Puerto de la Cruz - magie și culoare

TIPĂREȘTE

Obiectivul principal al zilei de luni este să ne recuperăm copiii de la aeroport și să ne „mutăm” cu toții la a doua cazare. Avem de făcut, așadar, un tur aproape complet de insulă, în direcția acelor de ceas, cu pornire din Icod de los Vinos (nord-vest), popas la aeroportul Los Rodeos (nord-est), vom urma apoi conturul țărmului sudic, pe urmă al celui vestic, până în Puerto del Santiago.

Până aproape de ora 17, când va ateriza cursa Air Europa, ne-am propus două mici escale, prima fiind Puerto de la Cruz, cea mai importantă așezare din nordul insulei Tenerife. În plus, în imediata sa apropiere, am marcat pe harta Google încă de acasă locația uneia dintre cele mai frumoase plaje despre care am citit și la care țin neapărat să ajungem, Playa Jardin.

La momentul potrivit, GPS-ul își face datoria și ne îndrumă spre stânga, un far călăuzitor ne cheamă din depărtare (se va dovedi doar un hotel cu țâșpe mii de etaje, Maritim citim pe el când ne apropiem). Șoseaua ne conduce după doar câțiva kilometri până în vecinătatea oceanului, după care o cotește la dreapta, continuând paralel cu țărmul. Socotim că n-ar mai fi mult până la primul punct de interes, așa că parcăm netulburați și gratis (ne cam miră abundența locurilor de parcare, dar avem să înțelegem în curând: la doar câteva sute de metri se află incinta împrejmuită a celebrului Loro Parque, neinteresant pentru noi).

Traversăm. Un șir de clădiri puțin înalte se interpune între noi și ocean, nu putem rezista prea mult chemării acestuia, dibuim niște trepte și coborâm într-o alee umbrită, cam igrasioasă. Decorul 360° ne taie respirația mintenaș, nu știm unde să privim mai întâi! Depărtările de un albastru-verzui, lunga trenă a valurilor de spumă, sfâșiată mereu și mereu în țărmul abrupt, stârnind în aer o ceață fină... Lungul semicerc de case, implantate ca niște măsele colorate în arcada de piatră neagră, până hăt-departe... Cumva, locul ăsta îmi amintește de altul; scotocesc prin amintiri – Sorrento... sau Genova, zona aceea dinspre Boccadasse... sau Catania, Porto di San Giovani li Cuti... Italia, în tot cazul. (Doamne, mulțumescu-ți, în câte locuri grozave m-ai dus!)

Străbatem aleea (Calle Telegueste, așa o strigă mama ei) până la capăt, alene, privind, adulmecând, visând... Ne scoate într-un cartier pitoresc, cu case vechi și cârciumioare cochete, situat pe o mică peninsulă. Din capătul ei, ne cheamă Ermita de la Santa Cruz, Schitul Sfintei Cruci cum ar veni – o bijuterie de bisericuță! Ușa o găsim închisă, dar piațeta alăturată ne prilejuiește splendide vederi spre zona pe care tocmai am străbătut-o, cu Maritim Hotel înfipt pe fundal. Tot aici, privind în jos, descoperim primii crabi negri, inerți în soare, abia perceptibili pe stâncile negre. (Aveam să-i „vânăm” deseori în zilele următoare și să ne entuziasmăm cu aceeași ardoare copilărească...)

Folosesc pauza drept prilej de scurtă documentare. Deschid Google Maps, aflu că locul în care ne aflăm se cheamă Punta Brava și că „după colț” începe o salbă de 4 plaje, ultima fiind aia cu grădina. Musai să le bifăm pe toate! Faleza se dovedește a fi un adevărat parc terasat, cu alei de promenadă presărate cu bănci și felinare, cu mici cafenele, spații de joacă pentru copii, tot tacâmul. A, și tot aici mai avem parte de o premieră: păsăretul (clasic zis „de curte” la noi acasă) aici, la Tenerife, se plimbă liber prin spațiile verzi! Cum ar veni, cocoșul maidanez :) ; v-ați fi imaginat una ca asta?!...

Din loc în loc se fac trepte ce coboară spre nisipul negru, de granulație fină, după cum pare de aici, de sus. În Tenerife începutul lui februarie se dovedește un fel de mai-iunie românesc, așa că șezlonguri libere nu prea se mai găsesc, în schimb locuri „la prosop” – cu duiumul; pe nisip sau printre stânci, după preferință. Ba, câțiva curajoși par să testeze (ce-i drept, doar cu vârfurile degetelor) și valurile înspumate. Defilăm pe lângă Playa Maria Jimenez, urmează Playa Chica, apoi Playa de San Felipe și, în sfârșit, creme de la creme (scuze, știu că pe undeva erau și niște accente, dar tastatura refuză să mi le dezvăluie) – Playa Jardin, numită astfel taman pentru că se află într-o frumoasă grădină, cu palmieri, bougainvillea și alte asemenea minunății colorate și parfumate.

Ne încheiem plimbarea în dreptul Castelului San Felipe, în fond un mic fort de piatră negricioasă. Are creneluri, ferestre înguste, blazon deasupra intrării și un tun pe esplanada din față; mai multe nu aflăm. Revenim la mașină, de data asta pe șosea.

Ne continuăm plimbarea motorizată, setez pe GPS Parking El Muelle, găsim destul de greu un loc și nu prea ne lămurim dacă trebuie să plătim sau nu. Ceva ce seamănă a parcometru există, mesajul e alambicat, localnica pe care o întrebăm dă din mână gen „făceți-vă că plouă”. Ieșim din parcare, ocolim un loc împrejmuit unde se asamblează o scenă, oamenii se pregătesc de carnaval (dacă mai întârziam o săptămână...). Nimerim într-un golfuleț, la capătul lui o plăjuță cu pietricele negre; del Muelle, desigur. În față e Plaza del Charco (un parc dreptunghiular imens, am citit că era un iaz cândva aici), în dreapta și în stânga se desfășoară orașul vechi, în sânul căruia ne pierdem rapid, cu încântare.

Mai precis, în stânga, pe Calle Quintana, o pietonală fremătând de oameni, mărginită de vechi conace canareze garnisite din abundență cu superbe balcoane de lemn sculptat; întâlnim bisericuțe, cafenele, hoteluri, mici zone verzi impecabil decorate. Calle Quintana se deschide în Punta del Viento – un loc de belvedere; tabloul ne smulge un oftat admirativ! Suntem la câțiva metri deasupra oceanului, în capătul unui golf pictat în degradeuri de turcoaz, presărat cu zeci de stânci negre! În față se desfășoară zona turistică, un centru comercial pe dreapta, hoteluri moderne, de forme și înălțimi diferite, faleza străjuită de palmieri și de o salbă de restaurante cu terase zumzăitoare... E deja ora prânzului, ne-ar prinde și nouă bine o pauză, dar decidem să mai înaintăm puțin, prea-i magic locul ăsta!

Micuța Playa San Telmo a fost cu siguranță botezată după bisericuța simplă, văruită în alb strălucitor, cu o campanilă pe-o ureche; înăuntru e răcoare și pace, lumea intră, se reculege un pic sau doar se odihnește și pleacă; procedăm identic. În vecinătate stă să plece trenulețul către Loro Parque, parcă am citit că-i gratuit, dar noi avem alte dominante în excursia asta, n-avem chef să ne privească animăluțele din spatele unor gratii.

Ne continuăm plimbarea. Toată zona dinspre ocean este împrejmuită, transformată într-un imens parc acvatic, cu numeroase piscine și arii de relaxare sub umbra palmierilor – Lago Martianez. Doamne, cât e de frumos! „Data viitoare ne cazăm în Puerto de la Cruz și ne rezervăm o zi întreagă doar pentru lâncezit în oaza asta!” – îl anunț pe Tati. Care e de acord, desigur, că și el bălește, ba poate chiar mai dihai ca mine... La casa de bilete pozez ceva prețuri, le voi afișa la final pentru cei care nu mai au răbdare ????! Nici nu-s mari, să știți.

Faleza se termină într-o plajă magnifică, măturată de valuri pe măsură! – Playa de Martianez îi zice. Vreo două hoteluri par agățate în cârlige uriașe în țărmul îndepărtat, în spatele lor niște sate albe, pe un platou însorit, și mai în spate munții. O alee pietruită duce în stânga, de-a lungul plajei, până la Școala de surf La Marea; ne place atmosfera nesofisticată, aproape rustică, costumele de neopren uscându-se la soare... Și, cel mai important, școala de surf deține o anexă gastronomică, adică exact ce avem noi nevoie în momentul acesta! Ocupăm, așadar, singura masă liberă; cam în soare, dar nu ne plângem, am dus dorul soarelui. Și locul ăsta îmi trezește amintiri... Hmm... Grecia-ceva, mai repede...

Cerem pentru început câte o berulă de hidratare, sorbim cu nesaț în timp ce studiem meniul. Vrem să cinăm neapărat diseară cu copiii și știm că dacă mâncăm bine acum, diseară o să clacăm, așa că ne decidem asupra unor chestii mai subțirele. Aleg un aperitiv - creveți cu unt, usturoi și pătrunjel, iar Tati – calamari și bebeluși de caracatițe la grătar. Drept garnitură – ați ghicit! – „cartofi zbârciți” cu mojo rojo și mojo verde. Folosesc timpul de așteptare în mod judicios, fac o plimbare până în capătul plajei și mai trag câteva cadre, întru aducere aminte. Ne ospătăm, terminăm și cu hidratarea, achităm „amenda” (puțin peste 30 de euroi, dacă sunteți curioși; da, sigur o să revenim în locul ăsta!).

Ne întoarcem aproximativ pe unde am venit, doar că de la Punta del Viento o cotim un pic dreapta, prilej să ne iasă în cale câteva superbe edificii vechi canareze: Casa Miranda (1730), în prezent cafenea aparținând unui celebru lanț internațional; Casa de la Real Aduana (1620, fostă Vamă Regală, azi Muzeu de Artă Contemporană). Iar în capătul micuței Playa del Muelle ne întâmpină Monumento a la Pescadora – o statuie de bronz înfățișând o nevastă de pescar, grăbită să-și vândă marfa, ea poartă pe cap un coș plin cu daruri ale mării; nu cumpărăm nimic, o salutăm cum se cuvine.

Până în parcare ne însoțesc ceva emoții, să nu găsim vreo pleașcă în parbriz. Nu găsim. Emoțiile se metamorfozează, de fapt rămâne o stare de încântare teribilă; am mai vizitat încă un loc minunat, am mai adunat câteva amintiri în colecția de aur... Puerto de la Cruz, sperăm să ne reîntoarcem, dar chiar dacă nu va mai fi posibil în realitate, o s-o facem iar și iar în mintea noastră, de câte ori o să dorim. Și poate, într-o zi, când vom ajunge în alt loc care ne va încânta peste măsură, o să exclamăm: „Oh! Dar seamănă cu Puerto de la Cruz!”...

---

VIZUALIZĂRI: 7094 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI