In sfarsit, Santorini! (1)

TIPĂREȘTE

Cand in sfarsit ajungi intr-un loc pe care ai dorit tare mult sa-l vezi, sa-l simti, sa-i simti mirosul, nu-i timp sa stai, e musai sa-i iei drumurile la picior sau cu masina si sa prinzi cat mai mult. Cam asa am facut si noi in cele 6 zile, am umblat, am admirat si iar am umblat.

Am sa incerc sa creionez programul nostru, pe zile, in speranta ca imi voi aminti mai bine pe unde am umblat.

Ca sa ajungem de la Bucuresti la Thira am facut o escala de vreo 12 ore in Atena, cu dorinta de a ne vizita prietenii ce locuiesc aici.

Din Atena, avionul a plecat foarte dimineata, iar la ivirea zorilor eram deja pe minunata insula, Santorini. Dupa formalitatile din aeroport si preluarea masinii inchiriate purcedem catre cazare (vezi impresii), lasam bagajele, primim ceva informatii de la gazda noastra si suntem gata sa cucerim taramuri noi.

Pentru ca nu mancasem de dimineata, ne indreptam spre Thira, aflata la vreo 3 km de noi si cautam un loc pentru a face un stoc de energie. Vom avea nevoie!

Am mancat, dar gandul meu era la momentul cand voi face cunostinta cu „mireasa alba”. Asa vazusem in poze, Santorini este alba, este alba ca o mireasa, dar care calca cu picioarele pe un covor de culoare turcoaz, iar pe ici pe colo se strecoara pletele-i negre.

Am pornit pe stradutele inguste ce urca, apoi coboara spre marea cea mare si totul era ca-n vis. Era asa cum imi inchipuisem, ba nu, era chiar mai frumos. Atata alb si albastru ca te dor ochii. Te dor ochii de atata frumos! Cine nu a vazut Santorini e musai sa o faca!

Am umblat in sus si in jos fara nici un plan. Nu ne doream sa avem un program, vroiam sa descoperim si sa ne bucuram. Tot umbland asa ajungem la magarusii ce-si fac treaba carand turistii „exploatatori”... Zona nu e chiar atrgatoare, deh, au si magarusii nevoile lor fiziologice, dar merita sa parcurgi alaturi de ei (nu pe spinarea lor) drumul, pe trepte, pana in port.

Noi am facut-o si nu am regretat. Pe drum, sotul meu a facut un serviciu celor ce aveau magarusii si a intors din drum 2-3magarusi ce o luase de unii singuri la deal (incapatanare de magar!). Deci am avut o plimbare si cu scop lucrativ.

Din port, se vad casele albe atarnate pe stanca neagra si doar un miracol pare a le sustine. Dupa o scurta plimbare pe malul marii pornim spre oras, dar de data asta mecanizati. Urcam in telcabina ce face legatura cu orasul, mult mai usor si comod, dar mai putin pitoresc. Umblam din nou pe strazi, oprim pentru un frape la o terasa ce sta suspendata deasupra calderei, ne bucuram de momentul intalnirii cu Santorini si seara o vom incheia pe terasa noastra la un pahar de vorba si un jacuzi, armirand apusul. A fost o zi minunata si mi-am umplut sufletul de bucurie si de frumos!

Daca prima zi s-a incheiat cu apusul, a doua zi incepe cu rasaritul de soare in Santorini, vazut pe geamul camerei noastre. E un rasarit frumos si soarele urca incet din mare inrosind cerul. Se anunta o zi frumoasa! Va fi o zi frumoasa, cu locuri frumoase...

Un mic dejun in camera, un plan de bataie si pornim. Azi vom avea un traseu bine stabilit si pornim spre Akrotiri, pentru o vizita la situl arheologic. Asezarea descoperita, se pare ca dateaza din 1600-1500 I. H. si impresioneaza prin cladirile inalte, cu mai multe nivele si prin reteaua de canalizare. Asezarea a disparut datorita unei eruptii vulcanice puternice ce a dus si la forma actuala a insulei.

Nu am avut ghid si nu a fost tocmai bine, dar am incercat sa ne descurcam cu informatiile oferite de placutele explicative si sa lasam libera imaginatia.

O lume demult disparuta, dar care avea o societate organizata, o societate ce cunostea nevoile oamenilor. Asezarea era organizata pe cartiere, o piata civica inconjurata de locuinte si cladiri in care se desfasurau diferite activitati sociale. Cladirile sunt construite din piatra, pe mai multe nivele, cu fatade din piatra cioplita, iar in interior, in multe dintre ele, se mai vad inca fresce ce decorau peretii. In alte incaperi, cu rol de depozit, se gasesc vase decorate sau nu, in care odinioara se pastrau alimentele. Pe langa cladirile inalte, cu mai multe nivele, a fost descoperita si o impresionanta retea de canalizare. O civilizatie avansata, o viata bine organizata, dar disparuta in cenusa!

Deschiderea sitului pentru turisti s-a facut in 2012, iar vizitarea este inlesnita de constructia unor pasarele din lemn, a unor podete, care permit vizitatorilor sa se apropie de unele obictive, iar in anumite zone poti chiar circula printre cladirile ramase partial in picioare. E o intoarcere in timp emotionanta. Calcam pe locuri in care in urma cu milenii, oamenii au trait, au muncit, au dezvoltat o civilizatie ce a disparut intr-o clipa!

Iesim din sit si ne indreptam spre plaja rosie. Masina ramane intr-o parcare, iar noi pornim pe un drum din pamant ce urca, trecem pe langa o taverna, ajungem la biserica Agios Nikolaos, alba si stralucitoare in contrast puternic cu stanca rosiatica din spatele ei. Nu oprim, cu gandul ca o vom face la intoarcere, dar nici atunci nu am oprit. Poate o vom face altadata?! Drumul devine mai dificil, cu pietre, trebuie sa pasim cu atentie, dar marea albastra, aflata in stanga noastra ne indeamna sa continuam. Indata ajungem intr-un punct de unde vom vedea si plaja rosie. Nu mergem chiar pe plaja caci traseul este inchis pentru cei ce vor sa respecte indicatiile! Este pusa o placuta cu informatia ca e periculos, iar inaintarea este pe riscul nostru. Desi sunt turisti dornici de adrenalina, noi ne multumim cu privitul de la distanta si cu cateva poze. E frumoasa plaja, dar eu nu cred ca imi doresc sa stau la soare acolo. Sunt mai conservatoare si prefer o plaja cu nisipul cu care m-am obisnuit, adica fin si o alta culoare, dar imi place sa vad ceea ce am in fata ochilor.

Urmatorul obiectiv pe acest traseu este farul, pe care il gasim in capatul sud-vestic al insulei. Nu am putut intra in curtea ce delimiteaza spatiul din preajma, asa ca am privit de la distanta. Citisem ca din curte se vede unul dintre frumoasele apusuri de soare, dar noi am vazut doar farul si de la distanta. In apropiere de far se afla si taverna „Giorgaros” (vezi impresii), unde am mancat asa ceva mai usor sa ne tina pana seara.

De la malul marii pornim spre mijlocul insulei si vom vizita o vinarie si un muzeu al vinului. E musai sa vizitam un muzeu al vinului si sa degustam din licorile insulei ca nu degeaba se spune despre Santorini ca are”mai multe biserici decat case, mai mult vin decat apa si mai multi magari decat barbati”. Bisericile, le-am vazut, nu le-am numarat, dar am citit ca sunt 300. Magarii i-am vazut in Thira, iar unul a vrut sa ne salute pe drumul de intoarcere de la far si era cat pe ce sa-si bage capul pe geamul deschis al masinii. Se spunea ca numarul mare de magari era un semn de prosperitate. Pentru a ne convinge ca vinul de Santorini are o poveste a lui, asa cum am aflat ca „un vin bun se povesteste, nu se bea” ne indreptam spre” Vinaria Koutsoyannopoulos”, aflata langa satul Vothonas

Vinaria si muzeul a fost infiintat Grigorios Koutsoyannopolous, venit din Syros, in 1870, pentru o afacere cu ulei de masline. Cu timpul a achizitionat pamanturi si s-a orientat spre cultivarea vitei de vie si producerea vinului.

O vizita la muzeul vinului este ca o calatorie in timp si merita facuta de cei care au ajuns in Santorini si iubesc povestile. Pentru vizitatrea muzeului, cu audio ghid in limba romana si degustarea a 4 soiuri de vin, printre care si cel mai cunoscut vin al lor, Vinsanto (vin de Santorini in traducere libera) se plateste 10 euro/persoana.

De la poarta stim ca am intrat in imparatia vitei si vinului pentru ca de o parte si alta a aleei se afla vita de vie impletita, asa cum am vazut peste tot, ca o coroana. Aici am aflat ca modul acesta de a cultiva vita de vie se datoreaza vintului puternic si verilor secetoase. Prin crearea unei coroane strugurii sunt protejati de vant, iar roua diminetii se aduna si aduce un surplus de apa. Coroana din vita de vie a devenit un simbol al insulei si o veti intalni ca element de decor. Si tot aici am aflat si semnificatia pietrelor albe vazute printre butucii de vita. Petrele au menirea de a ajuta culegatorii sa nu rateze un „cuib” de vita si sa ramana necules.

Ajungem in fata cladirii si intram intr-o incapere mare ce tine loc de magazin de prezentare si vanzare a produselor proprii, adica vin, dar si alte obiecte ce pot fi achizitionate ca suvenir. Alaturi de zona cu vinuri se afla un bar, unde mai tarziu avea sa ajungem si noi pentru degustare, dar mai intai primim audio ghidurile si suntem indrumati spre intrarea in muzeu.

Muzeul, se afla sub pamant, la o adancime de 8 metri si are o lungime de 300 de metri, fiind organizat ca un labirint. Aici este prezentata istoria cronologica a cultivarii vitei de vie si de producere si comercializare a vinului. Muzeul a fost infiintat prin munca de echipa a intregii familii si cuprinde perioada din 1660 si pana in 1970. Sunt exemplificate metodele de cultivare si proceasare a strugurilor prin scene cu personaje -manechine semi-mobile, utilaje si instalatii care au fost candva utilizate in procesul de productie. Scenele sunt prezentate cu acuratete si uneori ai impresia ca un personaj se poate ridica sa te imbie la un strugure sau un pahar cu vin.

Nu ma pricep la utilaje, dar sunt prese de struguri din diferite perioade si vezi cum au evoluat de-a lungul timpului, sunt utilaje folosite la lucrarile din vie, sunt butoaie imense aduse din Ucraina si pentru care se platea cu vin. Vizita este cu adevarat o calatorie in timp. Traseul duce in sediul vinariei, unde, il vom „intalni”pe fondatorul acesteia, Grigorios Koutsuyannopoulos, stand la un birou inconjurat de obiecte personale ce dateaza din 1870.

Calea de intoarcere la suprafata ne duce in acelasi loc, adica in fata barului, unde suntem asteptati de tineri ce ne vor prelua pentru a fi serviti cu cele 4 soiuri de vin. Fiecare are pregatita „bateria” de 4 pahare cu numele vinului ce i se va servi. Intre vinuri putem manca ceva „chichiri-michi” puse in boluri pe bar. Incepem cu un vin alb sec, numit Assyrtiko, dupa care urmeaza un vin rosu sec, numit Ambelones, apoi un vin desert rosu, Kamaritis si incheiem cum altfel decat cu cel mai cunoscut vin de Santorini, Vinsanto, deasemenea un vin de culoarea rubinului si potrivit pentru desert. Vinurile produse aici pot fi achizitionate din magazinul lor si nu au chiar cele mai mici preturi, dar merita ca intr-o zi de vara, privind marea de clestar si albul orbitor al cladirilor din insula, sa savurezi un pahar de Vinsanto rece, alaturi de un platou cu fructe sau o felie de tort de ciocolata. Si daca nu sunteti de acord cu asta, adica cu marea si albul orbitor, puteti lua cu voi sticla de Visanto si acasa sa visati la Santorini.

Se apropia seara si trebuia sa cautam un loc de unde sa vedem cel mai frumos apus. Ne indreptam spre Oia si pana la apus avem timp sa vedem ceva din localitatea ce pana acum o vazusem cum sta catarata pe o margine de insula.

Lasam masina intr-o parcare privata, neamenajata, dar libera, pazita si platita pe undeva pe langa primarie si pornim voiniceste sa urcam catre oras. Cand ajungem in miezul problemei descoperim o multime de oameni ce au o miscare browniana. Incercam sa ne strecuram si noi in sensul care ne interesa, nu ca am fi stiut incotro sa mergem, dar trebuia sa o luam intr-o directie si chiar a fost si bine. Pe drum gasim o librarie interesanta, cu o intrare ce te ademeneste sa-i treci pragul. Nu rezistam tentatiei si coboram sa simtim putin mirosul de carte. De citit nu, pentru ca noi fugeam dupa soare! Ne indreptam spre castel, locul din care se spune ca vedem cel mai frumos apus. Ca sa ocupi un „loc la loja” sa poti prinde cele mai frumoase momente in care soarele merge la culcare, trebuie sa ajungi cu cel putin 2 ore mai devreme pe zidurile cetatii. Cum toate locurile bune erau ocupate am cautat o alta zona de unde am fi putut vedea. Nici locul nostru nu era tocmai grozav, dar nici soarele nu mai era dispus de un nou spectacol. A fost frumos, dar nu cel mai frumos...

Odata ce ne-am convins ca soarele se odihneste, noi am coborat in portul Ammoudi pentru masa de seara, la Taverna Katina (vezi impresii). Inca o zi in Santorini s-a scurs, dar mai aveam inca 4.

Dupa micul dejun, doi dintre noi, cei mai dornici de a umbla pe jos, pornim spre Oia. Intram pe drumul de coasta chiar din fata vilei in care avem cazarea si pret de cateva ore ne vom bucura de o priveliste minunata. Avand mereu tovaras de drum marea, drumul este mai usor. Trecem de ultimele cladiri din Imeroglivi, depasim si o mica biserica si drumul este doar al nostru pentru ceva timp. Ne bucuram ca doi copii de frumusetile ce ni se ofera, facem poze si mirosim florile intalnite, ne oprim sa tragem adanc aer in piept si sa ne mai luam o portie de miros de Grecia! Drumul este superb, vremea a tinut cu noi, nici prea cald si nici prea frig si cred ca oricine il poate parcurge. Este pacat sa nu va bucurati de asemenea privelisti. Trebuie sa va luati in rucsac o rezerva de apa, caci pe drum nu aveti de unde cumpara. Probabil ca in sezon apar si vanzatorii abulanti, dar in mai, cand am fost noi, nu am gasit nimic.

Cand mai aveam doar putin si ajungeam in Oia, am sunat baiatul si a venit cu masina pentru drumul de intoarcere. Deh, parintii lui nu mai sunt atat de tineri, dar mai dornici de mers pe jos decat el.

Intrarea in Oia a fost pe langa un resort (Perivolas) cu spatii de cazare de multe stele si care chiar arata foarte bine. Totul era aranjat, foarte curat si cu multe flori. Un loc de vis, dar pentru o anumita categorie de turisti. Ne multumim sa admiram locul si ne continuam drumul nostru spre locul de intalnire cu baiatul.

Ziua era destinata orasului Oia si vom incepe cu o binemeritata pauza la un pahar cu apa rece, un frappe traditional si o dulcegarie greceasca, la o terasa cocotata deasupra marii. Ne bucuram de pauza, ne bucuram de atmosfera si de vacanta!

Nu avem ceva anume de vizitat. Ne bucuram de cladirile albe ce stralucesc in lumina soarelui, ne de turcoazul apei, de turlele albastre ale bisericilor, de morile de vant care inca se mai zaresc pe ici pe colo, de oamenii frumosi ce ca si noi nu se opresc din fotografiat. In preumblarile noastre fara tinta oprim pentru cateva minute in Catedrala din Oia, biserica inchinata sfantului Theotokos si aflata in piata orasului, unde mereu vei gasi oameni din toate colturile lumii. Cand picioarele nu ne mai tin ne indreptam spre masina lasata la capatul orasului, pentru a incheia seara in Thira cu cina de la „Dionisos” (vezi impresii)

---

VIZUALIZĂRI: 2254 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI