Piatra Craiului, drumetie cu suspans.

TIPĂREȘTE

A fost odata ca niciodata...

Porniseram din zori din Bucuresti cu un accelerat (pe vremea aceea nu aveam masina) care avea legatura buna cu personalul pentru Zarnesti. Cunosteam drumul, stiam ca nu e un urcus usor asa ca ne-am asternut la drum. Din cate imi amintesc am facut vreo patru ore pana la cabana Curmatura trecand pe la Gura Raului si fantana lui Botorog. Diferenta de nivel era destul de mare intre Zarnesti care e situat la o altitudine de cca 700 m si cabana la aproape 1500 si desi in general drumul e ca o plimbare cu o usoara panta erau portiuni in padure in care se auzea numai respiratia noastra suieratoare. Din cand in cand, in luminisuri vedeam abruptul Crestei Nordice a Pietrii Craiului catre care urma sa ne indreptam a doua zi si o bucurie imensa ne invadase sufletul. Am intrat intr-o poiana in care am zabovit sa mancam fragi si smeura si chiar inainte de a ne satura am fost anuntati ca venim de latraturile dogite a doi caini ciobanesti. Pe vremea aceea nu erau multi turisti, doar cativa sasi daruiti muntelui asa ca dupa amiaza dupa ce am mancat la masa cu cabanierul o ciorba de fasole cu costita de care-mi aduc aminte si acum, ne-am pierdut-o facandu-ne planuri pentru traseul de a doua zi. Timpul se anunta frumos, era inceput de august asa ca ne-am hotarat sa pornim de dimineata, sa facem creasta pana la Varful Baciului sau La Om, cel mai inalt din tot masivul atingand peste 2200m urmand sa revenim la cabana inainte de a se insera. Dus-intors era un drum de opt ore si cu ce am mai fi zabovit, am fi ajuns la cabana inainte de a se intuneca...

Am plecat tarziu pe la opt si soarele deja ardea in felul acela care prevesteste furtuna. Cat am mers prin padure nu au fost probleme dar odata ajunsi in creasta a trebuit sa calcam cu atentie caci cararea era stramta si de sub talpa bocancului aluneca grohotisul. Pe anumite portiuni de zece, cincisprezece metri nu aveai loc sa pui picior langa picior dar capatam siguranta daca sprijineam mana staga de peretele abrupt chit ca el nu-mi oferea nicio protectie. Am facut destul de mult pana la Varful Ascutit de peste 2100m si inca si mai mult pana la Piscul Baciului, La Om, 2200 m. Am trecut pe langa vreo doua avenuri dar cel mai greu a fost sa traversam niste limbi de zapada adpostite totdeauna la umbra si in care vantul sculptase si apoi inghetase un fagure de ghiata cu alveole. Dedesubt prapastia. Aceste traversari m-au obosit din cauza ca trebuia sa-mi incordez muschii, sa tatonez cu talpa bocancului la fiecare pas daca ghiata nu e alunecoasa. Nu mai aveam curaj sa ma intorc la un loc sigur sa-mi trag peste incaltari ciorapi de lana care ar fi franat alunecarea. Nu-mi aduc aminte sa fi fost speriata caci la tinerete cel mai putin desvoltat instinct e cel de conservare. Cred ca s-a facut ora doua cand am ajuns La Om pentru ca ne-am oprit pe drum sa ne mai odihnim, sa admiram niste capre negre care au trecut ca niste naluci prin fata ochilor si sa culegem cateva grofite ale Pietrii Craiului. Avusesem apa, doua gamele soldatesti din timpul razboiului, pline, dar ramasese putina si cu tot invelisul de postav al recipientilor se incalzise.

Cu vreo ora inainte de a ajunge la varf, cerul s-a intunecat repede inundandu-se cu norii involburati care fierbeau in hornuri. N- a durat mai mult de un sfert de ora pana am intrat in ceata. Vantul se dezlantuise si sufla in rafale.De ajuns din nou la Curmatura nu se mai punea problema caci in august ziua era mai scurta, primul refugiu Lehman era cam la doua ore de drum de creasta spre inapoi, de unde venea urgia, sa mergem inainte spre refugiul Spirlea pe La Lanturi nu era de noi, in special de mine, fiind cel mai dificil traseu din Patra Craiului, asa ca nu ne mai ramanea decat sa mergem in jos unde-om vedea cu ochii pe o poteca marcata spre refugiul Grind, cam doua ore de coborat (nu va bucurati, coboratul e mai greu decat urcusul). Nu eram foarte stresati caci dimineata cabanierul ne spusese ca zilnic la ora pranzului norii se aduna sa stropeasca putin creasta dar ca barometrul arata vreme favorabila. Daca s-ar fi anuntat timp rau nu ne-am fi incumetat sa urcam. De altfel cand esti in mijlocul unor evenimente nu le sesizezi gravitatea; pentru asta iti trebuie distanta in timp. sau maturitate.

Dupa vreo doua ore de coborat am vazut ca in spatele nostru cerul se limpezise. Caltii norilor fierbeau mai putin in caldari si razele reci ale soarelui argintau creasta cenusie. Incepusem sa ne apropiem de ceea ce incepea sa semene a asezare omeneasca, refugiul. Am zarit in jurul lor doua punctisoare care sareau si ne faceau seme. Pareau un Robinson si un Vineri semnaland ca erau acolo. Am ajuns. Punctisoarele au luat chip de oameni, mai precis de studenti fara un chior in buzunar, cu o paine neagra si o conserva in rucsac. Venisera sa faca creasta, marele grohotis, vest wandul, lanturile. Noi ce sa zicem? Abia scapasem teferi si intregi de o parte din ele. Asezarea sau refugiul sau ruina era ceeace ramasese din fosta cabana Radu Negru construita prin anii 30 si care avusese o capacitate de 120 de locuri. O avalansa pornita din Hornurile Grindului o distrusese cu cativa ani in urma. Din ce a mai ramas, zidurile sparte ale unei singure camere, cu un acoperis intr-o rana prin care ploua si sufla vantul, turistii aflati la ananghie au improvizat un refugiu, refugiul Grind situat la 1600 m. Turist dupa turist fortat sa innopteze acolo a incercat sa contribuie la o iluzie de confort, construind niste priciuri din trunchiuri de copaci rapusi de furtuni, aducand cetina uscata de brad, astupand gaura hidoasa a unei ferestre cu o bucata de prelata. Erau doua priciuri pe barne de lemn si alte doua gramezi de ace de brad amestecate cu conuri pe jos. In coltul locuintei noastre de o noapte era rasturnata o galeata ruginita si deasupra scris cu taciune in litere de tipar „apa la Table” si o sageata aratand directia. Se inserase. Baietii s-au dus dupa apa si au venit destul de tarziu cu caldarea plina. Sotul a aprins din vreascuri mai uscate un foc in vatra ferita facuta de alti turisti. Am retinut apa rece la gamele si am pus caldarea direct pe taciuni si din muguri de brad am facut o fiertura foarte aromata si putin dulce-acrisoara... Am mancat conservele, branza, biscuitii, ouale fierte pe care le adusesem din Bucuresti. Painea neagra a baietilor, umeda si clisoasa era ca un cozonac iar socolata de cicoare pe care am impartit-o frateste ne-a imbunatatit dispozitia. Catva timp ne-am auzit clefaind in tacere. Apoi a inceput frigul. Partea de corp expusa focului era calda dar pe partea opusa te treceau fiori reci. Ma uitam din cand in cand spre padure si vedeam luminile focului nostru de tabara profilandu-si umbrele printre copaci. Ma gandeam ca acum are sa apara o jivina si le-am zis baietilor sa stinga focul si sa mergem la culcare. Refugiul avea totusi o usa solida care ne putea apara. Baietii s-au culcat pe jos iar noi pe priciuri. In curand in adapostul nostru s-au auzit respiratii linistite, apoi sforait de oameni obositi. Nu puteam dormi de frig. Desi pielea era calda aveam o senzatie de frig interior in stern si in diafragma care ma facea sa clantanesc din dinti. Cetina de pe prici era umeda. M-am ridicat, am desfacut rucsacul pe intuneric si mi-am intins hanoracul sub mine. Putin timp mi-a fost bine caci ma incalzisera miscarile. Apoi iar mi-a fost frig desi eram inghesuita in sotul meu. Am desfacut din nou rucsacul si am scos tot ce aveam, intinzand hainele pe si sub mine ca sa fie o suprafata de contact cat mai mare. Am gasit un ziar Scanteia pe care il luasem din Bucuresti pe post de foaie de brusture si mi-am invelit picioarele rulandu-l sub ciorapi. Cred ca au trecut cateva ore pana ce, obosita am atipit. La un moment dat am auzit usa zgaltaindu-se, cineva sau ceva incerca sa intre si primul gand mi-a fost la un urs enorm si brun. Prin usa deschisa, in lumina lunii am vazut o namila de om oprita in prag. A pasit sigur pe el in incapere apoi a indreptat lumina unei laterne spre fiecare dintre noi, scotand niste sunete- nu stiu daca isi vorbea sigur sau ne injura si s-a ghemuit pe jos pe podeaua goala probabil peste o foaie de cort. In capul meu buimacit de furtuna de La Om, de oboseala intregii zile, de frigul indurat, au inceput sa se incalece si sa alerge ganduri negre alimentate de romanele politiste pe care le citisem in copilarie. Eram sigura ca ne va omora, unul cate unul, punandu-ne mana pe gura ca sa nu tipam si strangandu-ne sadic de gat. Mi-am pus mainile inconjur la gat ca sa ma protejez, m-am inghesuit mai tare in sotul meu si mai tarziu nervii au cedat, adormind de epuizare cu somn fara vise. Scaart! din nou usa refugiului. Se luminase de ziua si uriasul pleca. Am sarit din priciul in care ma incalzisem de atatea emotii si am crapat cu timiditate usa sa vad in ce parte a luat-o. Incet, apasat, cu pasi giganti de muntean urca spre creasta. L-am urmarit fascinata cteva minute pana a intrat in ceata diminetii si nu l-am mai vazut.

I-am trezit pe baieti. Unul dintre ei mi-a spus ca a visat ca-l interoga cineva cu o lumina in ochi; sotul a sustinut ca a batut vantul in rafale si a zgaltait usa. I-am povestit mai tarziu ce ni se intamplase dar nicio urma materiala nu atesta intamplarea asa ca am inceput sa ma indoiesc de realitatea faptelor gandidu-ma ca am visat sau am avut halucinatii. Ne-am despartit de baieti cand soarele nu iesise din padure si am inceput sa calcam pe firele de iarba incarcate cu diamante de roua. In curand ne-am scos tricourile, am inceput sa iodlarim incalziti de razele soarelui. Nu ma mai gandeam la episod pentru ca natura umana sterge repede amintirile neplacute caci „si uitarea-i scrisa in legile omenesti”. Am coborat spre Dambovicioara prin satul Ciocan de unde am luat o forestiera pana la autobuz. Pe drum in cabina i-am povestit soferului patania noastra. Ne-a spus ca il stie toata lumea pe dom’ profesor ca e un sas din Tohan, ca si-a pierdut cu multi ani in urma copilul in Piatra Craiului, ca urca in fiecare duminica de cu noapte sa-l caute, ca...

Si-am incalecat p-o sa si v-am spus povestea asa.

Cum pe vremea aceea nu aveam aparat de fotografiat incerc sa pun niste poze de pe net si una facuta de mine anul trecut cu Piatra Craiului vazuta de la Magura Branului...

.

---

VIZUALIZĂRI: 3354 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI