Mușteriu la „Hora”

TIPĂREȘTE

O mică reuniune de familie a adunat, la un dejun, câteva rude (sau “neamuri”, cum vreți să le ziceți) la un restaurant din București, pe numele său „Hora”, sau “Hora Românească”, conform siglei sale. Un local tradițonal așa după cum se recomandă pe site, și nu-l contrazicem.

Situat pe Bd. Poligrafiei la nr. 69, clădirea cu pricina, care are și trei etaje (de fapt două etaje și o mansardă) cu camere de hotel, aparține unui cunoscut om de afaceri, fost primar al sect. 1, dl. G. P. Celor care n-au ghicit cine-i personajul, le voi da un indiciu, apelând la versurile unui foarte cunoscut cântecel pentru copilași:

“La căsuța din p----e,

Aveau casă doi pitici. ”

Bun! Mai departe.

Accesul în local se face cam direct din stradă, trecând prin parcarea, ce ocupă trotuarul pe toată lungimea clădirii, urcând o scară în două aripi și trecând printr-o terasă, construită din lemn, goală la acea data, însă probabil plină pe la orele serii sau în sezonul estival. De grinzile acesteia sunt atârnate ghivece cu flori frumoase, pentru încântarea ochilor, sau clătirea retinei.

Sala restaurantului este amenajată în stil tradițional românesc. Pereții sunt decorați cu picturi murale, reprezentând peisaje bucolice, care redau scene, obiceiuri, trăiri din viața satului românesc, cum ar fi: hora (o reproducere a tabloului “Hora de la Aninoasa” a lui Theodor Aman), culesul viei, alai de nuntă, sau, o altă reproducere după același pictor, “Car cu boi”.

Majoritatea meselor sunt aranjate în separeuri, pereții acestora, dubli, (de cca. 1,5 m înălțime) fiind realizați din scânduri de brad necurățate de coaja copacului și lăcuite. Pe acestea sunt fixate ștergare având țesute modele geometrice, aceste tipuri de produse de artizanat le găsim și pe mese. În partea superioară a acestor pereți, între cele două fețe ale lor, sunt puse ghivece cu flori.

Decorațiunile interioare sunt concepute în același mod. Pe rafturi, fixate de stâlpi, sunt așezate diverse obiecte pe care le întâlnești în gospodăria țărănească, precum: borcane cu murături (cred că unele erau cam vechi, neschimbate de ceva vreme pentru că prezentau urme de mucegai alb) și sticle cu ardei iuți murați sau cu suc de roșii, vaze pentru flori, din lemn, sculptate cu modele artizanale, ulcele din lut smălțuite, funii cu usturoi și ceapă, șiruri de covrigi uscați, știuleți de porumb.

La partea superioară a pereților erau aranjamente cu decorațiuni diverse în același stil popular românesc: ștergare din bumbac și in, ii înflorate, străchini, oale și ulcele din lut smălțuite și pictate, clopuri din paie, diferite ustensile casnice utilizate în gospodăria omului, șiraguri de ciuperci uscate și de usturoi.

Meniul restaurantului este axat, desigur, pe mâncăruri tradiționale românești.

Cu ceea ce ne-am ospătat noi se poate încadra în termenul acesta general de mâncare românească.

Mesenii au consumat cam așa: la deschidere, pentru toată lumea, au fost aduse platouri cu gustări variate: rulou de mușchi cu brânză, salate de icre și vinete, legume, o cremă de brânzeturi pe felie de roșie și un mic sandviș din felii subțiri de cașcaval și șuncă presată.

Felul principal a fost cumva mai variat, după comanda ce a făcut-o fiecare după gustul său. Așa că s-a consumat: grătar din ceafă de porc cu cartofi pai prăjiți (ce vreți mai traditional decât asta?) și salată de roșii (astea nu erau românești erau de undeva de prin Europa – probabil), păstrăv prăjit cu legume fierte (broccoli, care se mănâncă pe meleagurile noastre de pe vremea dacilor și romanilor, conopidă și morcovi) și lămâie (probabil ca să taie greața de la legumele fierte), o bucată, cam năcăjită (ori era bucata mică, ori farfuria prea mare...), de crap prăjit cu mămăliguță și mujdei de usturoi, o bucățică de lămâie și o frunză de salată (fel îmbucat de subsemnatul), ceva murături (de la bucătărie nu din cele de pe rafturi) pentru un mix grill (pe care n-am apucat să-l fotografiez). Desertul a fost unic pentru toată lumea: plăcintă de brânză cu stafide, dulce, gustoasă. Mâncărurile au fost bune, destul de apreciate de meseni, dovada fiind aceea că nu a rămas mai nimic prin străchini (ori poate că ne-a fost cam foame?).

“Temelia”, adică băutura, a fost și ea de calitate. S-a adus țuică bună, în țoiuri de sticlă și vin de Recaș, alb demisec și roșu.

La plecare am așteptat pe terasa restaurantului să treacă vijelia aceea și ploaia torențială care s-au abătut asupra Bucureștiului, și nu numai, în data de 30.04.2019 după amiază.

---

VIZUALIZĂRI: 389 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI