Cornwall - itinerariu de vacanţă (I)

TIPĂREȘTE

Ţin minte că despre Cornwall citisem acum câţiva ani, pomenit într-un roman al cărui titlu nu mi-l mai amintesc. Însă mi-a rămas în memorie zona deoarece era descrisă într-un stil care mi-a atras atenţia asupra locului preferat de britanici pentru petrecerea vacanţei până la explozia industriei turismului.

Citisem că are plaje, însă ce plaje te aştepţi să găseşti în Anglia? Că are peisaje de neuitat, însă pe unde nu sunt? Că te vrăjeşte locul, dar de câte ori nu mai citisem aşa ceva?

Eram stârnit, eram curios. Şi dornic încă de pe atunci să aflu mai multe despre regiunea Angliei ce poartă un nume care mie îmi sună foarte melodios.

Iar cum acţiunea romanului “Casa de pe lac” - cea de la lecturarea căreia s-a înfiripat vacanţa noastră în insulă – se derula în Cornwall, nu a mai fost decât un pas, mai bine zis un zbor, să ajungem pe acolo.

Iar acum răspunsul la întrebările menţionate mai sus cu 2 aliniate: plajele sunt de neimaginat, peisajele te determină să opreşti maşina în câmp şi să te afunzi în tăcere iar locul te învăluie cu o vrajă de care nu poţi scăpa, cazul meu, cel puţin 10 luni de zile (iar acea vrajă mă determină să scriu).

Şi să vă recomand Cornwallul ca una din treptele care te urcă spre Paradis.

La o mai amănunţită comparaţie a Cornwallului cu Provence sau Toscana, înclin să afirm că pe un podium personal regiunile din Franţa şi Italia ar duce o luptă acerbă pentru locurile II şi III.

Aşa că îi fac voia vrajei.

Impresionaţi de casa gazdei noastre, de buna dispoziţie a vecinului ei care ne salutase voios cu un „sunshine” arătând spre căldurosul astru dar şi de frumuseţea unei zile începute sub cele mai bune auspicii meteorologice, purcedem la drum spre St. Austell.

Dacă până ieri specificul vremii fusese unul britanic – uneori cu ploi mărunte, puţin cam rece, înnorat sau ceaţă – de astăzi şi până la finalul vacanţei am avut parte de o vreme mediteraneană. Vreo şapte zile în şir nu am văzut nori! Şi suntem în Marea Britanie. Chiar ne spusese una din gazdele noastre cât de norocoşi şi fericiţi putem să ne considerăm întrucât o vreme atât de caldă şi însorită, fără urmă de ploaie, nu prea e cunoscută pe acele meleaguri.

Aproape de ieşirea din sat ne uităm unul la altul şi, din priviri, ne-am înţeles că nu puteam părăsi Fowey fără a coborî în centru satului şi în micul port. Şi, credeţi-mă, nu am avut ce regreta! Dacă vă aflaţi în zonă e musai să vă opriţi. S-a decalat programul zilei cu vreo 2 ore, însă cine ne grăbea?

Tipic mai tuturor localităţilor situate pe litoralul englezesc şi sătuleţul acesta are centrul civic situat la nivelul apei, în imediata apropiere a micului port. Din care pornesc ambarcaţiuni şi o linie de ferry ce face legătură cu Polruan, sătuleţul situat pe malul opus al apei, scutind astfel un ocol pe şosea destul de lung.

Deşi se aseamănă între ele, fiecare te aşteaptă cu ceva nou, care-i conferă identitate. Prima oprire o facem la Parish Church St. Fimbarrus, o biserică veche de piatră, cu al doilea turn ca înălţime din Cornwall şi care oferă loc de odihnă încă de prin anii 1500 unei persoane necunoscute nouă dar venerate de localnici după cum indică starea mormântului.

Continuăm plimbarea prin sat şi din vitrina unei tihnite librării ne priveau ochii domnişoarei Daphne du Maurier. Parcă îmi e cunoscut numele mi-am spus şi apoi îmi dau seama că era strada pe care setasem aseară GPS-ul pentru a ne conduce la cazare.

Vai, dacă m-ar auzi un localnic că doar cu asta asociez numele domnişoarei ar fi în stare să mă declare persoană non-grata în Fowey!

Concetăţeana lor este autoarea unor cărţi care au devenit celebre odată ecranizate, precum „Rebecca” – film care a câştigat Oscarul în 1941 – şi „Păsările” lui Hitchcock. Un festival de literatură care se desfăşoară anual în luna mai omagiază personalitatea scriitoarei, în 2018 sărbătorindu-se 80 de ani de la publicarea romanului câştigător de premiu peste ocean. O nouă adaptare este aşteptată a începe zilele astea iar posesorii de Netflix se vor putea bucura de un nou film bun.

Pe străduţe înguste şi înclinate destul de serios, mărginite de case elegante şi mici cafenele sau patiserii cu măsuţe aliniate pe trotuare şi vaze cu flori proaspete, coborâm până ajungem la clădirea poştei. De aici şi până în port şi pe faleză mai ai timp doar să admiri frumuseţea dimineţii însorite care trimite soarele să bucure oamenii prin ale sale raze reflectate jucăuş pe suprafaţa apei.

Soarele e sus, norii sunt departe, dar în port ne cam bate vântul din toate direcţiile. Se pare că doar cei aflaţi pe malul apei suntem puţin deranjaţi de tăria lui, de vreme ce alţii se bucură de intensitatea curentului, lansând la apă multe ambarcaţiuni cu vele ce dansează elegant în faţa privirilor noastre.

În dorinţa de a vedea cât mai mult din ce oferă satul decidem să revenim la parcarea unde lăsasem maşina pe o altă cale. Şi uite aşa ne abatem puţin şi ajungem la Readymoney Beach, plajă pe care copilaşi de 6 – 7 ani, aduşi de la şcoală, toţi cu cizmuliţe în picioare, se căzneau să adune alge aduse de apă la ţărm şi să pună în practică unele activităţi didactice trasate de cele 2 învăţătoare. Nu ştiu dacă era „Săptămâna altfel” sau pur şi simplu o săptămână normală de învăţământ, dar îmi exprimi consideraţia pentru cel care a întocmit programa şcolară şi pentru cei care au pus-o în practică deoarece copiii – aidoma unor furnici în alergătura şi truda lor – au ceva de deprins şi însuşit la finalul acestei zile.

Ca nicăieri pe unde am fost în ultima perioadă, între cei 15 elevi nu se afla niciun chinez sau mai închis la culoare. Glumeam cu Adriana care îmi spuneam că regiunea aceasta nu e tentantă pentru imigranţi, fiind mai îndepărtată şi mai sălbatică. Cu atât mai bine, că îşi păstrează autenticitatea în cursa grăbită a globalizării.

De pe plajă urmăm un indicator şi urcăm pe o cărare destul de abruptă prin pădure spre ruinele celui care a fost odată St. Catherine’s Castle. Cocoţat cumva pe promontoriul înalt al unei stânci îţi oferă cea mai frumoasă imagine asupra satului.

La drum, că avem de recuperat.

În St. Austell nu ai multe de văzut ieşite din tiparele locului. Totuşi, zărim şi intrăm gratuit în Muzeul Oraşului, unul organizat într-un turnuleţ – 2 camere, câte una pe etaj - şi administrat de un bătrânel căruia i-am făcut o bucurie prin prezenţa noastră acolo. Starea i se citea pe chip şi în modul volubil prin care ne oferea detalii interesante – pentru dânsul – despre viaţa înaintaşilor pe acolo. Nu puteam să-i stricăm ziua – a noastră fusese superbă până acum - şi l-am ascultat şi urmat îndeaproape prin micile încăperi prin care ne-a condus, cele care odinioară se constituiam în temniţele celor prinşi băuţi prin oraş.

Prin sentinţa judecătorului, contravenienţii erau ţinuţi închişi şi li se servea doar apă. Uşa temniţei nu avea zăvor iar condamnatul avea prinsă de picior o bilă grea pe care o purta o perioadă, astfel că lumea avea ocazia să îl blameze pentru practicile sale bahice.

Şi când te gândeşti cum beau acum englezii! Şi nu doar în ţara lor...

Tot ghidul ne-a îndrumat spre filiala unei instituţii bancare în care am avut posibilitatea să schimbăm una din bancnotele de 50 lire aduse din România şi refuzate de comercianţi pentru că ieşise din uz. Drept pentru care ar fi bine să verificaţi valabilitatea lor când mergeţi încolo.

Continuăm prin Charlestown, cu o vizită scurtă în portul făcut celebru pentru filmările din “Poldark”, serialul la care se uitau părinţii noştri acum zeci de ani duminicile de la ora 17.

Situate deasupra portului, în stânga, câteva căsuţe înşiruite şi înghesuite una într-alta, albe ca spuma laptelui, vechi de când lumea parcă, nu au cum să nu îţi atragă atenţia şi admiraţia.

Nu mai intrăm prin Truro, capitala regiunii, şi călcăm pedala – doar în limite legale – spre Peninsula Lizard.

Şi să te ţii frumuseţi de natură pe aici, către sudul extrem al Cornwallului! Plaje cu stânci negre, plaje cu nisip fin, litoral la care ajungi coborând scări abrupte de pe dealuri abrupte cu iarbă grasă şi flori multicolore.

Perla plajelor este Kynance Cove iar pentru a ajunge la ea trebuie să lăsaţi maşina în parcare contra a 5 lire şi să coborâţi o cărare marcată.

Merită să vă plimbaţi şi pe Poldhu Cove, raiul surferilor, iar de acolo să urcaţi un deal la Centrul Marconi ridicat pe locul din care a fost transmis în anul 1901 primul semnal wireless peste Oceanul Atlantic de către Guglielmo Marconi. Experimentul, un pariu al omului de ştiinţă cu unii matematicieni ai vremii, l-ar fi costat 50.000 lire în cazul unui eşec.

De aici mai avem 20 de mile pentru a ajunge la cazare, drum pe care îl facem în tihnă admirând peisajele care nu încetează să ne surprindă în mod plăcut.

---

VIZUALIZĂRI: 998 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI