Excursie pe un tărâm plin de magie (III) - Attadale Gardens și Inverness

TIPĂREȘTE

Dacă ieri am adus o modificare traseului inițial din motive de necunoaștere a acestuia de către GPS, astăzi îl schimbăm cu totul. Rămân aceleași doar punctele de plecare, Drumbuie, și sosire, North Kessock, unde aveam rezervată cazarea.

Hotărârea e luată de comun acord, democratic, în timpul micului dejun la care am avut parte de o surpriză plăcută.

Voiam ca odată ajuns pe acolo să mănânc porridge, că tot citisem prin cărți despre hrana de bază a eroilor cărții care ne-a deschis apetitul pentru a călători pe aceste meleaguri. I-am scris lui Leslie, gazda noastră, încă de acasă despre doleanța noastră și în cea de-a doua dimineață ne-a servit acel terci cam insipid, mândră că poate satisface poftele oaspeților ei.

Pomenind-o pe Leslie și masa servită de ea, trebuie meționat că totul era preparat la nivel local, fiindu-ne arătate casele de unde a luat ouăle, laptele sau ce vecin a făcut pâinea. Cât de bine conlucrează comunitatea și au un profit din desfacerea produselor lor, chit că sătulețul este foarte mic!

Ajunsă la 70 de ani, gazda noastră s-a dovedit a fi o reală sursă de inspirație pentru noi, atât prin pliantele, cărțile și hărțile despre Scoția cât și prin sfaturile oferite. Găsim acasă la ea o minibibliotecă a turismului scoțian și, mai ales, a acelei regiuni.

Consultând-o mai pe îndelete în această dimineață, stând la soare pe măsuța aflată pe terasă, am hotărât să ne schimbăm itinerariul inițial al zilei, Drumbuie - Drumnadrochit - Loch Ness - Inverness cu Drumbuie - Attadale - Inverness. Niciunul dintre noi nu ținea neapărat să vadă Loch Ness, am văzut atâtea lacuri deja. Și uite așa pot spune, când va pomeni cineva de casa monstrului, că ”N-am fost acolo”.

La fel ca și ieri, nu vom regreta modificarea făcută.

Ajung astfel la concluzia că poți pleca în Scoția fără niciun plan prealabil și miza pe spontaneitate și documentația găsită la fața locului, care te va duce din aproape în aproape în destinații minunate. Asta pentru că toată zona este superbă.

Așa că părăsim casa lui Leslie și la câțiva kilometri observăm un indicator spre Duncraig Castle. Priviri scurte schimbate rapid între noi și virăm.

Deoarece e o vreme însorită lăsăm mașina și pornim pedestru pe drumul pietruit, prin pădurea umedă, ce degajă un aer înviorător și, însoțiți de trilul păsărelelor, suntem purtați spre un luminiș în care se află mândrețea de castel. Ne dăm seama că e castelul văzut seara trecută de pe cheiurile din Plockton, iar petele roz din juru-i sunt rododendronii care-l înconjoară. Aceste plante cresc pe aici ca pe la noi bălăriile, peste tot le vezi.

Probabil luat și el prin surprinde și neașteptându-se la vizita noastră neanunțată, nu ne poate primi. Încă se află în proces de schimbare a straielor - adică în renovare - și doar peste un an își poate întâmpina așa cum se cuvine oaspeții.

Deși aflat în renovare iar în interior se lucrează, nu îți este dat să vezi nicio urmă de balastru, moloz sau vreo găleată lăsată pe undeva, la întâmplare. Ori au fost preveniți de iminența unui control pentru că au depășit termenul autorizației de construcție, ori oamenii ăștia respectă niște reguli extrem de draconice. Doar o macara este vizibilă, pe aceasta neavând cum să o bage în castel...

De fapt, asta este ”Scoția lucrului bine făcut”. Deși britanicii au avut ieri alegeri, mira-m-aș ca vreun candidat să îndrăznească a ieși în față celor ce pun ștampila cu această lozincă.

Râmânem fermecați de zona în care proprietarii l-au ridicat. La marginea pădurii, într-un luminiș, cu o peluză exemplar îngrijită în față, cu apele lui Loch Carron în spate și cu fermecătorul golfuleț Plockton ceva în spate-stânga.

Dacă portul Plockton ne-a oferit aseară imaginea castelului pe malul opus al apei, împrejurimile proprietății i-au întors generoasa ofertă și putem admira în această dimineață cum soarele surâde caselor perfect aliniate din port.

Duncraig Castle oferă o priveliște fermecătoare asupra lacului dar și privindu-l dinspre intrare.

Nu știu dacă am întreprins până acum un asemenea efort ca până acum pentru o fotografie. Am mai așteptat, am mai provocat, am mai solicitat, m-am mai deplasat pentru a obține instantanee, amintiri sau clișee foto, dar atâta muncă precum astăzi nu mă ajută memoria să găsesc.

Țineam minte doar că din mersul mașinii spre castel, într-o fracțiune de secundă, am remarcat o priveliște splendidă, ce mi-a rămas pe retină și îmi doream să o o vizualizez ori de câte ori pomeneam de Scoția.

Fiind pe o coborâre plină de curbe, pe un drum îngust pentru o singură mașină și cu nenumărate ”passing place-uri” la care șoferii se salută politicoși când trec unul pe lângă altul, nu am localizat cu acuratețe viewpoint-ul.

Și înainte de a pleca din locul în care lăsasem mașina pentru incursiunea la Duncraig Castle mi-am dorit acea poză.

Am plecat pe jos, înapoi, am urcat pantele cu Adriana până într-un loc iar de acolo singur.

Până să ne despărțim, lăsându-mă să bat șoseaua - și nu câmpii - pentru o simplă fotografie, Adriana a avut inspirația să părăsim drumul și să ne abatem pe o potecă marcată spre sat.

Am intrat printre copaci și, parcă, ne-am teleportat pe un tărâm magic. Plante și flori cu un parfum minunat, copaci cu tulpini înlănțuite sau gata să te prindă, părăiașe limpezi și molcome, ciripituri de păsărele și zumzete de insecte întrețineau această stare de magie momentană.

Așteptam ca de undeva să apară un mic roșcovan pistruiat cu a lui surioară bălaie, amândoi cu ochii măriți de surpriză pentru că le-am invadat lumea copilăriei lor pure de acum zeci sau sute de ani.

La revenirea din periplul meu singuratic în căutarea pozei ideale, la vreo 100 metri de mașină mă hotărăsc să urmez o potecă marcată ce ducea la gară. Intuiția mă ajută să îmi realizez minivisul și mulțumirea pune stăpânire pe mine. Iar ea este în ton de crescendo când îmi revăd soția înțelegătoare la mașină...

Și ne continuăm traseul tot pe malul apei până la Attadale Gardens., în apropiere de Strathcarron.

Am menționat într-un articol anterior că îmi plac grădinile britanice, iar acesta a fost motivul pentru care am dorit să vizităm una din sumedenia de proprietăți private de acest gen amenajate și deschise pentru vizitatori. Am găsit mai interesant un asemenea periplu decât să trecem pe la locația în care se resupune că ar fi trăit monstrul din adâncuri. Aici ai posibilitatea să admiri, să te inspiri din munca oamenilor pricepuți, să te plimbi într-o lume liniștite și minunată a florilor și a micilor statui aruncate cu grijă printre coloratele plante.

Sunt aranjate zone cu tematici diverse: grădina veche afundată cu cadranul său de paturi simetrice, grădina păcii, grădina de apă cu podurile lui Monet, aleea rododendronilor, grădina japoneză, conservatoriul sau expoziția cu vânzare.

Prin grădini circuli liber și ai ocazia să îți alegi propriul ritm și traseu după ce consulți harta și pliantul care ți se vor înmâna la intrare. Aleile centrale sunt asfaltate iar din ele se desprind cele secundare, de pietriș sau pământ bătătorit, care te poartă prin zone mai verzi, crânguri sau pășuni grase pe care am remarcat, pentru prima oară de când am ajuns în Scoția, soiul lor tradițional de vaci maronii.

Vreme de vreo două ore ne-am plimbat pe acolo, am zăbovit pe băncuțe așezate cu mult gust artistic sub flori, lângă flori, pe alei sau în capătul lor și am petrecut momente de deosebită plăcere olfactivă și vizuală.

Nu ne prea dăm duși din acest cadru natural, drept pentru care ieșim din grădini și o luăm la plimbare în partea stângă pe un drum de țară, mărginit de un zid vechi de piatră pe care au crescut mușchi verzi. E autenticul scoțian din filme sau reportaje. Iar noi suntem acolo și îl respirăm prin toți porii.

Scoția nu e o destinație atrăgătoarepentru cei îndrăgostiți de soare, plajă sau leneveală. Nici pentru cei comozi sau adepții unor vacanțe luxoase. Însă reprezintă idealul pentru cei cărora le place natura, mișcarea și care vibrează având parte de ele.

Tot natura a creat și următorul obiectiv de astăzi, Rogie Falls, de fapt o înlănțuire de cascade de pe râul Black Water, vizibile de pe un podeț suspendat pe care pot sta simultan maxim 5 persoane.

Și de aici cei pasionați de plimbăreală au la dispoziție o mulțime de trasee bine marcate prin pădure.

În Inverness, recunoscut drept capitala Highlands-ului, ajungem după amiaza. Lăsăm Fiat-ul într-una din parcările aflate în apropierea zonei centrale și o luăm la pas pe Academy Street.

Prima dată am auzit de această localitate când s-a transferat acolo fotbalistul Marius Nicolae. Țin minte că am căutat poziționarea orașului și am rămas surprins să văd p unde se află. Ce caută un fotbalist de-al nostru acolo, m-am întrebat.

Dar noi ce căutăm aici, acum? Să îi descoperim farmecul de oraș vechi, să pășim de străzile centrale, să descoperim unghere întunecate, să intrăm prin magazine și să urcăm la castel.

Drept pentru care hoinărim pe strada flancată de clădiri ce par întunecate prin nuanțele folosite la zugrăveală și ajungem la Victorian Market, o piață acoperită, în care culorile vii sunt prezente în vădit contrast cu cele de afară și contribuie la o atmosferă mult mai veselă.

În apropiere se află și micuța gară, una suficient de încăpătoare, cred eu, având în vedere faptul că densitatea populației în zonă este destul de redusă.

Reveniți pe străzile din buricul orașului, coloristica și atmosfera devin mai vioaie odată cu Eastgate Street și Churchill Street.

Pentru a ajunge la castelul cocoțat pe un vârf de deal o luăm - cum altcumva - pe Castle Street, o străduță amenajată după un tipar arhaic, foarte frumoasă și interesantă.

De pe deal, din curțile castelului, orașul se vede ca în palmă, străbătut de râul Ness, astfel că nu e greu de închipuit motivul alegerii acestui loc pentru ridicarea cetății acum sute de ani.

Din frumoasa clădire de gresie roșie ridicată în secolul XIX pe locul unei cetăți ce data de prin anii 1050 se pot vizita doar curțile și turnul de nord, aici având sediul Inverness Sheriff Court.

Merită să urcați panta ușoară pentru priveliștile de acolo, care îți oferă imaginea unui oraș mai viu decât mi-l închipuiam, cu o infrastructură bine pusă la punct și cu un râu, Ness, foarte bine întreținut și străbătut de multe poduri.

Pentru cei care rămân seara în Inverness recomand o plimbare pe Ness Walk, alei de-a lungul apei care te duc peste podurile menționate anterior și pe insule mici amenajate pe cursul acesteia.

Am simțit o reală plăcere să străbatem această localitate pe străzile drepte și aliniate încât intersecțiile fac unghiuri de 90 de grade, să intrăm în mici magazine, în piața colorată, în curtea unei vechi biserici sau să ne plimbăm pe malul râului, pe sub sălciile plângătoare.

La fel cum o bucurie asemănătoare am resimțit în North Keesock, localitatea de dincolo de Beauly Firth, unde am ajuns pe Kessock Bridge, podul suplu de 1.056 metri și care include tampoane seismice în structura sa.

Deși aveam adresa gazdei introdusă în GPS, la intrarea în sat ne-am blocat. Se construise un cartier rezidențial pe locul vechiului drum, astfel că nu ne mai dădea nicio rută ocolitoare ci de-a dreptul prin peluza unui localnic, ceea ce reprezenta un sacrilegiu. Lăsăm mașina acolo și o luăm pe jos, ghidați de telefoane, astfel că ajungem la destinație, iar cu ajutorul gazdei recuperăm și Fiat-ul.

Locuința este foarte frumoasă, primitoare și călduroasă, cu niște geamuri imense ce dau spre apă și spre pod.

Bucuria de care scriam mai sus ne-a fost produsă de plimbarea la ceas de seară prin expoziția de case amenajate meticulos în acest sat. Credeți-mă, toate curțile meritau fotografiate! Era o întrecere între localnici? Nu cred. Ci doar parte a firii britanice, a spiritului lor gospodăresc.

Ca o curiozitate, am trecut pe lângă o cabină telefonică roșie, cunoașteți modelul insular. Numai că în interior nu se afla aparatul telefonic, ci cărți. Deschideai ușa, îți alegeai ce doreai să citești, o luai acasă și o înapoiai ulterior. Fără a te înscrie în vreun catastif, totul se baza pe încredere.

Iar cu încredere și respect, între oameni și pentru lege, au reușit să ajungă la acest nivel.

---

VIZUALIZĂRI: 503 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI