Plovdiv - un oraș vechi cu un farmec aparte (I)

TIPĂREȘTE

Deși am intrat în Plovdiv la puțină vreme după ce soarele s-a dus la culcare, am reușit să ne vedem în camerele antamate abia după mai bine de un ceas; v-am povestit dăunăzi cât ne-am învârtit prin centrul vechi până am dibuit calea rutieră corectă către hotel Evmolpia! Totuși, nu ne-au răbdat inimile să rămânem loco, chiar dacă oboseala zilei ne cam înmuiase elanul. Foame nu ne prea era, mai mult eram curioși să luăm pulsul împrejurimilor și ne gândeam că ar fi relaxant poate să bem un pahar-ceva la vreo terasă...

Am făcut așadar cunoștință cu străduțele pavate cu piatră de râu, multe în ușoară pantă, cu arhitectura absolut specială a caselor, majoritatea frumos renovate și puse în evidență de spoturi luminoase, dar mai ales de felinare cu design retro; deh, se vede treaba că orașul își făcuse conștiincios temele, anul ăsta fiind desemnat Capitală Culturală Europeană (alături de Matera), deci motiv suplimentar ca numărul oaspeților să sporească substanțial! Cei de la hotel ne aprovizionaseră cu o hartă, dar n-am deschis-o, pur și simplu am luat-o pe unde ne-a venit, ghidându-ne și după numeroasele indicatoare turistice.

Am reușit să ajungem la Teatrul Antic, pe care l-am prins luminat splendid, în culori ce se schimbau tot la câteva secunde; ba, chiar am asistat un pic și la repetițiile unei formații muzicale locale. Era trecut de ora 22 și am găsit destul de puțin animată zona asta a centrului vechi, plină dealtfel de obiective istorice, săracă însă în mâncătorii. Dar unde sunt terasele? Imposibil ca Plovdiv să nu aibă viață de noapte! Am bănuit că dacă urmăm indicatorul spre Central Square o să dăm și de așa ceva.

Și da, am bănuit bine. Am coborât până la vechea moschee, ne-am lansat pe o stradă pietonală mărginită de clădiri înalte, cu arhitectură spectaculoasă (mi-a fugit gândul la pietonala din centrul Brașovului), ce ne-a condus până într-o piață centrată de o fântână. De jur împrejur se aliniau terase pline de tineri zumzăitori, atmosfera era încă vibrantă pentru ora destul de înaintată! Am găsit și noi o masă liberă cu vedere la fântână???? și până la urmă am comandat un platou cu sushi și câte o băutură și ne-am declarat mulțumiți pentru seara aceea...

A doua zi, după micul dejun, pornim în adevărata explorare. Citisem că se poate achiziționa un bilet combinat, valabil pentru mai multe obiective, dar nu reținusem exact de unde. Dibuisem cu o seară înainte Centrul de Informații Turistice, nu era chiar departe, bănuiam că de acolo; vreo două din punctele de interes se găseau însă pe drum și am zis să încercăm la primul, poate putem lua biletul și de acolo. E vorba de Casa Hindliyan, pe care o descoperim urmărind străduța ce pornește chiar din fața intrării în hotelul nostru. Artin Gidikov se numește aceasta, iar casa e la nr. 4. Ca o paranteză, mi-a plăcut mult faptul că la fiecare colț de stradă din centrul vechi este montată o plăcuță cu denumirea ei și, dacă această denumire reprezintă numele vreunei personalități, dedesubt e scrisă și o scurtă biografie.

Bună parte din casă poate fi admirată din exteriorul incintei în care se găsește. Peretele parterului face corp comun cu gardul proprietății și ambele sunt tencuite și colorate în maro, din loc în loc fiind desenate coloane albe, terminate prin capiteluri ornamentate. Etajul proemină peste primul nivel (element arhitectural foarte frecvent întâlnit în Bulgaria, provenind din cultura otomană) și este vopsit într-un albastru-siniliu. Deasupra și dedesubtul ferestrelor mari sunt desenate cu alb delicate ornamente florale. De asemenea, peste poarta de lemn tăiată în zid este un fel de boltă, ca o acoladă, care tot la turci te duce cu gândul. Superb! Deja!

Pătrundem în curtea pavată cu dale mari de piatră, printre care se strecoară fire de iarbă. Curtea este terasată, o mică fântână circulară privește spre impozanta locuință principală din mijlocul unei mici grădini plină cu ghivece cu tot felul de flori. Mai sunt și alte clădiri-anexe, dar suntem hipnotizați de Casa-Regină, masivă și totuși delicată, îmbrăcată în haine de gală albastru-maro, cu fațada decorată la fel, cu ghirlande alburii. Identificăm 3 corpuri, unul central, flancat de alte 2, ușor proieminente. La fel, etajul iese puțin în afară față de parter.

Ne nimerim să intrăm cu un grup consistent de pensionari belgieni (Milena le identifică originea dintr-o privire!????). Ne echipăm cu cipici de nailon, pe care ni-i tragem peste încălțări și intrăm într-un spațiu somptuos de primire. Casa de bilete e undeva în dreapta, dar nimeni să ne lămurească și pe noi ce și cum! Sperăm că va apărea cineva la un moment dat și ne alăturăm grupului vesel, mai ales că acesta beneficiază și de explicații (unii dintre noi bunghesc un pic de franceză).

Ne întoarcem dintr-o dată în timp, în vremea Renașterii Bulgare (sf. sec. 18-19), o perioadă de adevărată înflorire economică, politică și culturală, în care spiritul național a cuprins toate inimile. Este și perioada când negustorii și meșteșugarii din Plovdiv își dezvoltă legături de afaceri peste tot prin Peninsula Balcanică, și chiar dincolo de aceasta, în țările din vestul Europei sau în Asia; în călătoriile lor acumulează multă bogăție spirituală și materială, pe care la întoarcerea acasă se grăbesc s-o transpună, printre altele, în somptuoasele reședințe pe care decid să și le ridice. Casa Hindliyan este un astfel de exemplu.

Construită în 1834-35 de către meșteri necunoscuți, casa este un exemplu tipic de locuință cu arhitectură simetrică și avem norocul s-o vedem aproximativ în starea sa originală! Stepan Hindliyan a fost unul dintre cei mai bogați negustori armeni din oraș, ale cărui afaceri cu mătăsuri și mirodenii aduse tocmai din India au cunoscut notorietatea la vremea respectivă. Dealtfel, numele Hindliyan este un pseudonim, derivând tocmai de aici.

Ca structură generală (pe care o vom întâlni și la alte case celebre din aceeași epocă), avem un spațiu central de dimensiuni impresionante, prevăzut în ambele părți cu deschideri către mai multe încăperi, dispuse simetric, iar în față se fac scări (uneori monumentale) ce conduc spre nivelul superior, planul acestuia fiind asemănător. Alte elemente comune sunt plafoanele bogat ornamentate, de multe ori sculptate minuțios în lemn (vezi școala de la Tryavna, celebră în toată Peninsula Balcanică, și nu numai), covoarele bogate, de cea mai bună calitate, mobilierul din lemn prețios (diferit de la o încăpere la alta), draperiile de mătase grea ce împodobesc ferestrele uriașe și – un element pe care nu l-am mai întâlnit prin alte locuri – alafranga.

Alafranga era, în acele vremuri, un neologism ce deriva din expresia à la France, imitând adică stilul franțuzesc, pe care protipendada bulgară încerca să-l integreze stilului tradițional. Alafranga este, practic, o nișă decorativă ce împodobește unul din pereții tuturor încăperilor mari, menită să creeze iluzia unei ferestre, ornamentată cu diverse imagini: peisaje, natură moartă, elemente florale sau animale etc. La casa Hindiliyan aveam să întâlnim cele mai uimitoare alafranga, în special la camerele de la etaj. Omul, impresionat fiind de orașele în care l-au purtat afacerile, a dispus ca în fiecare astfel de nișă să fie pictat un peisaj care să amintească de acestea: St. Petersburg, Stockholm, Lisabona, Atena, Veneția, Alexandria și Constantinopol.

Impresionantă este și baia, cu podeaua sa de marmură albă, cu sistem de încălzire gen hypocaust, cu splendidele sale decorațiuni în piatră. Mi-a plăcut că aici am găsit amplasată opera unui sculptor modern, reprezentând un nud de femeie – o frumusețe „adevărată”, deloc fotoșopată – suplă, dar cu abdomenul un pic proeminent și cu sânii un pic căzuți. O fericită alăturare vechi-nou, din punctul meu de vedere... Mi-a plăcut și fântâna dispusă într-unul din pereții haiet-ului (sala centrală de la etaj), în care încă susură în permanență un șuvoi subțire de... apă de trandafiri! Mi-a plăcut totul, ieșim de acolo copleșiți, ce să mai!

... Ieșim, și tot nu ne-am lămurit cum facem cu biletele; gândul că am vizitat fraudulos minunăția asta nu-mi dă pace. Ne iese în cale următorul punct de interes, Casa Balabanov și aici da, e o doamnă care ne lămurește: biletul combinat se achiziționează doar de la Centrul de Informații Turistice. Am putea să plătim la fiecare în parte, dar numai cash și n-are rost. Îi promitem că ne întoarcem și, tocmai când să plecăm, descoperim un rastel în care sunt aranjate frumos pliante despre toate obiectivele turistice din Plovdiv. Doamna ne invită să ne servim (gratis).

În drumul spre Centrul Turistic mai căscăm gurile în stânga și în dreapta, că doar avem la ce... Fac multe fotografii, mă uimește felul în care nivelurile superioare ale caselor aproape că se unesc. Intrăm în curtea interioară a unei școli de artă, în care sunt expuse lucrări ale elevilor, trecem printr-un părculeț cu un soi de lapidarium, apoi pe lângă Hostel Old Plovdiv, pe care-l văzusem pe booking destul de bine cotat...

La Centrul de Informații Turistice primim hărți suplimentare și plătim cu cardul bilete combinate pentru toată lumea: 15 leva/adult și 5 leva/copil/elev/student. Pe fiecare bilet sunt fotografii miniaturale reprezentând cele 9 obiective ce pot fi vizitate și denumirea acestora în limbile bulgară și engleză: Teatrul Antic, Stadionul Roman, Casa Balabanov, Casa Hindiliyan (uff! mi s-a luat o piatră de pe inimă!), Casa Nikola Nedkovich, Galeria Zlatyu Boyadzhiev, Farmacia-Muzeu Hipocrate, Casa Veren Stambolyan și Basilica Paleocreștină. În dreptul fiecărui obiectiv se află un cerculeț, pe care supraveghetoarea respectivă îl va perfora, iar pe spatele biletului sunt informații sumare (în engleză și bulgară) despre fiecare chestie de vizitat. Primim și un soi de mapă în care să păstrăm biletele. Wow, super-organizare! Bravo, Plovdiv! Evident, găsim și aici, la Centrul Turistic, tot felul de pliante, dar noi suntem deja aprovizionați????

Revenim la Casa Balabanov, așa cum am promis, pe str. K. Stoilov 57. Doamna ne perforează biletele și ne invită să vizităm. Aflăm din micul istoric afișat la intrare că a fost ridicată pe la începutul sec. 18 și a aparținut inițial lui Hadji Panayot Lampsha, un vestit negustor și cămătar al vremii, membru în breasla croitorilor. După doar câiva ani, acesta a vândut-o nepotului Hristo, ultimul proprietar fiind comerciantul de lemn, Luka Balabanov. Profund deteriorată, casa a fost demolată în 1935, ulterior reconstruită în 1976-79 după planurile originale, de către arhitectul Hristo Peev, unul dintre cei mai înverșunați susținători ai conservării clădirilor Renașterii Bulgare.

Am observat câteva diferențe față de celelalte case. Din sala centrală se fac câteva trepte ce conduc la încăperile laterale, un pic supraînălțate față de aceasta. De asemenea, la etaj se ajunge tot printr-un șir de scări laterale. Sus, haiet-ul este împărțit în două zone: una mică, de relaxare, dispusă imediat în dreapta, deasupra „casei scărilor” și restul sălii, bogat ornamentată. Plafoanele sunt extraordinar de frumoase, sculptate în lemn și înconjurate de brâuri minunat pictate!

În prezent, Casa Balabanov are o profundă destinație culturală, găzduind expoziții temporare, conferințe, întâlniri cu scriitorii, concerte de cameră și alte asemenea. Există chiar un festival internațional de muzică, intitulat Zilele Muzicale Casa Balabanov, cu două ediții anuale, în mai și octombrie. Noi am prins o expoziție de pictură – un stil care m-a amuzat, ușor caricatural. Am putut fotografia peste tot, nu știu sigur dacă aveam voie sau nu, oricum, doamna custode nu ne-a zis nimic.

Ne continuăm plimbarea, ieșim din nou în Strada Saborna, artera semi-pietonală principală, ce taie orașul vechi de la Teatrul Roman (sud-vest) până la vechea fortăreață Nebet Tepe (nord). Aici, în intersecția unde regăsim Centrul Turistic, sunt și câteva magazine de suveniruri foarte drăguțe, stăm și ne clătim ochii minute bune, dar lăsăm pentru mai târziu cumpărăturile, n-are rost să le plimbăm peste tot prin oraș.

Tot aici ne atrage turla octogonală a Bisericii Sf. Constantin și Elena, ce se înalță deasupra zidului de piatră. Grădina e plină de flori și de albine, admirăm frumoasa pictură din pronaos, dar mai ales din interior, ca și iconostasul bogat împodobit și superbele candelabre. Da, o biserică bogată, după cât se pare! Ne uimește și mai tare faptul că aflăm că primul lăcaș de cult a fost ridicat pe acest sit în anul 337, chiar de Împăratul Constantin, în amintirea martirilor Severian și Mnemos, uciși pe acest loc pentru credința lor pe vremea domniei lui Dioclețian! Gard în gard cu biserica, în partea dreaptă, cu intrare tot din str. Saborna, se află o galerie de icoane bizantine, dar noi alegem s-o sărim din programul de vizitare.

În stânga dăm de Muzeul Etnografic, găzduit într-o altă casă specifică, probabil una dintre cele mai frumoase din Plovdiv. Nu intră în biletul combinat, se plătește separat și doar cash, ceea ce nouă ne cam lipsește, trebuie să găsim un bancomat. Cel mai apropiat se pare că ar fi la ieșirea din centrul vechi, în zona moscheei, așa că hotărâm să revenim mai târziu la Muzeul Etnografic (până la urmă, aveam să-l vizităm a doua zi dimineață, doar eu și Tati; a fost mai bine așa, căci, prezentându-ne imediat după deschidere, la 9, am fost inițial singurii oaspeți).

Ne continuăm plimbarea în sus, pe Saborna. Vremea e minunată, casele colorate râd în soare, turiști de toate națiile, în grupuri mai mari sau mai mici umplu străduțele pietruite ale vechiului oraș... E o adevărată atmosferă de vacanță, pe care o absorbim prin toți porii! La fiecare pas descoperim ceva încântător: ba o pisică leneșă dormind pe pietrele călduțe, ba o floare într-o fereastră, ba un set de martenitsa (asemănătoare mărțișoarelor noastre, în alb și roșu) agățate pe undeva...

Se simte nevoia unei minime organizări și decidem să executăm acest aspect pe terasa mehanalei Rahat Tepe, chiar la baza dealului cu ruinele fortăreței. Ocupăm o masă la soare, chiar în marginea dinspre oraș, ce ne prilejuiește frumoase vederi și comandăm câte o soluție de hidratare, pe care o savurăm deasupra hărții întinse pe masă. Un ospătar frumușel-foc (altul decât cel care ne-a servit) ne aude vorbind și este interesat despre limba noastră natală. Îi spunem că suntem români și devine și mai atent. El este turc născut în Istanbul, studiază medicina în Plovdiv și e pasionat de încrengăturile lingvistice din zona Balcanilor. În scopul de a învăța mai repede bulgara, și-a făcut o iubită bulgăroaică, dar vrea să învețe și alte limbi, precum româna. Ne petrecem câteva minute bune împreună, repetând cum se zice în turcă/bulgară/română la diverse chestii, precum și descoperind cuvinte comune sau mult asemănătoare. Ne amuzăm teribil și aproape că uităm de organizare... Până la urmă reușesc să încropesc un traseu, cât de cât...

Evident, dacă tot ne e la îndemână, ne cocoțăm pe Nebet Tepe, unul dintre cele 3 dealuri pe care s-a desfășurat orașul antic, și cel mai înalt dintre ele. Se pare că aici a fost vatra așezării trace, de prin sec. 12 î.H. (!), numită Evmolpia (precum hotelul nostru). Orașul a fost cucerit câteva veacuri mai târziu de Filip al II-lea de Macedonia, tată lui Alexandru cel Mare, care a schimbat numele așezării (Philippopolis) și a extins-o substanțial.

În prezent au supraviețuit doar rămășițe din zidul de incintă și din cele ce delimitează câteva foste locuințe, dar o vizită aici este un must, pentru că zona oferă imagini panoramice spectaculoase asupra orașului de jos și, în depărtare, asupra Munților Rodopi. Ne foim în stânga și-n dreapta, ne cățărăm, ne des-cățărăm, facem zeci de fotografii (mai mult eu), apoi decidem să ne continuăm explorarea.

Când coborâm, ne atrage atenția, tot la baza dealului, chiar peste drum de cârciuma de mai-nainte, la capătul unei mici alei, o poartă superbă de lemn, bătută cu sute de nituri metalice. Ne apropiem și descoperim că-i intrarea în Casa Atanas Krastev. Curtea e o mare de verde și de mici sculpturi expuse pe piedestale albe și are un colț romantic decorat, cu mese și scaune din fier forjat. Paul și Diana preferă să rămână aici, noi ceilalți intrăm să vizităm (plătim separat, nu mai știu exact, parcă 5 leva de persoană).

Doamna custode ne povestește câteva ceva despre locul unde ne aflăm și despre proprietarul ei, apoi ne îndeamnă să vizităm (și ne permite să fotografiem). Atanas Krustev, de formație juridică, a fost primar al Plovdivului în a doua jumătate a sec. 20 și practic și-a dedicat toată viața și pasiunea în reconstruirea și promovarea zonei vechi a orașului. Lui i se datorează renovarea multora din casele pe care azi le vizitează miloane de turiști, precum și scoaterea la lumină a Teatrului și Stadionului Roman. Un mare iubitor de artă și cultură (motiv pentru care a fost poreclit Nacho Kulturata), s-a înconjurat mereu de scriitori, poeți, pictori, sculptori, muzicieni și a strâns de-a lungul vieții propria sa colecție de artă, expusă în prezent în casa și grădina sa.

Cât despre casă, se spune că ar fi cea mai veche din Plovdiv, fiind ridicată la finele sec. 18, în stil asimetric, cu puternice influențe de arhitectură medievală. Doamna ne atrage atenția asupra cerdacului de la etaj (în bulgărește se zice la fel, cerdac – cuvânt provenind din limba turcă; îl amintiserăm și pe acesta deunăzi, împreună cu medicinistul de la crâșmă), ce oferă o imagine splendidă asupra orașului de jos (cam cum văzuserăm mai devreme de pe deal). Admirăm întâi expoziția de la parter (o colecție de portrete ale lui Nacho Kulturata, semnate de diverși artiști ai vremii), apoi urcăm la etaj, unde ne delectăm cu tablourile moderniste adunate de proprietarul casei, precum și cu diversele detalii arhitectonice (plafoanele din lemn frumos sculptat) sau cu mobilierul original. O casă atipică, recomand această vizită!

Din nou pe artera principală, mai mergem puțin și o cotim stânga. Dincolo de arcul de piatră, continuă labirintul de străduțe din orașul vechi al Plovdivului... Pe partea cealată sunt mai multe plăcuțe explicative. Suntem pe strada Tsanko Lavrenov, iar arcul de piatră este Hisar Kapia, una din vechile porți de intrare în cetate pe vremea lui Filip al II-lea. În stânga se coboară spre Cartierul Meșteșugarilor (vom reveni mai târziu), deocamdată mergem înainte. Nu mult; doar fotografiem impozanta Casă Georgiadi, an de naștere 1848, ce adăpostește în prezent Expoziția Renașterea Națională Bulgară, apoi ne îndreptăm spre următorul obiectiv care se află pe biletul nostru combinat: Casa Nedkovich.

Poarta o găsim deschisă, grădina umbroasă și plină de flori, dar ușa e încuiată. Imediat însă doamna custode apare din... căsuța din zid! Numită în trecut kliukarnik (sau „turnul bârfelor”), această cămăruță lipită de gardul ce înconjoară proprietatea permitea locuitorilor să spioneze din dosul perdelelor ceea ce se petrecea pe stradă.

Casa a fost ridicată în jurul anului 1860 și a aparținut negustorului de țesături Nikola Nedkovich. Fațada sa pare mai degrabă de factură neo-romanică, dar structura casei păstrează aspectul simetric și planul general al suratelor sale. Suntem singurii vizitatori și aici e primul loc unde doamna ne atrage atenția că nu (prea) e voie să facem poze, dar se arată destul de îngăduitoare și se face că nu pricepe că Tati o ține de vorbă doar ca să-mi dea mie cale liberă. Păcat de așa frumusețe, cum s-o lași neimortalizată?! Ce regulă tâmpită, asta cu „n-ai voie să pozezi”!

Casa e splendidă și se pare că-i printre puținele din Plovdiv în care s-au putut conserva in situ obiectele personale ale proprietarului. Mă entuziasmez teribil când descopăr că paturile dintr-unul din dormitoare au tăbliile (de lemn sculptat) identice cu al celor din camera noastră de la hotel! De asemenea, doamna ne atrage atenția asupra minunatelor covoare, toate aparținând celor două celebre țesătorii, de la Chiprovtsi și Kotel.

(Acum văd pe hartă că imediat după Casa Nedkovich se află altă biserică celebră, Sf. Nedelia (a Maicii Domnului); dar atunci n-am văzut și ne-am întors, dar nu spre Cartierul Meșteșugarilor, ci în sens opus, pe str. Kiril Nektariev.)

...Trecem pe lângă ruinele unei vechi basilici, apoi prin bătătura umbroasă a unei cafenele, urcăm câteva trepte și suntem din nou în Saborna. Aici avem două obiective, unul lângă altul; alegem întâi vechea Farmacie Hipocrate. Casa a aparținut doctorului Sotir Antoniadi, grec la origine, iar farmacia a funcționat permanent între 1872 și 1947, fiind una dintre cele mai renumite din oraș. Leacurile aveau la bază, desigur, componente naturale, precum ierburi, minerale, uleiuri esențiale. Întâlnim și aici o doamnă custode destul de zbir, care ne interzice fotografiatul. Ne dă voie totuși să facem o poză-două în camera de la intrare, unde sunt expuse sute de recipiente specifice, precum și o superbă casă de bani, de proveniență americană. Îmi amintesc și de diploma doctorului, afișată pe perete, în stânga intrării.

Vizităm apoi cabinetul și laboratorul, admirăm vechea linie de producție, cu respect și recunoștință pentru munca acestui destoinic înaintaș. Și câteva cărți vechi sunt expuse, ca și diverse instrumente chirurgicale. Ne încheiem vizita în micuța grădină, ce păstrează încă mostre din plantele medicinale folosite de doctorul Antoniadi. Ne amețește de-a dreptul parfumul unor flori de soc, dintr-o specie cum n-am mai văzut: zeci de flori mici albe, înconjurate de o cunună formată din altele, ceva mai mari...

Ne băgăm nasul un pic și prin magazinul de suveniruri de peste drum, dar nu prea mult; promițător și colorat la intrare, curtea interioară geme însă de chestii cu trimitere la comunism – insigne, căciuli rusești, de-astea. Pentru vestici or fi interesante, dar noi suntem sătui.

Deși am zis inițial s-o sărim, până la urmă am frunzărit și Galeria Zlatyu Boyadzhiev – un cunoscut pictor bulgar ce a zugrăvit în opera lui diverse aspecte ale societății în care a trăit. Viața sa artistică a cunoscut două perioade distincte, separate de un sever accident vascular pe care artistul l-a suferit la vârsta de 48 de ani. Se vorbește dealtfel, destul de plastic, despre „pensula cu două capete” a lui Boyadzhiev, cu referire la cele două stiluri pe care le-a abordat.

Casa a fost ridicată în 1860 și a aparținut dr. Stoyan Chomakov, figură publică notorie, întemeietorul primului spital public din Plovdiv și, în același timp, luptător pentru independența Bisericii Ortodoxe Bulgare. Aici nu mai întrebăm dacă e voie să pozăm, ne facem că plouă și ciupim câteva cadre...

Ne continuăm plimbarea urcând agale către Teatrul Antic. Ne atrage o plăcuță la intrarea unei clădiri cu aspect auster dinafară: Hanul Mevlevi, fostă mânăstire de derviși la înc. sec. 19. Acum e un restaurant de fițe, decorat în stil otoman. În cale ne iese și impunătoarea Casă Lamartine, numită astfel după celebrul său oaspete, diplomat și viitor ministru al Franței. Mi-ar plăcea s-o vizităm, dar copiii deja bengăne de foame și de-acum obiectivul principal este găsirea unei mâncătorii. Am câteva pe lista scurtă, să vedem pe care o vom alege...

(va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 2070 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI