Șoareci uscați la băț! Hâc!

TIPĂREȘTE

Pe vremea când conducătorii lumii participau la Conferința de Pace din Maputo, priveam cu ochii unui adolescent din nordul Ardealuiui, mirat de diversitatea lumii, la stările de spirit asemănătoare al omului cu pigmenți negri, aplaudând frenetic sosirea liderilor răsăriteni, considerați adevărații eliberatori ai Africii. Mă întrebam atunci, ce valori umane am putea noi, românii, împărtăși cu o populație atât de îndepărtată de veșnica noastră Europă, leagănul civilizației umane.

Iată-mă, alături de Subira, pe cele mai importante străzi din Maputo, retrăind mitul copilăriei mele plină de visuri, într-o încercare de a desluși cărările vieții din îndepărtatul continent.

Trecem pe lângă somptuosul Hotel Polana, Muzeul de Istorie Naturală, admirăm Biserica Catolică, o adevărată perlă gotică a capitalei, Universitatea Mondalane și, aproape de Plaja Mira Mar, zărim în depărtare crestele cu nuanțe turcoaz ale valurilor. Un curcubeu își instala supremația temporară pe deasupra apelor. Chiar dacă suntem în plin sezon de iarnă, atmosfera are ceva din răsuflarea caldă a verii.

-Natura își arată înzestrările de regizor și în acest colț de lume, remarc eu încântat de priveliștea suprarealistă.

-Noi spunem că niciodată nu vei putea vedea curcubeul dacă ai privirea îndreptată în jos, vine replica filozofală a Subirei.

Ca și când ar dori să trecem cu picioarele pe pământ, Sabira îmi amintește, pe scurt, protocolul vizitelor noastre pe la câteva restaurante din cartierul Baixa.

-În mod normal, fiecare restaurant are câte un produs reprezentativ, pe care, mai întâi, îl vom degusta, ca apoi să-i stabilim compoziția, istoricul și o mică filozofie a mâncării. Acum vom intra la Restaurantul Mar Na Brassa, cu vedere la mare, specializat în hrană marină, fripturi excelente și cu prețuri cam ridicate, care acoperă bine calitatea mâncării. Stilul slow eaters (cei ce mănâncă încet) este specific populației noastre urbane, care își petrece mult timp la masă, mestecă încet și poartă discuții ușoare pe toată durata consumului de alimente.

Localul, cu aceleași însemne de art decco pe care le vezi pretutindeni, are un aer primitor, mobilier cu decorațiuni inspirate de arta tribală și cu profil cam pentru tineret. Îmi atrag atenția câteva grupuri gălăgioase de oameni cu pielea rumenită de soare, fete cu părul tuns scurt și tapat, un om cu pielea feței brăzdată de toteme, parcă venit direct din mijlocul unui trib, un ins cu ținută de marinar, plictisit, a cărui grijă pare a fi doar eliminarea unei muște ce-i dădea târcoale și o muzică dată aproape la maximum, care face aproape imposibilă comunicarea. Atunci când marinarul vorbește, soarele îi sclipește în toate pietricelele de pe dinți.

-Ca să auzi liniștea, ai nevoie și de puțin zgomot, mă surprinde Subira, după ce schimbă câteva cuvinte cu șeful de local.

După câteva minute, acesta de întoarce cu o porție de Fraco a Cafrial (pui la proțap), care înțeleg că este o combinație portughezo-mozambicană, la baza căruia stă făina de ardei iute, cu o tărie ce se poate reduce cu sosul piri-piri, o altă găselniță portugheză. La baza acestui preparat mai stă gingerul măcinat, praful de usturoi, puțină sare, paprica și uleiul de salată folosit pentru asezonare, după care ți se servește cu o garnitură de orez.

- Această mâncare este savurată încet, la cină, masa principală a zilei, dar și de sărbători, în alte variante, cu o oarecare etichetă pe care noi punem preț fiindcă are o simbolistică tradițională de reuniune a familiei sau a prietenilor apropiați.

-Nu e rea deloc, spun eu cu regretul că o desfătare culinară nu poate fi dusă până la capăt.

Gust cu plăcerea nedisimulată a gurmetului câteva bucăți de pui cu salata mixtă de legume care apare între timp, după care Subira îmi spune că trebuie să mai trecem cel puțin pe la alte cinci localuri. Oprim curând la Restaurantul Costa de Sol, un loc cu arhitectură veche, din timpul Revoluției Mozambicane, dar cu bazin de înot și cu spații verzi străjuite de palmieri, având o vedere splendidă către ocean.

-Aici, regele balului este crevetele mozambican, preparat după o rețetă proprie, care din nou preia tradiția Bantu, găsită în secolul al 15-lea de către portughezi dar îmbunătățită cu ingredientele lor.

După ce, într-un local aproape gol, înaintea mesei de prânz, ni se aduce o farfurie creveți mozambicani, preparați din hrean, ceapă, creveți proaspeți de ocean, usturoi, vin alb, orez, azafran goya, sos piri-piri, unt și ulei de măsline. Gustul mă încântă și mi-aș dori să termin porția dar ochiul de dietetician al Sabirei mă determină să mă opresc la timp.

Parcă, pentru a mă consola, Sabira îmi propune și un pahar din cea mai populară băutură mozambicană, numită Tipo Tinto, veche de dinaintea venirii portughezilor, făcută din rădăcini de plante și băută inițial doar de vracii și de șamanii triburilor, cu scopul de a intra în transă. Astăzi este foarte populară la marile evenimente de familie și un produs de export aproape de anvergura tequliiei mexicane sau a havanei cubaneze.

Nu știu dacă asemănarea cu numele temutului negustor de sclavi din Zanzibar (TippuTip) sau gustul de țiței mă face să mă înec după prima înghițitură dar, ca și cum nu m-aș fi lecuit îndeajuns, o întreb pe noua mea prietenă:

-Sabira, suntem într-o țară cu câteva sute de triburi și tot ce am gustat până acum mi se pare prea cuminte. Îmi dai senzația că vizitez localuri europene cu iz exotic...

-Trebuie să aveți un pic de răbdare, zâmbește ghida mea îngăduitor... Ați gustat vreodată șoareci uscați pe băț?

-Hâc!?

---

VIZUALIZĂRI: 1108 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI