Scurtă plimbare prin Bruxelles pe ploaie și prin vânt

TIPĂREȘTE

Eu mai fusesem în Bruxelles acum câțiva ani, când am participat la un eveniment științific, ocazie cu care am reușit să-mi decalez zborul de venire și să-mi iau o noapte de cazare suplimentară; am avut astfel la dispoziție o zi plus alte 3 jumătăți spre a înțelege ceva din frumoasa capitală a Art Nouveau-ului. Și, având noroc de o vreme splendidă (era pe la mijloc de mai), chiar am înțeles! N-am reușit însă să povestesc prea multe despre această experiență (decât despre cazarea suplimentară, cu adevărat deosebită: Le coup de Coeur, un mic B&B în Place de la Vieille Halle de Blés). Dar la câte articole complete și minunate au fost scrise pe acest site, ce să mai adaug și eu?! Iaca așa am gândit atunci...

Cam la fel gândesc și azi, urăsc tot ce e redundant. Așa că probabil ar trebui să închid această pagină și să trec la următorul subiect. Dar pentru că cea de-a doua mea plimbare prin Bruxelles a fost mai... altfel, zic să continui, poate oi aduce una sau două informații utile oarecui. Sau dacă nu, măcar zâmbetul pe buze ????...

De fapt, în această ultimă excursie am ajuns de două ori în Bruxelles. Prima dată a fost în seara când ne-am întors de la Anvers, v-am povestit cum în gara Bruxelles-Nord, în loc să luăm trenul întârziat spre Namur, ne-am urcat din greșeală într-unul care avea capăt de linie Bruxelles-Midi (adică fix în sens opus). În primă fază, ne-am gândit să coborâm la prima (Bruxelles-Central), unde să așteptăm alt tren care să ne ducă acasă. Milena a propus însă ca, dacă tot am ajuns aici, să ieșim puțin din gară și să facem câțiva pași prin Piața Mare, eventual să gustăm din celebrii cartofi prăjiți (brand belgian: se știe!) într-un loc pe care o să ni-l arate ea! Cum să refuzi o asemenea propunere?!

Și ne-am ținut de plan. Am făcut un tur de Grand-Place, care ne-a întâmpinat cu superbele ei clădiri dantelate, îmbrăcate în mii de luminițe scânteietoare, dar și cu o aglomerație ciudată, dacă ne gândim că eram abia în februarie (ne-ciudată totuși pentru o seară de duminică venind după o splendidă zi de început de primăvară), ne-am delectat cu deliciile fierbinți de la Fritland (Rue Henri Maus 49), ne-am mai foit un pic pe străduțe, bucurându-ne de vremea bună și de atmosferă, am reușit să descopăr și Le Coup de Coeur (întunecos și pustiu, probabil din lipsă de clienți)... Am vrut să bem o bere într-un local intim și drăguț, dar ne-au alungat prețurile... Apoi ne-am întors la gară.

A doua zi dimineață am revenit în Bruxelles, de data asta doar eu și Paul. Vremea nu părea a mai ține cu noi, un covor gros de nori întuneca cerul, amenințând iminent să se reverse peste tot și toate. În trenul ce înainta temerar contra rafalelor de vânt, vreme de aproximativ o oră, cu harta în față, mi-am stors mințile să fac un plan de bătaie cât mai eficient. Dacă aș fi fost singură, nu mi-ar fi păsat prea tare, orice variantă era bună; dar Paul este un tânăr domn de 18 ani căruia nu-i displace să se plimbe în compania familiei lui, eventual pe o vreme care să nu-i solicite prea tare funcția de termoreglare, vizitând chestii care să nu-l plictisească prea tare... Căci deatfel și mai mult iubește – ați ghicit! - compania prietenilor și a jocurilor pe laptop. Înțelegeți deci că provocarea maximă a zilei era pentru mine cum să-mi mulțumesc băiatul (sau măcar să nu mă bombăne prea tare) ! ????

Zona veche a capitalei belgiene este un poligon imens ce măsoară vreo 2 km de la est la vest și vreo 3 de la nord la sud. Mi-am făcut socoteala să coborâm în Bruxelles-Central (care se găsește în extremitatea estică a poligonului), apoi să facem un fel de circuit, urmând direcția inversă acelor de ceas. Fixasem pe hartă câteva obiective must, pe care mi-ar fi plăcut să le revăd, dar și alte câteva mai... aparte. În plus, trebuia să țin cont de faptul că era luni și majoritatea muzeelor erau închise. Ziceți și voi, ce misiuni ingrate ți-s date câteodată în viața ta turistică! :)

Doar că... nu mereu socoteala din tren se potrivește cu cea din piață! ???? Ajunși în Bruxelles-Central, ușa pe care trebuia să coborâm pur și simplu nu s-a deschis, iar până ne-am mutat la următoarea, deja se activase sistemul de blocare al ușilor și într-o jumătate de minut trenul s-a pus din nou în mișcare. Iată-ne deci nevoiți să coborâm la capăt de linie, în stația Bruxelles-Midi/Sud (adică, precum sugerează și numele, cam în partea de jos a poligonului). „Reconfigurarea traseului! ”, cum ar zice GPS-a noastră, Helga...

Cel mai apropiat obiectiv setat pe harta mea era Palatul de Justiție. Se pornise un vânt înfiorător care ne îngreuna înaintarea, atmosfera era în general gri și sumbră, Paul deja începuse să bodogăne în barbă. Mi-am activat traseul pe harta Google, dar a ține câteva minute telefonul în mână părea a fi misiune imposibilă, așa de frig se făcuse (iar mânușile mă împiedicau la butonat). Totuși, memorând câte o bucată de drum și verificând traseul la fiecare colț de stradă, în 15-20 de minute l-am zărit. Pe el, pe palat. Reținusem dintr-un articol al colegei @mihaelavoicu că s-ar putea vizita, măcar parțial.

Ne aflam încă în „orașul de jos”, centrul vechi se profila cu 2-3 niveluri deasupra noastră. Se poate urca pe străduțe, dar am decis să ne conservăm energia și picioarele și am folosit ascensorul (gratuit), care ne-a depozitat în imediata apropiere a imensei Place Poelaert, în mijlocul căreia se înalță un frumos obelisc dedicat memoriei soldaților uciși în cele două războaie mondiale. Totodată, din marginea acestei piețe se vede foarte fain marea de acoperișuri din „orașul de jos”; îmi aminteam bine locul, aici întâlniserăm data trecută un trubadur autohton, cu care chiar avuseserăm un schimb de replici – era de undeva, din Ardeal și, de pe clapele acordeonului său, „Valurile Dunării” ne-au suspinat mai bine decât el despre dorul de casă și de copii...

Palatul de Justiție e o construcție masivă, barocă, cu o intrare ca de templu grecesc și cu o cupolă aurie; l-am găsit îmbrăcat parțial într-o haină de schele și păzit drastic de câțiva polițiști. Acest ultim aspect l-a făcut pe Paul să concluzioneze că „nu se vizitează; hai să plecăm mai repede de aici!”. L-am lămurit să traversăm totuși și să ne apropiem. Nimeni nu ne-a întrebat de sănătate însă și am putut pătrunde în interiorul fastuos și admira în voie monumentala scară de marmură flancată de statui și coloane ionice. Am învățat și eu în atâția ani când nu-i musai mereu să întind coarda, așa că m-am declarat mulțumită și, după cuvenita ședință foto, am părăsit incinta...

După o scurtă bâlbâială (adică o apucarăm în direcție greșită), ne-am redresat și ne-am lansat pe Rue aux Laines, care merge paralel cu mult-mai-cunoscuta Rue de la Régence și care, în scurt timp, ne-a scos în spatele micuțului și cochetului Parc du Petit Sablon, cu ale lui coloane cu statui și cu o superbă fântână. Am făcut câțiva pași pe aleile presărate cu pietricele, dar de data asta nu era chip de adăstat pe bancă în scop de relaxare și admirație...

Chiar peste drum de parc se înalță silueta suplă, bogat ornamentată, a unei bijuterii baroce: biserica Notre Dame du Sablon; m-am declarat satisfăcută de amintirea vizitei anterioare, așa că nu l-am mai cărat pe Paul pe partea cealaltă a străzii și ne-am continuat plimbarea pe trotuarul pe care ne aflam deja. În curând tot a trebuit să traversăm, în direcția Musées Royaux des Beaux-Arts de Belgique. Acestea cuprind mai multe colecții, pe căprării cum ar veni, o adevărată desfătare pentru pasionații de artă; timp și picioare să ai! Data trecută țin minte că am reșiut să vizităm doar una din secțiuni, cam pe repede-înainte și tot ne-a luat vreo două ore. În tot cazul, acum l-am găsit închis, ne-am mulțumit să admirăm doar fațada monumentală, spre ușurarea lui Paul.

Zona care începe din acest punct se cheamă Mont des Arts (Muntele Artelor), fiind un pic mai sus decât restul centrului vechi. În afara muzeelor amintite, mai sunt și alte oaze de spiritualitate, dispuse aproximativ în jurul Place Royale: Musée Magritte, Palatul Regal și Palatul Coudenberg. Piața însăși merită admirată, fiind un spațiu imens, centrat de o frumoasă statuie. Tot aici se găsește și Centrul de Informații Turistice. Noi am cotit-o însă spre stânga, pe Rue Montagne de la Cour, ce coboară spre inima orașului vechi, având pe dreapta celebrul MIM (Muzeul Instrumentelor Muzicale), adăpostit de o clădire absolut fabuloasă, după mine una dintre cele mai frumoase din Bruxelles.

În zona asta se intersectează cred niște curenți de aer, căci țin minte că și data trecută, pe vreme bună, vântul ne-a cam dat de furcă pe aici. Nu vă povestesc ce a trebuit să înfruntăm de data asta însă! Unde mai pui că începuse să bureze și o ploaie fină, ale cărei picături le simțeam pe obraji ca mii de ace înghețate. Ne-am găsit temporar scăparea într-o micuță cafenea, unde ne-am încălzit și ne-am energizat cu câte un espresso și un biscuit cu ciocolată.

Ne urnirăm din nou, taman la timp (fără premeditare, jur!) să prindem ora exactă la Carillon du Mont des Arts! Acesta reprezintă un cadran uriaș de ceas, de la care pleacă raze aurii inegale, ca de soare, către cele 12 statuete ce-l înconjoară. Un complicat mecanism interior care implică 24 de clopote permite interpretarea alternativă, din oră în oră, a două piese populare belgiene, una valonă și alta flamandă. Nu știu pe care din ele s-a nimerit s-o ascultăm noi, dar știu că ne-am bucurat ca niște copii, dimpreună cu ceilalți trecători ce s-au nimerit în zonă! Carillon-ul ăsta îl găsiți pe zidul din spate al Maison de la Dynastie Bruxelles, chiar deasupra pasajului ce străbate clădirea.

O-keeey! Rezolvat și acest aspect!... Următorul punct pe ordinea de zi era unul de referință pentru capitala Belgiei, pe care – nu știu cum – data trecută îl ratasem: Catedrala Sf. Mihail și Sf. Gudula. O cotirăm deci la dreapta, pe Cantersteen, un bulevard flancat de clădiri tot una și una; traversarăm cuminți pe unde ne-a zis GoogleMaps, ne mai îmbârligarăm pe două-străduțe și... voilà! Turnuri, turnulețe, arcade frânte, briz-brizuri baroce – ea trebuie să fie! Aici, în apropierea catedralei, într-o mică parcare, am văzut (în premieră pentru amândoi) două mașini electrice băgate în prize! Am stat minute bune și-am căscat ochii la ele... Vorba ‘ceea, „ca la mașini străine”! ????

N-am nimerit din prima intrarea în catedrală, doar după ce i-am dat un ocol. Văzând ușa închisă, Paul a emis: „Nu se vizitează!” Cât pe ce să-l cred, când tocmai a ieșit un grup. Înăuntru, în holul de la intrare, era liniște și cald și am adăstat câteva minute studiind informațiile de pe pereți, care prezintă bornele cele mai importante în istoria bisericii, începând cu ridicarea sa în anul 1047 de către Lambert al II-lea, conte de Leuven, pe ruinele unei vechi biserici romanice și continuând cu numeroasele ceremonii pe care le-a găzduit acest edificiu. Există și o schemă colorată, fiecare nuanță corespunzând unei perioade istorice.

Catedrala se vizitează gratuit și este extrem de frumoasă! Coloanele groase sunt decorate cu statui, arcele de boltă formează un șir de „faguri”, vitraliile laterale de formă ogivală filtrează frumos lumina zilei, orga monumentală, confesionalul și amvonul minuțios sculptate în lemn te lasă efectiv cu gura căscată!... În subsol s-au păstrat urme ale vechii fundații romanice, care se pot vizita pentru doar 1 euro.

Ne-am declarat mulțumiți (mai ales eu) ș-am pornit mai departe. Setasem pe hartă coordonatele Muzeului Benzilor Desenate, aflat nu departe de locul în care ne aflam și despre care Google susține că-i deschis zilnic între 10 și 18. Paul însă a strâmbat din nas și atunci am renunțat și eu. Am luat-o spre vest, am străbătut din nou Grand Place, fixându-ne ca obiectiv de etapă celebrul Menneken Pis – micuța statuetă cu băiețelul care face pipi. De acord că un simbol mai tâmpit nu putea Bruxellul să-și aleagă, dar dacă asta avem... cu asta defilăm! Nu puteam să-mi las băiatul să plece din Bruxelles fără să vizioneze „pișăciosul”! Ca și cum te-ai duce la Paris și ai rata taman Turnul Eiffel! Doamne păzește!

Doar că... bune electronicele ăstea, dar au un mare defect: te lasă baltă fix când ai mai multă nevoie de ele! Iaca îmi muri bateria la telefon. Așa că pas GoogleMaps! Aveam eu baterie de rezervă și „maț” de încărcare, dar n-aveam răbadare să ședem în mijlocul drumului așteptând să se încarce... Și nici nu mai țineam minte încotro, mai ales că și data trecută am bâjbâit până l-am găsit... Așa că am luat-o și noi cam după miros, orientându-ne în direcția fluxului principal de turiști. Și s-a dovedit că am procedat corect, căci voilà encore: bucălatul și dezinvoltul de el! Recunosc că e amuzant și Paul a trebuit să admită și el asta! N-am poposit mai mult de o poză-două, pe mine m-au furat mai degrabă împrejurimile, descoperind captivante detalii arhitectonice: ba o poartă, ba un fronton, ba un bovindou deosebit... A, și desene murale! Multe desene murale excelente am întâlnit la tot pasul în Bruxelles!

Ni se cam făcuse foame și știți cum se întâmplă: când îți trebuie, fix atunci nu găsești! La mâncătorii mă refer... Încercasem să ne îndepărtăm de balamucul turistic din centrul vechi, dar nimeriserăm pe o stradă cu mici blocuri interbelice și biserici, așa că a trebuit să ne întoarcem. Am mâncat până la urmă la Bro’s Burger Kitchen (Bd. Maurice Lemonnier 53), câte un hamburger destul de bun și ieftin, am băut apă/suc și pe cai din nou!

Începuse iar să bureze. Ca să întețin cât de cât interesul lui Paul, am decis să-l duc la alt „pișăcios”, de data asta un cățel: Zinneke Pis. L-am găsit după vreo câteva minute de mers, timp în care am avut ocazia să admirăm o sumedenie de ziduri pictate, adevărate opere de artă. Ca să nu mai zic de veritabilul spectacol arhitectonic care ne împresura! Superb oraș Bruxellul – are așa, o măreție simplă, imperială... Cățelușul de bronz ne aștepta cu un picior ridicat în dreptul unei mici borne metalice, la intersecția Rue de Chartreux și Rue Saint-Christophe. Foarte amuzant, ce să zic?! Mi-am amintit în al 14-lea ceas că există și o fetiță care face pipi, Jeanneke Pis; am căutat-o pe hartă, dar era destul de departe de locul în care ne aflam și n-am vrut să pun și mai tare pe bigudiuri nervii lui Paul. Ce-i destul e destul!

Oricum, ceea ce am urmărit s-a întâmplat: copilul meu mare părea din ce în ce mai amuzat, turul meu „altfel” l-a prins (sau poate doar era urmarea faptului că mâncase după pofta inimii?!). „Hai, nu mai avem decât două chestii și gata!” „Ce urmează?” „Un monument închinat... porumbelului-soldat.” „?!!” Exact.

Ne-am lăsat în continuare ghidați de GoogleMaps și, după ce am străbătut Piața Sf. Caterina (după mine, unul dintre cele mai pitorești locuri din Bruxelles, cu mulți porumbei, cu o biserică superbă și un șir de terase colorate pe una din margini), am mai mers puțin și am ajuns. La intrarea unui mic parc, se înalță pe un piedestal o statuie de bronz, reprezentând o tânără ținând în palma-i dreaptă un porumbel cu aripile întinse, gata să zboare. De-o parte și de alta, cu litere aurii, o inscripție (în limbile franceză și flamandă): „Columbofililor belgieni morți pentru patrie”. Impresionant!

Uitându-mă încă o dată pe hartă, am realizat că dacă am fi luat-o în stânga, după doar 3-400 m am fi ajuns la unul din canalele Bruxellului (da, da, și Bruxellul are canale!), dar acesta ar fi fost al treilea obiectiv și nu țineam să pic de neserioasă în ochii băiatului meu. Nu-i nimic, trebuie să mai rămână ceva și pentru data viitoare!

Așa că am făcut dreapta, pe Quai aux Pierres de Taille, pe lângă un parc îngust și lung, cu fântâni dezafectate în acest sezon (îmi aminteam însă de ele în plină acțiune într-un mai însorit și cald). La capătul părculețului ne aștepta ultimul obiectiv al incursiunii noastre, o clădire a cărei siluetă stranie mă vrăjise din niște fotografii: vechiul Teatru Regal Flamand. Drept bonus, în imediata apropiere am mai dat peste două minunății: o locomotivă alcătuită dintr-o dantelărie de fier forjat și fațada unei case mici, albe și cu siguranță foarte vechi. Din spate, teatrul flamand nu spune mare lucru, dar pe măsură ce înaintezi pe lângă el îi descoperi lojele laterale, ca niște aripi suprapuse de dimensiuni diferite, tivite cu balcoane de fier forjat vopsite în verde aprins. Fațada e din aceeași poveste, decorată cu statuete, ferestre mari ovale și mici colonade în partea superioară. Absolut superbă această clădire!

... Ploaia măruntă părea că nu se va da plecată prea curând, în plus iar se întețise vântul, așa că am setat cap-compas gara Bruxelles-Central și am pornit-o într-acolo. Un singur regret mă încerca, mi-ar fi plăcut să revăd frumoasele Galerii St. Hubert... Dar ce să vezi?! Drumul cel mai scurt spre gară trecea taman prin ele! :) Mai vechi decât cele din Milano (înc. sec. 19), acestea măsoară aproximativ 200 m, având magazine de lux, cafenele și restaurante de-o parte și de alta și primind lumină naturală prin acoperișul arcuit de sticlă. Am căscat și noi un pic ochii pe la vitrinele frumos decorate și ne-am bucurat de căldura relativă din interior... Până la gară n-au mai fost decât câțiva pași...

Una peste alta, mi-a plăcut din nou Bruxellul și, în ciuda „răcelii” cu care ne-a întâmpinat, i-a plăcut și lui Paul. Evident că acest oraș fabulos înseamnă mult mai mult decât ce v-am povestit eu aici – înseamnă zeci de edificii religioase de toate confesiunile, muzee cu tematici diferite, parcuri mai mari sau mai mici, relicve istorice, cartiere întregi de Art Nouveau și Art Deco, dar și zgârie-nori din oțel și sticlă. Pentru a-l descoperi cu adevărat sunt necesare câteva zile bune, dar pentru a-i simți atmosfera și a te îndrăgosti de el – doar câteva ore...

---

VIZUALIZĂRI: 3694 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI