vizite de două-trei zile în Veliko Târnovo, oraşul „Marelui Turn” de la vecinii noştri bulgari de care auzisem numai lucruri bune şi frumoase. Dar până acum n-a fost să fie, căci drumurile ne-au purtat mereu prin alte părţi, ocolind fără voie această regiune a Bulgariei.

Ei, ocazia s-a ivit odată cu ultimul week-end din Brumar urmat de ziua Sfântului Andrei şi de Ziua Naţională ce împlineau o binemeritată minivacanţă de patru zile, ce mai, răsfăţ pe capul nostru! . Am înţeles imediat că, dacă vremea ar fi fost bună, sau măcar fără ploaie, ar fi putut deveni una dintre cele mai plăcute vacanţe.

Dar, am plecat din Târgovişte pe o ploaie măruntă care, spre Bucureşti, a încetat să mai cadă, lăsând loc chiar câtorva raze de soare. Ne întâlnim cu prietenii noştri la Bucureşti şi până la Giurgiu, cerul s-a mai limpezit. La Giurgiu îmbulzeală mare în vamă, încă de la ghişeul de plată a taxei de pod, apoi nervi de oţel ne-ar fi trebuit să nu ne fi afectat cele două ore în care am înaintat ca melcul, bară la bară, cu conaţionali nervoşi şi tiruri turceşti conduse de şoferi mult prea furioşi. După ce-am scăpat de pe pod, am dat de ceaţă, dar ce ceaţă! , groasă şi lăptoasă de nu vedeai la 50 m în faţă care ne-a „încurcat” până aproape de Veliko Târnovo.

Cum am intrat în Veliko Târnovo, am înţeles deodată că, uau! , acesta era o surpriză frumoasă, că oraşul situat pe colinele şi văile printre care şerpuiesc apele râului Yantra, farmecă pe oricine pune piciorul în el, numai aşa-mi puteam explica afluenţa mare de turişti. E drept, aproape numai români, dar am remarcat şi sârbi, polonezi şi bulgari, evident! Din maşină, străbătând oraşul de la un capăt la altul, am putut observa cum acesta s-a dezvoltat pe terasele celor trei dealuri: Tsarevets, Trapezitsa şi Sveta Gora şi printre meandrele Yantrei care formează adevărate peninsule în văi.

După ce ne-am cazat şi ne-am instalat bagajele în camere, nerăbdători să facem cunoştinţă cu oraşul pe lumină încă, căci în vreo oră şi jumătate se lăsa întunericul am plecat sprinteni către centrul său. Şi cum foamea ne cam dădea târcoale, la recepţie am cerut recomandări cu privire la localurile unde să ne oprim şi să ne-o potolim, primind politicos pe-o hârtiuţă două-trei nume de restaurante situate în inima oraşului. Am trecut pe lângă Palatul de Justiţie, clădirea Teatrului Konstantin Kisimov, pe partea opusă Parcul Marno Pole cu fântâna sa din mijloc, monumentul Maika Bulgaria cu statuile ridicate în cinstea eliberatorilor din Războiul de Independenţă şi cel din 1912-1913, prin faţa clădirii Poştei, apoi pe lângă eleganta Facultate de Arte în faţa căreia ne-am pozat în săniuţa de jucărie trasă de reni. Ah, era să uit, am trecut inclusiv, printr-o piaţă de legume şi fructe aflată aproape de un supermarket, evident în drum, eram curioşi cum „stă treaba în piaţă” în ţara renumiţilor grădinari, dar preţurile lor erau destul de piperate.

După ce ne-am ospătat la „Omul fericit” (Shtastliveca), restaurantul de la care priveliştea e uimitoare asupra Yantrei şi Memorialului Asenilor, seara se aşternuse binişor peste oraş plecând la plimbare pe străzile Vasil Levski şi Stefan Stambolov în dorinţa de a face cunoştinţă cu zona la luminile instalate pe stradă de sărbători care dădeau un plus de frumuseţe.

Apoi ne-am înscris, atraşi de magazinele cu suveniruri, pe strada etnografică Rakovski cu faimosul său Han Hadji Nikoli, ce dă în piaţa Samovodska Charshia din centrul vechi. De-acolo, am întrebat de celebra Tsarevets, spre care ne-a îndrumat o doamnă şi care ni s-a dezvăluit după câteva clădiri, în splendoarea sa, pusă mai abitir în valoare de luminile special instalate în acest scop. În drum spre hotel am făcut cale-întoarsă pe Samodovska Charshia urcând pe străduţe perpendiculare unde am admirat îndelung casele, bisericile construite între secolele XVII-XVIII-lea (precum Casa cu Maimuţă) în stil medieval şi chiar neo-otoman ce se încadrau perfect în aspectul general, parcă, neatins de trecerea timpului. De fapt, toate serile ni le-am desăvârşit luând la picior străduţele din zona centrului istoric, urcând şi coborând prin nişte locuri greu de imaginat, mai ales pe întuneric, pavate cu piatră pe care trebuie să păşeşti cu atenţie să nu rişti să-ţi suceşti vreun picior.

A doua zi ne-am încumetat să „cucerim” Tsarevets-cetatea Ţarilor- pe un vânt tăios de ne-ajungea până la oase, oricât de gros îmbrăcaţi eram. Despre cetate nu vreau să spun, momentan, decât că m-a lăsat cu gura căscată, este superbă! Căţărată pe dealul omonim, cu o poziţionare strategică, cetatea Tsarevets, restaurată şi cu fonduri europene, cu o poveste impresionantă în spate, de care neamul nostru, românesc, nu e străin, încântă pe oricine, oricât de exigent ar fi şi, în acelaşi timp, determină orice turist să-i ofere respectul cuvenit. Câteva ore bune ia cercetarea cetăţii în sânul căreia odinioară fuseseră ridicate douzecişiuna de biserici, dar noi încărcaţi cu adrenalina specifică, pe când ne pregăteam să luăm cu asalt şi Trapezitsa de pe dealul cu acelaşi nume, am fost opriţi de localnicii pe care îi întrebaserăm pe ce drum s-o luăm s-ajungem la ea, care ne-au spus că e închisă pentru reconstrucţie. Ce-i drept, se putea zări că se lucra de zor la restaurare, deşi era duminică. Desigur că acesta va fi motivul pentru o vizită viitoare la Veliko Târnovo!

Deşi aflasem de la @crismis că în perioada rece, multe mânăstiri din zona istorică sunt închise, am constatat cu părere de rău şi la faţa locului că mănăstirile Sf. Petru şi Pavel, Sf. Gheorghe şi Sf. Dimitrie, frumoase edificii, într-adevăr, nu sunt deschise publicului.

Apoi ne-am gândit că n-ar fi rău, deşi vântul ne cam învineţise feţele, să ne urcăm în maşină şi să purcedem către Arbanassi, satul vestit prin frumuseţe şi conservare de stil, de care ne despărţeau cam 4 km. Am bătut străzile satului în care am admirat o veche biserică (cu hramul Naşterii Domnului), din secolul al XVII-lea, acum muzeu, case şi hanuri cu o arhitectură aparte, hoteluri şi pensiuni care nu ieşeau din aceeaşi notă, o proprietate ce-a aparţinut domnitorului Constantin Brâncoveanu, fosta reşedinţă a lui Todor Jivkov, astăzi Hotelul Arbanassi Palace de la care se deschide o panorama de-ţi taie răsuflarea asupra oraşului Veliko Târnovo.

În cele din urmă, obosiţi şi înfriguraţi la maximum, ne oprim să mâncăm ceva la Izvora 2 care ne-a dezamăgit cu aducerea comenzii înjumătăţite: comandaserăm patru ciorbe de fasole să ne-încălzim puţin, ne-a adus numai două pe motiv că erau ultimele, de pâine uitase cu desăvârşire, aşa că ne-am mulţumit cu ţuică şi câteva linguri de ciorbă pentru a ne dezmorţi.

Reveniţi în Veliko Târnovo, primim telefon de la ceilalţi prieteni care ne întregeau echipa, că au sosit şi ei în oraş şi, înfometaţi peste măsură, s-au oprit să mănânce. Ne ridicaseră mingea la fileu, căci aşa cum ne era foame în continuare, a fost numa’ bine să ne reunim la o masă copioasă şi la o revedere plăcută şi dulce după mulţi, mulţi ani...

Ziua următoare am dorit s-o începem cu vizita la Mănăstirea celor Patruzeci de Sfinţi Mucenici, dar la intrare, doamna de la ghişeu ne aminteşte că e luni şi că programul începe după orele 12,00, aşa că ne-am reconsiderat repejor planul şi ne hotărâm repede asupra unei ieşiri spre Gabrovo, mai ales că vremea se îmbunase simţitor, soarele era mai generos şi mai strălucitor.

Aşa am ajuns la Bojentsi spre care am virat la dreapta 8 km pe un drum îngust, dar bun, şerpuind printr-o pădure deasă de foioase. În cele din urmă am parcat contra sumei de 2 leva în parcarea bine amenajată de la intrarea în satul patrimoniu UNESCO unde ni se dau primele informaţii privitoare la ceea ce aveam să vedem.

Dacă Arbanassi mi-a lăsat o impresie plăcută, Bojentsi m-a lăsat fără cuvinte, pentru că de satul acesta, parcă încremenit în timp, nu ai cum să nu te îndrăgosteşti la prima vedere. Casele sale cu arhitectura rustică a secolelor XVI-XVIII nemodificată decât delicat şi discret, pe ici, pe colo cu însemne ale civilizaţiei moderne: canalizare, tv, camere de supraveghere montate stradal şi-au păstrat farmecul tradiţional de veacuri al satului bulgar, sud-dunărean. Toată ziua ne-am petrecut-o bătând aleile pietruite ale satului, înguste, uneori foarte înguste cât o cărare de munte. Masa am luat-o într-o mehana din centru în care am admirat stilul clasic ţărănesc în care era decorată în interior şi în care ne-am delectat papilele gustative cu specialităţi bulgăreşti din cuptor pe măsură.

După-amiaza, la întoarcerea în Veliko Târnovo, cu puţin timp înainte de închidere, am reuşit să vizităm superba Mănăstire a Celor Patruzeci de Sfinţi Martiri, un alt simbol al Cetăţii Ţarilor, şi ea reconstruită în jurul zidului său original datând din secolul al XIII-lea. Fondurile europene bine gestionate fac minuni şi aşa s-a-ntâmplat şi-n cazul acestei mănăstiri restaurate şi refăcute cu tot cu mormintele marilor personalităţi însemnate din istoria bulgarilor: Dobroslav, Besar, Tsar Caloian (Ioniţă), Sfântul Sava cel mai important sfânt al Bisericii Ortodoxe Sârbe, etc. E un loc de care bulgarii sunt mândri şi la care ţin mult şi-şi venerează înaintaşii. Seara ne-a prins tot pe străzile din centrul oraşului surprinzând cetăţile Tsarevets şi Trapezitsa frumos luminate, de fapt feeria luminilor caselor înfipte pe colinele din jur ne dădea impresia că eram actori figuranţi pe scena unui uriaş amfiteatru într-un splendid spectacol nocturn.

Cea de-a patra zi şi ultima am dedicat-o unei îndelungi plimbări în altă zonă a centrului vechi: strada Gourko, vecină cu râul Yantra ce poartă numele generalului rus, persoană marcantă din Războiul de Independenţă. Din nou pitorescul oraşului vechi ne-a dat gata, căci, într-adevăr, clădirile dintre care multe „etichetate” pentru că aveau povestea lor, biserica Sfânţii Constantin şi Elena sunt mărturii ale vieţii unui târg medieval numit astăzi Veliko Târnovo.

După prânz ne-am urcat în maşini şi am plecat spre casă cu gândul la cele două destinaţii pe care ni le propuseserăm din timp: Mănăstirea Preobrajenie şi cetatea romană Nikopolis ad Istrum. Prima ne-a mângâiat ochii şi sufletele dar ne-a sădit şi părerea de rău că surata sa Sfânta Treime, aflată pe celălalt deal, vizitabilă doar de la Arbanassi ne-a scăpat. Eh, cu altă ocazie vom îndrepta şi asta! Şi cum „socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de-a acasă”, am găsit cetatea Nikopolis ad Istrum închisă fix din acea zi, adică din 1 decembrie 2015 şi până pe 23 martie 2016, pe perioada iernii, deşi afară era soare şi temperatură de 16 grade Celsius în termometre. Aproape de Ruse, însă, am găsit o altă minune: Mănăstirea Sfântului Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului, care ne-a indus un sentiment de ruşine că n-o vizitaserăm până acum.

În concluzie, minivacanţa de pe plaiurile bulgăreşti a fost o îngemănare de „odihnă activă” şi spirit de explorator aşa cum ne place să credem că avem. Recomand din toată inima oricui e îndrăgostit de istorie de Ev Mediu, frumuseţe şi pitoresc să vină să vadă Veliko Târnovo, fosta capitală a al celui de-al doilea ţarat bulgar măcar o dată, sigur va fi impresionat!

---

VIZUALIZĂRI: 5895 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI