Biserica Mirăuţi – vechea catedrală mitropolitană a Moldovei

TIPĂREȘTE

Nu departe de Cetatea de scaun a Sucevei, pe strada Mirăuţi nr. 17 este Biserica Mirăuţi, a cărei mărire şi decădere par a rezuma destinul fostei capitale a Moldovei.

În legătură cu vechimea şi denumirea bisericii sunt unele legende însă cel mai probabil numele ei derivă de la cel al vechii familii boiereşti Mirăuţă (atestată şi pe la 1785) pe terenul sau în preajma căruia Petru Muşat a construit biserica, la sfârşitul sec. XIV. Domnitorul intenţiona ca aici să îşi aibă sediul mitropolia ţării însă abia Alexandru cel Bun a obţinut de la Patriarhia de la Constantinopol recunoaşterea Mitropoliei Moldovei şi astfel, începând cu anul 1402 şi până în anul 1522 biserica Mirăuţi a îndeplinit şi rolul de catedrală mitropolitană. Evident, în această perioadă în biserică au fost miruiţi domnitorii la urcarea lor pe tron – între care şi Ştefan cel Mare – de unde şi ipoteza falsă că numele ei ar deriva de la actul de învestitură religioasă care se săvârşea aici.

În perioada de început prestigiul bisericii Mirăuţi era crescut pentru că încă din anul 1402 adăpostea moaştele Sfântului Ioan cel Nou, aduse de Alexandru cel Bun de la Cetatea Albă, sfânt căruia i s-a spus „de la Suceava” pentru a-l deosebi de alţi sfinţi omonimi. El era considerat ocrotitorul Moldovei deşi, o perioadă de timp a fost contemporan şi cu cuvioasa Parascheva. Ca dovadă, deşi amândoi se aflau în Iaşi (Sfântul Ioan cel Nou din anul 1589) mitropolitul Veniamin Costachi a luat în pribegia lui în Polonia moaştele cele mai de preţ, respectiv cele ale sfântului.

Merită subliniat şi faptul că aici a fost înmormântată Evdochia de Kiev, prima soţie a lui Ştefan cel Mare, care a decedat în anul 1467.

Biserica Mirăuţi a suferit stricăciuni serioase în incursiunea polonă din Moldova din anul 1513 – replica celei efectuate de Bogdan al III-lea în Polonia în anul 1509 – şi, întrucât populaţia capitalei crescuse, acest domnitor a dispus construirea Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava în care, în anul 1522, a mutat sediul Mitropoliei Moldovei. După mutarea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou declinul bisericii s-a accentuat tot mai mult, ajungând aproape în părăsire. Deşi există dovezi ale unor reparaţii efectuate în prima jumătate a sec. XVII, nu se ştie dacă ea mai avea destinaţia de lăcaş de cult. Cert este că la ocuparea Bucovinei de către austrieci (în 1775) biserica era aproape o ruină, motiv pentru care în 1792 autorităţile au propus demolarea ei. A fost salvată de maiorul pensionar Ioan Florea care, în noiembrie acelaşi an, a cumpărat-o la licitaţie cu suma de 220 de florini iar în anul 1799 a donat-o comunităţii ortodoxe din Suceava cu condiţia de a o restaura atunci când condiţiile o vor permite.

Cum însă împrejurările au fost vitrege, comunitatea ortodoxă din Suceava a închiriat biserica pentru a fi folosită ca depozit, iar în anul 1815 a fost propusă din nou spre demolare pentru a se construi pe locul ei biserica evanghelică a coloniştilor germani. Comunitatea ortodoxă nu a cedat-o, însă abia în anul 1880 Eudoxiu Hurmuzachi, în calitatea lui de prefect de Suceava, a înaintat guvernului austriac propunerea de restaurare a bisericii cu bani din Fondul religionar greco-bisericesc din Bucovina. Până în anul 1886 se întocmesc expertizele şi se obţin avizele – ultimul al împăratului Franz Iosif – iar lucrările se desfăşoară în perioada 1898-1903.

Practic, biserica a fost reconstruită pe vechile temelii în forma pe care o avea pe vremea lui Bogdan al III-lea (care adăugase turnul clopotniţă de la intrare), cu doar câteva inovaţii. Pictura a fost efectuată însă de un pictor vienez (Karl Jobst) într-o manieră occidentalizantă, asemănătoare celei din Catedrala Mitropolitană din Cernăuţi, în partea rezervată ctitorilor figurând nimeni altul decât împăratul Franz Iosif (amintit şi în pisania de la intrare). Nu este de mirare că astăzi la liturghie vin foarte puţini credincioşi; când am vizitat-o noi (la începutul slujbei de duminică) în biserică mai erau doar 5 credincioşi, cu tot cu femeia care vindea lumânări. Şi noi am avut impresia de neautentic, de lucru străin, şi i-am dat dreptate lui Nicolae Iorga care, după ce a vizitat-o, a spus că „Ţi se strânge inima când intri în lăcaşul de minunată, răbdătoare şi costisitoare parodie, din care au fost gonite amintirile. ”

Totuşi, nu am considerat acest timp pierdut.

---

VIZUALIZĂRI: 422 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI