Cu mașina prin Pasul San Bernardino

TIPĂREȘTE

Am o dorință, aceea de a parcurge cât mai multe dintre soselele de altitudine din Europa. Nu am reușit mare lucru până acum deși am colindat ceva cu mașina pe drumurile bătrânului continent. In afară de Transfăgărășan și de o mică parte din Route des Grandes Alpes, nu am mers pe șosele inalte.

Planurile inițiale, făcute la plecarea in vacanță, au fost ca traseul din Elveția spre țară să il facem trecând prin Pasul Stelvio, să bifăm astfel una dintre cele mai inalte șosele asfaltate din Europa.

Dar, cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din Elveția, nu am mers prin Pasul Stelvio.

Motivele au fost două, fără a le putea departaja din punct de vedere al importanței.

Unul dintre motive a fost faptul că ne-am schimbat puțin traseul, in loc să ne inapoiem prin Italia am mers prin Germania, cu o mică escală la Munchen. Al doilea motiv a fost vremea. In ultimile două zile in care am stat la Lugano a plouat și s-a făcut frig, iar de la geamul casei unde stăteam se vedea deja că la peste 1000 metri, ploaia s-a transformat deja in zăpadă, colorând in alb crestele munților din apropiere de Lugano, deși era doar inceput de septembrie.

Schimbarea de traseu avea insă și o parte bună. Drumul trecea prin Pasul San Bernardino, trecătoare care traversa Alpii elvețieni la o inălțime de 2066 metri. Tot ce mai trebuia era să fie pasul deschis, deoarece, la prima cădere mai serioasă de zăpadă, circulația rutieră prin San Bernardino se inchide, indiferent de anotimp.

In ziua in care am plecat, site-urile privind starea drumurilor și a trecătorilor din Eleveția (www.alpen-paesse. ch oferă date exclusiv despre starea trecătorilor) ne informau că Pasul San Bernardino era inchis din cauza zăpezii, care, spuneau ei, măsura deja 15 cm.

Exista și o variantă de ocolire a pasului, prin tunelul San Bernardino, construit in anul 1967, și care are o lungime de 6,6 Km, variantă care nu prea ne era pe plac deoarece nu mai vedeam traseul, care se anunța a fi unul spectaculos.

Dar, dimineața era insorită și mai caldă decât precedentele, iar prognoza meteo anunța o ameliorarea a vremii, cel puțin in acea zi.

Am plecat și, după o oprire de câteva ore in Bellinzona (un oraș foarte frumos din cantonul Ticino, despre care voi povesti inntr-un alt review) am pornit mai departe spre San Bernardino.

Incă nu știam dacă trecătoarea era deschisă, dar puteam să mergem pe autostradă până in satul San Bernardino, aflat chiar la intrarea in tunel și la capătul sudic al Pasului.

Cei aproximativ 30 Km până in satul San Bernarddino, au fost unii dintre cei mai frumoși pe care i-am parcurs cu mașina. Autostrada mergea printre munți, ale căror creste erau acoperite de zăpadă. Erau câțiva norișori care in unele locuri acopereau vârfurile mai inalte dar care nu făceau decât săsporească frumusețea munțilori. De pe versanți curgeau cascade spectaculoase, practic nu am mai văzut un drum cu atât de multe cascade. M-am bucurat că nu eram eu la volan, pentru că era foarte greu să conduci fără ca privirea să nu-ți fie atrasă de frumusețea drumului. Nici nu știam unde să mă uit mai intâi.

”Mai incet”, spuneam, ”uite ce cascadă frumoasă pe dreapta! Ba nu, este una și mai frumoasă pe partea stângă! ”, sau ”Uite, sus, pe partea dreaptă, se vede un castel”. Mai târziu am aflat că era Castelul Mesocco, construit in secolul al 12-lea, unul dintre cele mai mari castele din Cantonul Ticino.

Ne părea rău că eram pe autostradă și nu puteam opri, nu era nici măcar un refugiu ca să facem un mic popas și să fotografiem pe indelete frumusețile ce ne inconjurau. M-am mulțumit cu ce puteam fotografia din mersul mașinii.

Inainte de a intra pe drumul care urcă prin Pasul San Bernardino, am făcut o oprire de o cafea, la popasul San Bernardino Sud, aflat chiar in locul unde incă mai poți alege: să mergi prin tunel sau să treci munții prin pasul San Bernardino.

Pe sosea și pe drum nu era zăpadă deloc, deși aflasem că ninsese cu o zi mai inainte chiar și pe acolo. Pe info trafic spuneau in continuare că trecătoarea este inchisă, cu posibilitatea de a se redeschide dacă nu mai ninge.

Am mai vorbit și cu alți turiști, care ca și noi ar fi vrut să meargă prin trecătoare. Părerile erau impărțite. Nimeni nu era sigur că se poate trece.

Până la urmă, am luat decizia să incepem să urcăm și, dacă la un moment dat intâlnim intredicție de a urca sau dacă drumul este acoperit de zăpadă, să ne intoarcem și să o luăm prin tunel.

Zis și făcut, am urcat in mașini, și, am pornit la drum. De data aceasta m-am urcat la volan. Nu puteam să ratez plăcerea de a conduce pe acest drum. Prima parte a drumului urca ușor, pe serpentine largi, asemănătoare cu cele de la inceput de Transfăgărășan, pe partea sibiană a drumului. Nu era zăpadă, nu am intâlnit nicio interdicție, așa că ne-am continuat drumul. Serpentinele incepeau să fie mai strânse, peisajul se schimba ușor, drumul urca și chiar se ingusta in unele locuri, apăruse și zăpada, iar peisajul era unul de vis. De această dată am făcut câteva opriri pentru o gură de aer curat și pentru câteva fotografii. De jur imprejur erau munți inalți, cu vîrfurile inzăpezite. Eram singuri pe șosea. Doar in ultima parte a drumului, când mai aveam puțin până să ajungem la cea mai inaltă parte a trecătorii, ne-am intersectat cu două mașini care coborau, semn că se putea trece fără nicio problemă. Zăpada care căzuse cu o zi in urmă și in timpul nopții fusese inlăturată de pe drum, astfel incât șoseaua se prezenta in condiții bune. Am intâlnit puțină gheață și zăpadă in ultima parte, dar fără a ne crea probleme.

Drumul până la cota 2066 metri, nu mi s-a părut greu, aș zice că este mult mai ușor decât partea de sus a Transfăgărășanului, de la Bâlea Cascadă la Bâlea Lac. Doar in ultima parte erau câteva serpentine foarte strânse, deasupra prăpastiei, dar, le-am trecut ușor.

Victorie, am ajuns sus. Soseaua mergea acum chiar pe malul unui lac, in care se oglindeau munții inzăpeziți. Eram la cea mai mare altitudine a pasului San Brenardino, la 2066 metri.

Acum, dacă v-am adus sus, să facem un mic popas și să vă spun câte ceva despre pasul San Bernardino.

Trecătoarea este cunoscută și practicată incă de pe vremea romanilor, care, recunoscând importanța acestui drum care face legătura intre valea Rinului Posterior și Valea Mesolcina, il pavează cu pavele care mai pot fi văzute și in zilele noastre.

Trecătoarea s-a numit inițial Mons avium sau Vogelberg probabil de la multitudinea de păsări migratoare care vin aici anual. Din secolul al 15-lea, trecătoarea a luat numele Sfântului Bernardino din Siena, care a predicat pe aceste locuri.

Inițial drumul pe care localnicii traversau munții cu ajutorul măgarilor sau a cailor, trecea chiar pe la poalele muntelui Piz Uccello, un km mai la est de actualul drum. Odată cu creșterea traficului, prin secolul al 15-lea, a apărut necesitatea mutării drumului, de pe panta inclinată și expusă frecvent avalanșelor a muntelui Uccello, pa o porțiune mai lină, o șa largă cu mici porțiuni mlăștinoase. Vechiul drum – Mulattiera – este in stare bună, și este folosit și azi de turiști pentru drumeții.

Drumul a mai fost puțin mutat evitînd porțiunile mai abrupte, traseul final, așa cum este in prezent, datând de la inceputul secolului al 19-lea.

In 1967 a fost construit tunelul San Bernardino, astfel că drumul intre cele două capete ale trecătorii (satele San Bernardino și Hinterrhein) a devenit mult mai ușor, evitându-se serpentinele.

Vechiul drum nu a fost abandonat, ci este permanent intreținut, fiind important atât din punct de vedere turistic cât și rutier, ca o alternativă in cazul in care tunelul se inchide.

Pasul este unicat in Alpi, fiind așezat in cea mai mare zonă mlăștinoasă alpină din Elveția. De-a lungul pasului San Brenardino sunt multe lacuri mici, mlaștini, turbării, pajiști și pășuni, colorate vara de multitudinea de tipuri de flori care cresc in zonă.

In partea cea mai de sus a trecătorii, la 2066 metri, este Laghetto Moesola, situat intre două culmi muntoase, Marscholhorn și Piz Uccello. Lacul a fost martorul, cu peste 200 de ani in urmă, in 1799, a unui conflict militar dintre o armată franceză și 500 de bărbați din Rheinwalder Landsturm, finalizată cu victoria și ocuparea văii de către francezi.

De aici pleacă mai multe trasee montane, care pot fi parcurse atât pe jos cât și, unele dintre ele, cu bicicleta.

Tot aici se află și un refugiu cu un restaurant, care, datorită vremii neprielnice și a zăpezii căzute in zilelele anterioare, era inchis.

Punctul cel mai inalt al pasului marchează și granița dintre Elveția vorbitoare de limba italiană și cea vorbitoare de limba germană.

Cand am ajuns sus, era destul de frig, iar noi nu eram pregătiți de anotimpul rece. Asta nu ne-a impiedicat totuși să ne jucăm puțin prin zăpadă și să facem câteva fotografii. In timp ce eram acolo, au mai venit câțiva motocicliști și incă o mașină, semn că și alții au auzit că totuși se poate circula.

După scurtul popas ne-am urcat in mașini i am inceput coborârea spre Nufenen și Splugen din regiunea Viamala. Ca intotdeauna, coborîrea mi s-a părut mai grea decât urcarea, indiferent că merg pe jos sau cu mașina. Am intâlnit din nou câteva porțiuni acoperite de gheață și zăpadă, dar, in mare, drumul a fost foarte bun.

Am ieșit din Pasul San Bernardino și ne-am continuat drumul spre Viamala, un drum care trece aproape de izvoarele Rinului. Dar, despre Viamala, voi povesti intr-un alt review.

Chiar dacă nu a nins mult, și nici nu am ajuns in Elveția vorbitoare de franceză, vă rog, dacă se poate, melodia trilulilu.ro/muzica-diver ... ige-6#ref=cauta

---

VIZUALIZĂRI: 1513 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI